DECIZIA nr. 481 din 20 octombrie 2025

DECIZIA nr. 481 din 20 octombrie 2025referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii privind stabilirea unor măsuri de redresare şi eficientizare a resurselor publice şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, în ansamblul său, precum şi a dispoziţiilor art. I pct. 1-4 şi pct. 7-25, ale art. II pct. 1-5, ale art. III pct. 1-10, ale art. IV-art. IX, ale art. XII pct. 1-14, pct. 16-51, ale art. XV pct. 1 şi 2, ale art. XVI-XX, ale art. XXI pct. 1-4, art. XXII, ale art. XXIV pct. 1-3, ale art. XXIX pct. 1-52, ale art. XXXII, ale art. XXXIII şi ale art. XXXVIII din lege

EMITENT

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

Publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 1041 din 11 noiembrie 2025Data intrării în vigoare 11-11-2025

Elena-Simina Tănăsescu	- preşedinte
Asztalos Csaba Ferenc	- judecător
Mihai Busuioc	- judecător
Mihaela Ciochină	- judecător
Cristian Deliorga	- judecător
Dacian Cosmin Dragoş	- judecător
Dimitrie-Bogdan Licu	- judecător
Laura-Iuliana Scântei	- judecător
Gheorghe Stan	- judecător
Benke Károly	- prim-magistrat-asistent
Mihaela Ionescu	- magistrat-asistent

1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii privind stabilirea unor măsuri de redresare şi eficientizare a resurselor publice şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative (Pl-x nr. 246/2025, L213/2025), respectiv neconstituţionalitatea unor prevederi ale acesteia, cu referire la prevederile art. I pct. 1-4, pct. 7-25, art. II pct. 1-5, art. III pct. 1-10, art. IV-art. IX, art. XII pct. 1-14, pct. 16-51, art. XV pct. 1 şi 2, art. XVI-XX, art. XXI pct. 1-4, art. XXII, art. XXIV pct. 1-3, art. XXIX pct. 1-52, art. XXXII, art. XXXIII şi art. XXXVIII din lege, obiecţie formulată de un număr de 28 de senatori aparţinând Grupului parlamentar al Alianţei pentru Unirea Românilor.2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională - Registratură generală cu nr. 10.965 din 8 septembrie 2025 şi constituie obiectul Dosarului nr. 4.030A/2025.

3. De asemenea, pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii privind stabilirea unor măsuri de redresare şi eficientizare a resurselor publice şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative (Pl-x nr. 246/2025, L213/2025), respectiv neconstituţionalitatea unor prevederi ale acesteia, cu referire la prevederile art. I pct. 1-4, pct. 7-25, art. II pct. 1-5, art. III pct. 1-10, art. IV-art. IX, art. XII pct. 1-14, pct. 16-51, art. XV pct. 1 şi 2, art. XVI-XX, art. XXI pct. 1-4, art. XXII, art. XXIV pct. 1-3, art. XXIX pct. 1-52, art. XXXII, art. XXXIII şi art. XXXVIII din lege, obiecţie formulată de un număr de 57 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Alianţei pentru Unirea Românilor, Grupului parlamentar S.O.S. România şi Grupului parlamentar al Partidului Oamenilor Tineri.4. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională - Registratură generală cu nr. 11.010 din 9 septembrie 2025 şi constituie obiectul Dosarului nr. 4.058A/2025.5. În motivarea obiecţiilor de neconstituţionalitate autorii acestora formulează atât critici de neconstituţionalitate extrinsecă, cât şi critici de neconstituţionalitate intrinsecă.Criticile de neconstituţionalitate extrinsecă6. Potrivit primei critici de neconstituţionalitate extrinsecă, se susţine că Guvernul nu a resolicitat avizul Consiliului Economic şi Social după ce proiectul de lege a fost modificat substanţial prin amendamentele acceptate de iniţiator, contrar dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) raportat la art. 114 din Constituţie.7. În formularea celei de-a doua critici de neconstituţionalitate extrinsecă se susţine că legea asupra căreia Guvernul şi-a angajat răspunderea reglementează mai multe domenii care nu au legătură între ele ori nu există un scop sau un interes general unic (lipsa unităţii de reglementare) şi, totodată, conţine articole prin care se instituie norme noi sau derogatorii de la alte legi, dar care nu sunt incluse în legile de bază, ori norme contradictorii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3)-(5), ale art. 61 şi 114 din Constituţie. Se invocă şi faptul că Guvernul şi-a angajat răspunderea în aceeaşi zi, în mod succesiv, asupra a cinci proiecte de lege, între care se regăseşte şi cea care face obiectul prezentelor obiecţii de neconstituţionalitate.8. Potrivit celei de-a treia critici de neconstituţionalitate extrinsecă, legea asupra căreia Guvernul şi-a angajat răspunderea nu reclamă o urgenţă în adoptarea măsurilor din cuprinsul acesteia, nefiind necesar ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate, contrar dispoziţiilor art. 1 alin. (4) şi ale art. 114 din Constituţie. În esenţă, se susţine că invocarea urgenţei pentru justificarea acestei proceduri excepţionale constituie o manifestare cinică de ipocrizie instituţională. Problema deficitului bugetar excesiv datează din 2019, iar guvernele succesive au avut la dispoziţie ani întregi pentru a adopta măsurile necesare prin procedurile normale. Crearea artificială a urgenţei prin propria inacţiune, urmată de invocarea acestei urgenţe, manufacturată pentru justificarea procedurii excepţionale, reprezintă o pervertire a logicii constituţionale şi o încălcare a principiului bunei-credinţe în relaţiile instituţionale.

9. Totodată, formulând a patra critică de neconstituţionalitate, autorii obiecţiei susţin că legea asupra căreia Guvernul şi-a angajat răspunderea încalcă principiul securităţii juridice şi al aşteptărilor legitime, consacrat în art. 1 alin. (5) din Constituţie, câtă vreme reglementează măsuri fiscale complexe fără o consultare publică adecvată, fără o evaluare de impact detaliată şi cu termene foarte scurte de implementare.Criticile de neconstituţionalitate intrinsecă10. O primă critică de neconstituţionalitate intrinsecă are ca obiect dispoziţiile art. I pct. 1 şi 2 din lege. Se invocă dispoziţiile art. 16, 26, 28, 45 şi 53 din Constituţie pentru a se susţine că introducerea, printre criteriile generale în funcţie de care se stabileşte clasa/subclasa de risc fiscal, a criteriilor cu privire la utilizarea mijloacelor moderne de plată, respectiv a criteriilor de avertizare timpurie cu privire la capacitatea financiară de a achita obligaţiile fiscale: (i) implică colectarea şi procesarea unor volume masive de date personale despre comportamentul de consum şi tranzacţiile financiare ale cetăţenilor, creează discriminare între cetăţeni pe baza capacităţii sau dorinţei acestora de a utiliza tehnologii specifice, constituie o intruziune în viaţa privată, care nu poate fi justificată prin obiective generale de combatere a evaziunii fiscale, iar lipsa unor limite clare, a unei finalităţi concrete, a unor garanţii procedurale adecvate, în ceea ce priveşte colectarea/procesarea acestor date, constituie aspecte de natură a transforma administraţia fiscală într-un instrument de supraveghere generalizată a cetăţenilor; respectiv (ii) implică o evaluare preventivă a situaţiei financiare a contribuabililor, care constituie o ingerinţă nejustificată în viaţa privată, creează categorii de „risc fiscal“ în temeiul unor criterii care nu sunt specificate în textul propus, determină tratamente diferenţiate şi discriminatorii între contribuabili, încalcă libertatea economică a cetăţenilor, de vreme ce fiecare decizie financiară trebuie evaluată prin prisma impactului asupra scorului de risc fiscal, descurajează antreprenoriatul, inovaţia şi asumarea de riscuri economice legitime, nu demonstrează existenţa unei necesităţi imperioase care să justifice restricţiile aduse exerciţiului dreptului la viaţă privată şi libertăţii economice.11. În formularea celei de-a doua critici de neconstituţionalitate intrinsecă, se susţine că prevederile art. I pct. 3 şi 4 din lege, care modifică art. 92 din Codul de procedură fiscală, în ceea ce priveşte declararea inactivităţii şi dizolvarea forţată a persoanelor juridice, determină grave încălcări ale principiilor constituţionale, fiind contrare dispoziţiilor art. 44, 45, 53, 124 şi 148 din Constituţie. În acest sens se susţine că: (i) obligativitatea deschiderii unui cont de plăţi în România pentru evitarea declarării ca inactivă a persoanei juridice constituie o restricţie nejustificată şi disproporţionată a libertăţii economice, poate creşte costurile operaţionale pentru multe întreprinderi, poate reduce eficienţa operaţiunilor transfrontaliere, afectând integrarea economiei româneşti în pieţele globale, poate determina întreprinderile să îşi mute sediul sau operaţiunile în jurisdicţii având cadre normative mai stabile şi mai predictibile, aspect care ar determina pierderi de locuri de muncă şi de venituri fiscale; (ii) dizolvarea forţată a persoanei juridice, după un an de inactivitate, constituie o sancţiune extremă, nu poate fi justificată prin simple nereguli administrative, cum ar fi nedeschiderea unui cont bancar în România sau întârzierea depunerii situaţiilor financiare, nu respectă principiul gradualităţii sancţiunilor, poate distruge investiţii legitime, afectând nu doar proprietarul acestora, ci şi creditorii, furnizorii, clienţii şi angajaţii, poate priva proprietarul de bunurile sale fără o justificare constituţională adecvată, nu are în vedere situaţiile în care inactivitatea este determinată de motive obiective (de pildă, restructurări, crize de piaţă sau strategii de dezvoltare pe termen lung), termenul de un an pentru reactivare fiind arbitrar, iar lipsa unor garanţii procedurale adecvate în procedura de declarare a inactivităţii şi de dizolvare forţată încalcă dreptul fundamental la apărare şi la un proces echitabil şi permite organelor administrative să dispună de persoana juridică fără controlul adecvat al puterii judecătoreşti.12. O altă critică intrinsecă are ca obiect prevederile art. I pct. 7-20 din lege, prin raportare la dispoziţiile art. 16, 44, 45, 53 şi 148 din Constituţie. Cu privire la aceste prevederi se susţine că modificările aduse sistemului de eşalonare la plată prin introducerea obligativităţii contractelor de fideiusiune şi prin restricţionarea drastică a accesului la aceste facilităţi fiscale determină încălcări grave ale principiilor constituţionale fundamentale, (i) transformând un drept al contribuabililor într-un privilegiu condiţionat de capacitatea acestuia de a găsi fideiusori; (ii) creează discriminări nejustificate, sistemul favorizând întreprinderile mari, care au mai multe şanse de a găsi fideiusori, în raport cu IMM-urile, care pot avea o capacitate limitată de a depăşi dificultăţile temporare, şi, totodată, prin exceptarea debitorilor la care statul este acţionar majoritar se creează o diferenţă de tratament în privinţa întreprinderilor cu capital de stat, de natură a încălca principiul neutralităţii statului. De asemenea, se susţine că plafonarea diferită a sumelor pentru care se poate acorda eşalonarea simplificată [cu referire la art. I pct. 15 din lege]: (i) nu reflectă realităţile economice şi poate dezavantaja anumite categorii de contribuabili în mod arbitrar; (ii) încalcă dreptul de proprietate şi libertatea economică, întrucât obligativitatea prezentării unui contract de fideiusiuni poate forţa întreprinderile să accepte condiţii economice defavorabile din partea fideiusorilor, le poate determina să renunţe la proiecte rentabile sau să îşi modifice strategiile de dezvoltare, poate crea dependenţe economice artificiale între întreprinderi, poate genera costuri semnificative pentru întreprinderi, aspect de natură a afecta libertatea contractuală şi autonomia economică; (iii) încalcă dispoziţiile art. 53 din Legea fundamentală prin impunerea unor cerinţe excesive pentru accesul la eşalonarea la plată, în condiţiile în care se prevede obligaţia prezentării unui contract de fideiusiune pentru toate persoanele juridice înfiinţate cu mai puţin de 12 luni anterior depunerii cererii de eşalonare la plată, pe de o parte, iar termenele pentru prezentarea contractelor de fideiusiune sunt extrem de scurte (între 5 şi 30 de zile în majoritatea cazurilor) şi imposibil de respectat în practică, pe de altă parte, având în vedere că găsirea unui fideiusor credibil şi încheierea unui contract de fideiusiune, în formă autentică, necesită timp considerabil. De asemenea, se susţine că obligativitatea prezentării unui contract de fideiusiune, în termen de 10 zile, în cazul în care debitorul a solicitat modificarea deciziei de eşalonare este complet disproporţionată şi poate împiedica întreprinderile să se adapteze la schimbările circumstanţelor economice, afectând flexibilitatea şi capacitatea de supravieţuire în perioade de criză.13. În ceea ce priveşte prevederile art. I pct. 21-25 din lege sunt invocate dispoziţiile art. 16, 53, 120, 139 şi 148 din Constituţie pentru a se susţine că: (i) modificările propuse prin introducerea vânzării la licitaţie, prin mijloace electronice, a bunurilor sechestrate pot discrimina anumite categorii de potenţiali cumpărători, în special persoanele în vârstă sau pe cele cu un nivel de educaţie mai scăzut, care pot întâmpina dificultăţi în utilizarea platformelor electronice, iar (ii) crearea unui mecanism de sancţionare a autorităţilor administraţiei publice locale, prin sistarea alimentării cu cotele defalcate din impozitul pe venit şi cu sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pentru echilibrare, afectează principii fundamentale ale statului de drept, precum sunt autonomia locală şi principiul separaţiei puterilor în stat. Se susţine că aceste prevederi creează un cadru juridic care concentrează puteri excesive în mâinile administraţiei centrale, ce pot fi folosite ca instrument de presiune politică asupra autorităţilor locale, subminează autonomia locală prin crearea unei dependenţe financiare absolute faţă de bunăvoinţa administraţiei centrale, reluarea finanţării „la data respectării obligaţiilor ce le revin“ creează un sistem de şantaj instituţional, constituie o sancţiune financiară extrem de severă, care poate paraliza funcţionarea administraţiei publice locale şi poate afecta furnizarea serviciilor publice esenţiale pentru cetăţeni, iar lipsa unor criterii obiective şi a unor proceduri transparente pentru aplicarea sancţiunii poate duce la tratamente discriminatorii între diferitele autorităţi locale, pe considerente politice sau de altă natură. De asemenea, se susţine că sistarea finanţării locale, ca sancţiune pentru încălcarea unor obligaţii administrative, constituie o măsură disproporţionată care poate avea efecte devastatoare asupra comunităţilor locale, iar excepţiile prevăzute pentru plăţile salariale şi sistemul de protecţie socială sunt insuficiente pentru a preveni efectele negative asupra serviciilor publice locale, cum ar fi întreţinerea infrastructurii, serviciile de mediu, educaţia sau cultura. Totodată, se susţine că mecanismul propus poate fi incompatibil cu Carta europeană a autonomiei locale, la care România este parte şi care garantează dreptul autorităţilor locale la resurse financiare proprii şi la autonomie în gestionarea acestora.14.

Se susţine că prevederile art. II pct. 1-5 din lege sunt contrare dispoziţiilor art. 16, 44, 45, 53 şi 148 din Constituţie, câtă vreme: (i) obligativitatea utilizării mijloacelor moderne de plată pentru toate operaţiunile comerciale creează discriminări între diferitele categorii de operatori economici, având în vedere că întreprinderile mici sau tradiţionale nu au acces la tehnologii avansate sau activează în sectoare unde plăţile în numerar sunt normale şi eficiente, iar (ii) cerinţa obligatorie de deschidere a conturilor bancare în România restricţionează libertatea economică, dreptul de proprietate şi libertatea de circulaţie, creând bariere artificiale în exercitarea activităţilor economice şi discriminări împotriva anumitor categorii de operatori. În acest sens se susţine că obligativitatea deschiderii conturilor bancare în România poate determina întreprinderile să accepte condiţii economice defavorabile din partea băncilor româneşti, chiar şi atunci când ar putea obţine servicii mai bune în alte state membre ale Uniunii Europene, poate afecta competitivitatea întreprinderilor care activează în sectoare globalizate sau care au operaţiuni transfrontaliere importante, forţându-le să suporte costuri suplimentare pentru menţinerea unor conturi multiple sau pentru transferurile internaţionale de fonduri, poate încălca regulamentele europene privind piaţa unică, creează bariere administrative suplimentare care pot descuraja investiţiile străine directe şi pot afecta competitivitatea economiei româneşti, poate favoriza băncile româneşti în detrimentul concurenţei loiale cu instituţiile financiare din alte state membre, distorsionând piaţa serviciilor financiare, şi poate constitui o formă de protecţionism economic incompatibil cu regulile europene, poate constitui ajutor de stat în favoarea băncilor româneşti prin forţarea unei clientele captive, creează discriminări nejustificate între diferite categorii de operatori economici şi între operatorii români şi cei străini. De asemenea, se susţine că prevederea potrivit căreia prestatorii de servicii de plată „nu pot refuza“ o cerere privind deschiderea contului creează o ingerinţă nejustificată în libertatea contractuală a instituţiilor financiare şi poate încălca principiile autonomiei private şi libertăţii economice. În acest context se susţine că excepţiile prevăzute doar pentru situaţiile de prevenire şi combatere a spălării banilor şi finanţării terorismului sunt insuficiente şi nu acoperă alte motive legitime pentru care o bancă ar putea refuza un client, cum ar fi evaluările de risc comercial sau limitările de capacitate operaţională.15. Cât priveşte măsurile adoptate prin art. III pct. 1-10 din lege sunt invocate dispoziţiile art. 16, 44, 45, 53 şi 135 din Legea fundamentală, pentru a se susţine că modificările aduse Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 193/2002 privind introducerea sistemelor moderne de plată, prin extinderea obligativităţii acceptării acestor mijloace de plată la toate persoanele juridice înregistrate în registrul comerţului, determină încălcări grave ale normelor constituţionale invocate, prin aceea că impun costuri şi obligaţii disproporţionate operatorilor economici, afectează libertatea economică şi creează discriminări nejustificate între diferite categorii de persoane. Astfel, se susţine că impunerea mijloacelor de plată moderne: (i) discriminează întreprinderile care activează în sectoare tradiţionale sau în zone rurale, unde accesul la tehnologie este limitat, creând inegalităţi teritoriale şi sectoriale în exercitarea activităţii economice, afectează, în mod disproporţionat, anumite categorii de operatori, cum ar fi întreprinderile sociale, cooperativele sau organizaţiile nonprofit, care au resurse financiare limitate pentru investiţii în infrastructură tehnologică, iar complexitatea tehnică a sistemelor moderne de plată poate crea bariere în utilizare pentru operatorii în vârstă sau pentru cei cu educaţie tehnologică limitată, afectând principiul accesibilităţii şi al incluziunii economice; (ii) constituie o ingerinţă nejustificată în autonomia contractuală şi în libertatea de organizare a activităţii comerciale, ignoră diversitatea mediului de afaceri şi poate impune costuri disproporţionate pentru multe întreprinderi, afectează capacitatea întreprinderilor de a-şi adapta strategiile comerciale la specificul activităţii şi al clientelei, poate favoriza anumiţi furnizori de servicii de plată, în detrimentul concurenţei loiale pe piaţă, afectând principiile liberei concurenţe şi autonomiei comerciale, iar sistemul este vulnerabil la întreruperi tehnologice, putând afecta continuitatea activităţii comerciale în situaţii în care operatorii nu mai pot accepta nici plăţi electronice, nici plăţi în numerar; (iii) contravine principiului proporţionalităţii, consacrat în art. 53 din Constituţie, întrucât implică costurile cu achiziţionarea, instalarea şi operarea terminalelor de plată, care pot fi prohibitive pentru multe întreprinderi mici, iar obligaţiile administrative asociate cu gestionarea sistemelor de plată electronice pot crea sarcini birocratice disproporţionate pentru aceste întreprinderi, care nu au personal specializat în tehnologia informaţiei sau în domeniul financiar-bancar. De asemenea, se susţine că: termenele impuse pentru conformare (i) sunt imposibil de respectat în practică, mai ales pentru întreprinderile din zonele rurale sau cele cu resurse tehnice limitate, creând riscuri de sancţionare nejustificat de severe; (ii) măsura nu prevede excepţii suficiente pentru situaţiile în care acceptarea mijloacelor moderne de plată ar fi neviabilă din punct de vedere economic sau imposibilă din punct de vedere tehnic, iar prevederea potrivit căreia cheltuielile cu achiziţionarea, instalarea terminalelor de plată şi conectarea la infrastructura necesară vor fi suportate de către instituţiile acceptante poate fi înşelătoare, deoarece aceste costuri vor fi, în cele din urmă, transferate către comercianţi prin comisioane şi tarife mai mari; (iii) pentru instituţiile publice presupune credite bugetare pentru cheltuielile cu sistemele de plată electronică, de natură a încălca principiile constituţionale privind elaborarea şi executarea bugetului public, consacrate prin art. 135 din Constituţie, poate afecta autonomia financiară locală, iar costurile cu implementarea şi operarea sistemelor moderne de plată pot reprezenta o povară financiară disproporţionată, care poate afecta capacitatea de finanţare a serviciilor publice esenţiale; (iv) poate crea riscuri suplimentare privind securitatea datelor personale şi financiare, având în vedere că nu toţi operatorii economici au expertiza necesară pentru a gestiona în siguranţă informaţiile sensibile, poate crea puncte vulnerabile suplimentare în sistemul financiar, mai ales în cazul operatorilor mici care nu au resurse pentru implementarea unor sisteme de securitate adecvate, poate facilita supravegherea şi monitorizarea activităţii comerciale de către autorităţi, poate face economia mai vulnerabilă la atacuri cibernetice sau la defecţiuni tehnologice majore, afectând stabilitatea şi continuitatea activităţii economice, poate descuraja dezvoltarea unor soluţii alternative de plată care ar putea fi mai eficiente sau mai potrivite pentru anumite segmente de piaţă, limitând diversitatea şi inovaţia în sector.16. Cu privire la soluţiile legislative propuse la art. IV şi IX din lege sunt invocate dispoziţiile art. 1 alin. (3)-(5), ale art. 15 alin. (2), ale art. 16, 44 şi 53 din Constituţie. Astfel, se susţine că prevederea potrivit căreia sunt respinse şi cererile de modificare/ menţinere a deciziei de înlesnire la plată aflate în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a legii: (i) aduce atingere principiului încrederii legitime, care derivă din principiul statului de drept şi al securităţii juridice şi impune ca cetăţenii să poată avea încredere în stabilitatea şi predictibilitatea actelor autorităţilor publice; (ii) constituie o aplicare retroactivă a unei norme nefavorabile, în condiţiile în care contribuabilii, care au depus cereri de modificare sau menţinere a înlesnirilor la plată în baza legislaţiei în vigoare la momentul depunerii, aveau o aşteptare legitimă că aceste cereri vor fi evaluate conform regulilor existente la acea dată; (iii) creează discriminări nejustificate între contribuabilii care au beneficiat de aceste facilităţi înainte de intrarea în vigoare a legii şi cei care vor avea nevoie de acestea în perioada de suspendare a înlesnirilor la plată, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă, bazată exclusiv pe momentul temporal al solicitării, fără a ţine cont de situaţia economică reală a contribuabililor sau de meritele specifice ale fiecărei cereri, iar legea nu oferă alternative sau măsuri compensatorii pentru contribuabilii afectaţi de suspendare; (iv) constituie o măsură extrem de severă, care nu este proporţională cu obiectivele declarate, iar lipsa de motivare accentuează caracterul arbitrar şi disproporţionat al măsurii, în timp ce durata de aproximativ doi ani pentru suspendare este aleasă în mod arbitrar, fără o analiză a impactului asupra contribuabililor sau a necesităţii unei perioade atât de îndelungate, fără a se reglementa excepţii pentru situaţii cum ar fi calamităţile naturale, crizele economice acute sau alte circumstanţe care ar putea justifica acordarea de facilităţi fiscale; (v) poate reduce eficienţa colectării fiscale pe termen lung, precedentul poate fi invocat în viitor pentru suspendarea altor drepturi sau facilităţi, creând un climat de insecuritate juridică, ce poate afecta încrederea cetăţenilor în instituţiile statului, iar măsura demonstrează o abordare autoritară în relaţia cu contribuabilii. Totodată, se susţine că: (i) obligaţia ca debitorii cu cereri de modificare/menţinere a deciziei de înlesnire la plată, nesoluţionate la data intrării în vigoare a legii, să plătească sumele pentru care au solicitat modificarea/înlesnirea, în termen de 30 de zile, creează o situaţie extrem de dificilă pentru contribuabilii care se aflau deja în dificultate financiară atunci când au solicitat înlesnirea, (ii) termenul de 30 de zile este arbitrar şi nu ţine cont de diversitatea situaţiilor în care se pot afla contribuabilii, iar (iii) măsura poate crea o criză de lichiditate artificială în economie, forţând multe întreprinderi să vândă active sau să contracteze credite costisitoare pentru a face faţă obligaţiilor fiscale care ar fi putut fi eşalonate în condiţii normale.17. Se susţine că soluţia legislativă preconizată la art. V din lege, care vizează opozabilitatea organului fiscal central a cesiunii părţilor sociale ale asociatului unei societăţi cu răspundere limitată care deţine controlul societăţii, în sensul art. 25 alin. (4) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, este contrară dispoziţiilor art. 16, 44, 45, 53 şi 135 din Constituţie. Cu privire la modificările legislative propuse se susţine că: (i) termenul de 15 zile pentru notificarea organului fiscal central a actului de transmitere a părţilor sociale şi a actului constitutiv actualizat este prea scurt pentru unele situaţii complexe, mai ales atunci când sunt implicate multiple părţi sau când documentaţia necesară trebuie să fie pregătită cu atenţie; (ii) obligaţia de a constitui garanţii care să acopere valoarea obligaţiilor fiscale restante ale societăţii transformă cesiunea părţilor sociale dintrun act de dispoziţie liber într-o operaţiune condiţionată de capacitatea financiară a cesionarului de a garanta datoriile unei entităţi juridice distincte, determină o depreciere forţată a activelor, cu încălcarea dreptului proprietarilor la valorizarea liberă a investiţiilor lor, blochează transferurile de control în situaţiile în care societăţile au datorii fiscale (chiar contestate) ori când există planuri viabile de restructurare, poate crea confuzie între răspunderea societăţii şi răspunderea asociaţilor, afectând securitatea juridică şi predictibilitatea investiţiilor în societăţi comerciale, poate determina investitorii să evite societăţile cu răspundere limitată în favoarea altor forme de organizare care nu sunt supuse unor restricţii similare, creează discriminări nejustificate între diferite categorii de operatori economici şi între diferite tipuri de tranzacţii comerciale, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă, afectează în mod disproporţionat societăţile mici şi mijlocii, care au mai puţine resurse pentru a constitui garanţii substanţiale şi care pot întâmpina mai multe dificultăţi în găsirea cesionarilor dispuşi să îşi asume riscuri suplimentare, blochează mobilitatea capitalului, nu face distincţie între diferite tipuri de datorii fiscale sau între situaţiile în care datoriile sunt contestate şi cele în care sunt recunoscute, aplicând acelaşi regim restrictiv, indiferent de circumstanţele specifice; (iii) obligaţia de a obţine acordul organului fiscal pentru constituirea garanţiilor introduce un element de discreţie administrativă în procesul de cesiune, care poate fi folosit pentru a influenţa sau bloca anumite tranzacţii, pentru motive care nu au legătură cu interesele fiscale legitime; (iv) obligaţia Oficiului Naţional al Registrului Comerţului de a solicita certificate de atestare fiscală pentru fiecare cesiune poate crea întârzieri semnificative în procesul de înregistrare a cesiunii în registrul comerţului şi poate afecta eficienţa administraţiei publice; (v) procedura de colaborare între Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, care urmează să fie stabilită prin ordin comun al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi al ministrului justiţiei, lasă loc pentru interpretări şi aplicări inconsistente, afectând predictibilitatea şi uniformitatea aplicării legii şi, totodată, dependenţa de colaborarea dintre multiple instituţii publice poate crea întârzieri şi complicaţii birocratice, ce pot afecta derularea normală a tranzacţiilor comerciale.18. În formularea criticii de neconstituţionalitate intrinsecă ce are ca obiect prevederile art. VI din lege, care privesc majorarea capitalului social minim al societăţilor cu răspundere limitată, sunt invocate dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5), 16, 45 şi 53, pentru a se susţine că: (i) se încalcă principiul unicităţii reglementării, ce derivă din principiul securităţii juridice, consacrat implicit în art. 1 alin. (5) din Constituţie, având în vedere că Legea societăţilor nr. 31/1990 constituie actul normativ fundamental care reglementează organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale din România, inclusiv a societăţilor cu răspundere limitată, iar introducerea unor noi prevederi privind capitalul social al acestor entităţi printr-un act normativ distinct, şi nu în corpul legii precitate, creează o fragmentare legislativă ce poate genera confuzie juridică şi incertitudine în aplicare; (ii) modificările aduse regimului capitalului social minim prin stabilirea unor cerinţe diferenţiate în funcţie de cifra de afaceri şi complicarea procedurilor de majorare a capitalului social al societăţilor cu răspundere limitată constituie restricţii disproporţionate asupra libertăţii economice şi creează discriminări nejustificate între operatorii economici; (iii) obligativitatea majorării capitalului social al societăţilor cu răspundere limitată, înregistrate în registrul comerţului, în termen de doi ani de la intrarea în vigoare a legii, sub sancţiunea dizolvării societăţii, constituie o măsură disproporţionată, extrem de severă, care poate afecta viabilitatea multor societăţi funcţionale, în timp ce termenul de doi ani pentru conformare poate fi insuficient pentru multe societăţi, în special în contextul economic actual, caracterizat de incertitudini şi dificultăţi de finanţare, iar imposibilitatea de a obţine prelungiri sau derogări bazate pe circumstanţe obiective face ca măsura să fie rigidă şi inadaptată la realităţile economice; (iv) diferenţa de tratament fiscal, prin reducerea cu 50% a tarifului de publicare a actului constitutiv în Monitorul Oficial al României, doar pentru societăţile cu răspundere limitată, care îşi majorează capitalul social până la data de 31 decembrie 2026, creează o discriminare temporală nejustificată între societăţi care se află în situaţii similare.19. Cu privire la prevederile art. VII şi VIII din lege [referitoare la declararea în inactivitate a contribuabililor/plătitorilor persoane juridice pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 92 alin. (1^2), respectiv în temeiul art. 92 alin. (4) din Legea nr. 207/2015] sunt invocate dispoziţiile art. 15 alin. (2), 16, 21, 44, 45, 53 şi 124 din Constituţie. În contextul modificărilor propuse se susţine că: (i) aplicarea imediată a noilor termene scurte de reactivare (de 30 de zile, respectiv de 90 de zile de la intrarea în vigoare a legii), cu privire la societăţile care au fost declarate inactive sub imperiul legislaţiei anterioare, constituie o încălcare flagrantă a principiului neretroactivităţii legii, poate distruge investiţii legitime şi poate priva proprietarii de bunurile lor fără o procedură echitabilă, încălcând drepturile dobândite sub imperiul legislaţiei anterioare; (ii) dizolvarea forţată a contribuabililor/ plătitorilor declaraţi inactivi, cu termene extrem de scurte pentru reactivare, constituie o privare de proprietate care nu respectă garanţiile constituţionale; (iii) diferenţierea arbitrară dintre societăţile cu inactivitate mai mare de 3 ani la data intrării în vigoare a legii (30 de zile de la data intrării în vigoare a legii) şi cele cu inactivitate între 1 şi 3 ani la data intrării în vigoare a legii (90 de zile de la data intrării în vigoare a legii), pentru reactivare, nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă, în condiţiile în care durata inactivităţii nu reflectă viabilitatea societăţii sau motivele pentru inactivitate; tratamentul diferit dintre societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990 şi alte forme de organizare juridică creează discriminări nejustificate între entităţi cu funcţii economice similare; exceptarea societăţilor care nu au datorii fiscale şi nu sunt supuse investigaţiilor penale poate crea discriminări între societăţile cu probleme administrative minore şi cele fără probleme, fără a ţine cont de viabilitatea economică reală; (iv) dizolvarea forţată, cu termene extrem de scurte, constituie o sancţiune disproporţionată, nu oferă posibilitatea de justificare a inactivităţii pentru motive legitime şi nu sunt reglementate excepţii pentru situaţii obiective, care scapă controlului societăţii; (v) lipsa unor proceduri de contestare eficace sau a unor posibilităţi de justificare a inactivităţii privează societăţile de dreptul la un recurs efectiv, aduce atingere dreptului la apărare şi la o procedură contradictorie şi echitabilă; (vi) procedura de publicare în Buletinul electronic al registrului comerţului a listei societăţilor pentru care Oficiul Naţional al Registrului Comerţului urmează să constate, din oficiu, întrunirea condiţiilor pentru dizolvare, cu cel puţin 5 zile calendaristice înainte de dizolvare, este inadecvată pentru a asigura notificarea efectivă a tuturor părţilor interesate şi poate priva societăţile de şansa de a reacţiona la timp; (vii) sistemul de numire automată a lichidatorilor, din oficiu, cu remuneraţii fixe, extrem de mici (1.000 lei), ridică întrebări privind calitatea şi motivaţia acestor profesionişti în îndeplinirea obligaţiilor lor; (viii) termenul de 30 de zile de la numire, în care lichidatorul trebuie să depună raportul privind situaţia economică a societăţii, este inadecvat pentru cazurile complexe, mai ales când lichidatorul trebuie să investigheze activele ascunse sau să evalueze creanţele controversate; (ix) limitarea lichidării la maximum 3 luni de la data depunerii raportului poate fi insuficientă pentru valorificarea corespunzătoare a activelor complexe şi poate duce la vânzări sub preţ, care pot prejudicia creditorii.20. Se susţine că: (i) norma de la art. XII pct. 1 din lege este contrară dispoziţiilor art. 1 alin. (4), art. 15 alin. (2), art. 16, art. 45 şi art. 135 alin. (2) lit. a) şi b) şi art. 148 din Constituţie, în condiţiile în care introducerea unor modificări vizând tratamentul fiscal diferenţiat pentru contribuabilii care înregistrează cheltuieli cu entităţile afiliate care nu sunt înfiinţate/constituite şi nu au locul conducerii efective în România, prin limitarea deductibilităţii cheltuielilor la 1% din totalul cheltuielilor înregistrate conform reglementărilor contabile în anul fiscal de calcul prin raportare la situaţiile din anul precedent, pentru determinarea regimului fiscal din anii următori, creează efecte retroactive nejustificate; (ii) măsura propusă creează o diferenţiere arbitrară între contribuabili pe baza criteriului rezidenţei fiscale a entităţilor cu care aceştia desfăşoară tranzacţii comerciale. Astfel, companiile care au dezvoltat structuri de afaceri internaţionale, inclusiv la nivelul Uniunii Europene, sau cele care beneficiază de servicii specializate furnizate de entităţi afiliate nerezidente sunt dezavantajate faţă de cele care utilizează exclusiv servicii furnizate de entităţi rezidente; (iii) limitarea deductibilităţii cheltuielilor cu entităţi afiliate nerezidente la 1% din totalul cheltuielilor nu ţine cont de specificitatea diferitelor sectoare economice şi afectează principiul echităţii fiscale; (iv) în absenţa unor justificări (precum sunt: prevenirea evaziunii fiscale sau combaterea abuzurilor ori existenţa unor practici abuzive generalizate), limitarea deductibilităţii apare ca fiind arbitrară şi disproporţionată; (v) măsurile fiscale disproporţionate pot afecta substanţa libertăţii economice. De asemenea, se susţine că prevederea conform căreia „în situaţia respingerii acordului de preţ în avans pentru sumele respective se recalculează impozitul pe profit“ [art. XII pct. 1, cu referire la art. 25^1 alin. (11) din Legea nr. 227/2015] creează o situaţie în care o decizie administrativă poate avea efecte fiscale automate, fără posibilitatea unei evaluări judiciare prealabile, contrar principiului separaţiei puterilor în stat.

21. Cu privire la art. XII pct. 2 din lege sunt invocate dispoziţiile art. 15 alin. (2), ale art. 16, 44, 45 şi 53 din Legea fundamentală, pentru a se susţine că impunerea obligaţiei de a păstra în patrimoniu activele pentru o perioadă determinată, de până la 5 ani, sub sancţiunea recalculării impozitului minim pe cifra de afaceri şi perceperii creanţelor fiscale accesorii, (i) constituie o restricţie fundamentală a dreptului de dispoziţie, atribut esenţial al dreptului de proprietate. Sancţiunea pentru nerespectarea acestei obligaţii - recalcularea impozitului minim şi aplicarea creanţelor accesorii - echivalează cu o confiscare parţială a valorii activelor, contrar principiului constituţional al caracterului echitabil al exproprierii; (ii) reglementarea acestor restricţii asupra activelor pentru care contribuabilii au scăzut deja valoarea în calculul impozitului minim constituie o modificare retroactivă a condiţiilor fiscale care erau aplicabile la momentul luării deciziei de scădere; (iii) constituie o ingerinţă nejustificată în autonomia economică; (iv) obligaţia este disproporţionată faţă de obiectivul fiscal urmărit şi poate avea efecte economice mai severe decât beneficiile fiscale iniţiale, durata maximă de 5 ani pentru păstrarea obligatorie a activelor este arbitrară, nu ţine cont de diversitatea activelor economice şi de ciclurile diferite de viaţă ale acestora, iar sancţiunea prin recalcularea impozitului minim şi aplicarea creanţelor accesorii este disproporţionată în raport cu eventualele avantaje fiscale obţinute iniţial, creând un sistem punitiv care depăşeşte necesităţile legitime de colectare fiscală; (v) măsura nu prevede excepţii suficiente pentru situaţiile în care păstrarea activului devine economic neviabilă sau tehnic imposibilă din motive independente de voinţa contribuabilului şi poate afecta în special întreprinderile din sectoare cu evoluţie tehnologică rapidă, forţând menţinerea unor echipamente necompetitive; (vi) monitorizarea respectării obligaţiei de păstrare a activelor pentru perioade îndelungate poate crea sarcini administrative importante atât pentru contribuabili, cât şi pentru administraţia fiscală, afectând eficienţa sistemului fiscal, iar verificarea excepţiilor prevăzute poate fi dificilă în practică şi poate crea oportunităţi pentru interpretări subiective care pot afecta egalitatea de tratament între contribuabili, câtă vreme demonstrarea circumstanţelor care justifică excepţiile (cum ar fi distrugerea, pierderea sau furtul activelor) poate implica proceduri complexe şi costisitoare, care pot afecta în mod disproporţionat întreprinderile mici.22. În ceea ce priveşte modificările propuse prin art. XII pct. 3-11 din lege sunt invocate dispoziţiile art. 1 alin. (5), art. 16, 44, 45 şi 53 din Constituţie, pentru a se susţine că introducerea unor diferenţieri în tratamentul fiscal al veniturilor din activităţi independente, în funcţie de tipul activităţii sau de nivelul veniturilor, constituie o încălcare fundamentală a principiilor constituţionale care guvernează egalitatea tratamentului juridic şi libertatea de exercitare a activităţilor economice. În acest sens se susţine că: (i) diferenţierea arbitrară dintre veniturile din închirierea a 17 camere, considerate venituri din cedarea folosinţei bunurilor, şi veniturile din închirierea a peste 7 camere, considerate venituri din activităţi independente, nu reflectă diferenţe substanţiale în natura economică a activităţii desfăşurate, de vreme ce, în ambele cazuri, este vorba despre aceeaşi activitate economică - închirierea de spaţii locative -, iar diferenţierea se bazează pe un criteriu pur cantitativ, care nu are justificare economică sau juridică obiectivă. Se creează, în fapt, două regimuri fiscale distincte pentru aceeaşi activitate economică, contrar principiului egalităţii; (ii) diferenţierea tratamentului pentru veniturile din servicii de cazare prin introducerea unui regim special cu cota forfetară de 30% pentru cheltuieli şi impozit final de 10% creează o discriminare nejustificată faţă de alte forme de activităţi independente, similare din punct de vedere economic, fără o justificare obiectivă. Operatorii care sunt clasaţi în regimul general al activităţilor independente sunt dezavantajaţi faţă de cei care beneficiază de regimul special, deşi pot desfăşura activităţi similare; (iii) modificările aduse sistemului de norme de venit, prin creşterea la 12 salarii de bază minime brute pe ţară garantate în plată, afectează principiul proporţionalităţii fiscale şi poate genera efecte regresive asupra contribuabililor cu venituri mici; (iv) definiţiile şi criteriile utilizate în text prezintă ambiguităţi care pot genera incertitudine juridică. Noţiunea „închiriere pe termen scurt“ este definită ca închirierea neîntreruptă a unei camere aceleiaşi persoane, pentru perioade de maximum treizeci de zile, într-un an calendaristic, dar această definiţie poate crea confuzii practice, întrucât nu este clar cum se aplică această regulă în cazul în care aceeaşi cameră este închiriată aceleiaşi persoane în perioade separate care în total depăşesc treizeci de zile sau în cazul în care închirierea se face prin intermediul unor terţi. Criteriul temporal de treizeci de zile este arbitrar şi nu reflectă o logică economică sau juridică coerentă, iar această limită temporală nu corespunde cu perioade standard din practica comercială sau cu alte reglementări din domeniul turismului şi poate crea dificultăţi de aplicare în practică; (v) complexitatea regulilor de calcul al venitului brut şi net, cu multiple exceptări şi deduceri specifice poate genera confuzie în rândul contribuabililor şi aduce atingere principiului clarităţii şi previzibilităţii normelor juridice; (vi) contribuabilii care au încheiat contracte de închiriere pe termen lung, anterior intrării în vigoare a noilor prevederi, se pot afla în situaţia de a fi supuşi retroactiv unui regim fiscal diferit, în funcţie de modalitatea de aplicare a noilor norme; (vii) prevederile analizate introduc măsuri restrictive, disproporţionate faţă de obiectivele urmărite (combaterea evaziunii fiscale sau asigurarea unei contribuţii fiscale echitabile), care implică nu doar o modificare a cotei de impozitare, ci şi asumarea unor obligaţii administrative complexe, inclusiv evidenţa contabilă şi raportarea specifică activităţilor independente; (viii) obligaţia completării şi păstrării fişei de ocupare a capacităţii de cazare poate fi considerată o măsură birocratică, excesivă, disproporţionată pentru o activitate de dimensiuni reduse, care afectează exercitarea liberă a dreptului de proprietate privată.23. Cu privire la soluţiile propuse prin art. XII pct. 12 şi 13 din lege sunt invocate dispoziţiile art. 16, 44, 45, 56 şi 135 din Constituţie pentru a se susţine că sistemul de impozitare diferenţiată în funcţie de durata de deţinere, cu referire la veniturile sub forma câştigurilor din transferul titlurilor de valoare şi din operaţiunile cu instrumente financiare derivate: (i) constituie o discriminare fiscală nejustificată; (ii) încalcă principiul echităţii fiscale prin crearea unor inegalităţi de tratament care nu se bazează pe capacitatea contributivă reală; (iii) constituie o ingerinţă nejustificată în autonomia investitorilor privind gestionarea activelor, contrar dispoziţiilor art. 44 şi 45 din Constituţie; (iv) soluţia legislativă criticată nu prevede excepţii pentru situaţii în care investitorul este forţat să vândă activele din motive independente de voinţa sa, poate descuraja tranzacţionarea activă şi poate reduce lichiditatea pieţei de capital, afectând eficienţa formării preţurilor şi capacitatea pieţei de a reflecta rapid informaţiile noi, poate avea efecte negative asupra dezvoltării pieţei de capital româneşti prin descurajarea participării investitorilor activi şi prin reducerea volumelor de tranzacţionare, poate crea oportunităţi pentru evaziune fiscală prin manipularea datelor de dobândire sau prin structurarea artificială a tranzacţiilor pentru a evita cotele mai mari de impozitare. Totodată, se susţine că aplicarea regulii „primul intrat - primul ieşit“ poate fi dificil de monitorizat şi de verificat în practică, mai ales pentru portofoliile complexe cu multiple tranzacţii, creând oportunităţi pentru erori sau manipulări, poate genera sarcini administrative suplimentare atât pentru contribuabili, cât şi pentru administraţia fiscală, reducând eficienţa colectării fiscale şi crescând costurile de conformare, poate încuraja dezvoltarea unor scheme de evitare fiscală care să exploateze complexitatea sistemului, reducând eficienţa colectării impozitelor şi creând inechităţi între contribuabili, poate plasa România în dezavantaj competitiv faţă de alte jurisdicţii care oferă tratament fiscal mai favorabil sau mai simplu pentru investiţiile în instrumente financiare, afectând atractivitatea ca destinaţie pentru investiţii.24. Cu privire la modificarea adoptată prin art. XII pct. 14 din lege, referitoare la impozitarea veniturilor din transferul de monedă virtuală, sunt invocate dispoziţiile art. 1 alin. (5), ale art. 16 şi 56 din Legea fundamentală şi se susţine că: (i) stabilirea unei cote de 16% asupra câştigului determinat ca diferenţă pozitivă între preţul de vânzare şi preţul de achiziţie prezintă deficienţe atât din perspectiva tehnicii legislative, cât şi din cea a respectării principiului aşezării juste a sarcinilor fiscale; (ii) reglementarea propusă încalcă principiul echităţii fiscale prin ignorarea completă a pierderilor suferite în tranzacţiile cu monedă virtuală. Pragul de scutire de 200 lei/tranzacţie, cu condiţia ca totalul câştigului să nu depăşească 600 lei anual, este stabilit arbitrar, nu reflectă realităţile tranzacţionării cu monedă virtuală şi nu ţine cont de faptul că multe tranzacţii cu monedă virtuală au valori mai mari şi că volatilitatea acestor active poate genera câştiguri aparente, care se pot transforma rapid în pierderi; (iii) excluderea posibilităţii de a deduce pierderile în cazul monedei virtuale creează o discriminare nejustificată între diferite tipuri de instrumente financiare, în condiţiile în care investitorii în acţiuni, obligaţiuni sau alte instrumente financiare beneficiază de posibilitatea compensării pierderilor cu câştigurile; (iv) reglementarea încalcă principiul securităţii juridice, întrucât determinarea câştigurilor pentru fiecare tranzacţie este de cele mai multe ori imposibil de realizat în condiţiile actuale ale pieţei monedei virtuale, având în vedere faptul că majoritatea tranzacţiilor nu se efectuează direct în monede clasice, ci prin intermediul unor stablecoin-uri, în special USDT (Tether), astfel încât calculul preţului de achiziţie şi vânzare este extrem de complex şi, adesea, imposibil de determinat cu precizie. De asemenea, lipsa unor reguli clare privind modul de calcul al preţului de achiziţie şi vânzare creează o incertitudine juridică majoră. Contribuabilii nu pot determina cu exactitate obligaţiile fiscale pe care le au, ceea ce poate duce la încălcări involuntare ale legislaţiei fiscale sau la interpretări diferite din partea autorităţilor fiscale. Totodată, absenţa unor prevederi privind cursul de schimb, care trebuie utilizat pentru convertirea în lei a valorilor exprimate în monedă virtuală, amplifică problemele de aplicare practică; (v) reglementarea defectuoasă creează un risc major de reducere a gradului de conformare voluntară, deoarece contribuabilii se confruntă cu reguli imposibil de aplicat în practică; (vi) pentru a preveni evaziunea fiscală, prin utilizarea unor structuri offshore, România ar trebui să implementeze regulile OECD privind companiile controlate din străinătate, concentrându-se pe beneficiarul real final.25. În ceea ce priveşte intervenţia legislativă propusă prin art. XII pct. 16-21 din lege sunt invocate dispoziţiile art. 15 alin. (2), ale art. 16, 53 şi 56 din Legea fundamentală. Cu privire la aceste prevederi sunt formulate următoarele critici: (i) cota de impozit, redusă, de 10% pentru anumite categorii de venituri poate reduce progresivitatea sistemului fiscal prin favorizarea categoriilor cu venituri mai mari, care au acces la investiţii imobiliare sau la generarea de drepturi de proprietate intelectuală. Sistemul poate crea oportunităţi pentru evaziune fiscală prin reconversiunea artificială a unor tipuri de venituri pentru a beneficia de cotele de impozitare mai mici, complicând administrarea fiscală şi reducând veniturile bugetare; (ii) prevederile privind „pierderea definitivă“ pentru veniturile din închirierea în scop turistic obţinute în anul 2025 constituie o modificare retroactivă a regulilor fiscale care afectează negativ contribuabilii care aveau aşteptarea legitimă că pierderile fiscale vor putea fi reportate conform legislaţiei existente; (iii) introducerea cotelor diferenţiate de impozit contravine dispoziţiilor art. 56 din Constituţie, prin crearea unor avantaje fiscale care nu se corelează cu capacitatea contributivă reală, câtă vreme capacitatea contributivă trebuie determinată de nivelul total al veniturilor, iar nu de sursa acestora; (iv) modificările legislative criticate introduc un nivel suplimentar de complexitate în sistemul fiscal, prin crearea unor reguli diferite pentru categorii similare de venituri, iar această complexitate poate afecta aplicarea uniformă a legii şi poate crea oportunităţi pentru interpretări arbitrare; (v) diferenţierea dintre veniturile din „cedarea folosinţei bunurilor“ şi alte categorii de venituri poate fi dificil de aplicat în practică şi poate genera litigii privind încadrarea corectă a anumitor tipuri de venituri.26. Cu privire la art. XII pct. 19 din lege sunt invocate dispoziţiile art. 16, 41, 47 şi 56 din Constituţie, pentru a se susţine că majorarea plafonului pentru calculul contribuţiilor de asigurări sociale de sănătate de la 60 la 72 de salarii minime brute pe ţară (o creştere de 20%): (i) constituie o încălcare a principiilor constituţionale fundamentale prin crearea unei sarcini fiscale disproporţionate care afectează echitatea sistemului fiscal, contrar dispoziţiilor constituţionale ale art. 56; (ii) instituie o discriminare nejustificată între salariaţi şi persoanele cu venituri din activităţi independente; (iii) încalcă accesul la serviciile de sănătate garantate de art. 47 din Constituţie şi afectează sustenabilitatea, pe termen lung, a sistemului de sănătate, întrucât determină reducerea numărului de persoane asigurate sau migraţia către economia informală; (iv) încalcă exercitarea liberă a dreptului la muncă, mulţi profesionişti fiind determinaţi să migreze către alte ţări, cu sisteme fiscale mai favorabile; (v) încalcă libertatea economică, atâta vreme cât antreprenorii pot fi descurajaţi să înfiinţeze afaceri noi sau să îşi extindă activităţile din cauza perspectivei unor contribuţii mari, fiind afectate astfel dinamismul economic şi crearea de locuri de muncă; întreprinderile care depind de colaboratori independenţi pot fi forţate să îşi modifice modelele de afaceri sau să relocheze activităţi în ţări cu costuri mai mici, afectând mediul antreprenorial românesc, atractivitatea României ca destinaţie pentru investiţii în servicii şi putând reduce numărul de profesionişti străini dispuşi să lucreze în ţară.27. În ceea ce priveşte soluţiile legislative cuprinse în art. XII pct. 22-49 din lege sunt invocate dispoziţiile art. 1 alin. (3)-(5), ale art. 44, 47, 56, 120 şi 139 din Legea fundamentală, pentru a se susţine că modificările propuse în domeniul taxelor şi impozitelor relevă încălcări ale autonomiei locale, violarea principiului aşezării juste a sarcinilor fiscale, prin majorări drastice de impozite, care afectează capacitatea contributivă a cetăţenilor şi echitatea sistemului fiscal. În concret, se susţine că: (i) autonomia locală include şi dimensiunea financiară, care presupune dreptul autorităţilor locale de a-şi gestiona propriile resurse financiare şi de a stabili, în limitele legii, nivelul impozitelor şi taxelor locale în funcţie de nevoile specifice ale comunităţii locale şi de capacitatea contributivă a cetăţenilor, iar modificările propuse introduc restricţii severe asupra capacităţii consiliilor locale de a stabili cotele impozitelor şi taxelor locale. În acest sens se arată că prevederea potrivit căreia cotele nu pot fi mai mici decât cele stabilite pentru anul 2025 (cu referire la cota impozitului pe clădiri - art. XII pct. 27, 30 şi 33 din lege) elimină flexibilitatea autorităţilor locale de a adapta politica fiscală locală la schimbările circumstanţelor economice sau la nevoile specifice ale comunităţii, astfel că această rigiditate transformă autorităţile locale din factori activi de decizie fiscală în simpli executanţi ai unor politici stabilite central; (ii) eliminarea posibilităţii de a reduce impozitele şi taxele locale poate afecta grav competitivitatea dintre diferitele unităţi administrativ-teritoriale şi poate împiedica dezvoltarea unor politici locale inovatoare în domeniul fiscal, subminează esenţa principiului democratic al autonomiei locale şi transformă alegerile locale într-un exerciţiu formal, fără impact real asupra politicilor publice. Impunerea unor reguli rigide privind indexarea şi calculul taxelor locale constituie o ingerinţă a puterii centrale în competenţele locale, care depăşeşte limitele constituţionale ale acestei intervenţii, în condiţiile în care puterea centrală poate stabili principiile generale ale sistemului fiscal local şi poate asigura coerenţa dintre diferitele nivele de administraţie, dar nu poate substitui în totalitate decizia autorităţilor locale în privinţa nivelului concret al taxelor şi impozitelor; (iii) modificările aduse sistemului de scutiri şi reduceri prin limitarea acestora la maximum 5% din totalul veniturilor din impozitele şi taxele locale încasate în anul fiscal precedent (art. XII pct. 49 din lege) restricţionează capacitatea autorităţilor locale de a dezvolta politici sociale şi economice adaptate nevoilor locale şi nu ţine cont de specificitatea diferitelor comunităţi locale şi de diversitatea situaţiilor sociale şi economice cu care se confruntă acestea; (iv) acordarea scutirilor/reducerilor de la plata impozitelor şi taxelor locale prin hotărâre adoptată cu cel puţin 3 zile lucrătoare înainte de expirarea exerciţiului bugetar poate crea dificultăţi practice în funcţionarea consiliilor locale şi poate afecta capacitatea acestora de a răspunde prompt la schimbările circumstanţelor; (v) majorările drastice de impozite propuse prin noile valori impozabile pentru clădiri încalcă principiul capacităţii contributive şi al echităţii fiscale, consacrat în art. 56 din Constituţie, aduc atingere exercitării dreptului de proprietate, garantat prin art. 44 din Constituţie, şi nivelului de trai decent, consacrat prin art. 47 din Legea fundamentală, pot avea efecte negative asupra economiei, prin reducerea capacităţii de consum a familiilor şi prin descurajarea investiţiilor în sectorul imobiliar; (vi) se încalcă normele de tehnică legislativă, având în vedere că lipsesc ani de aplicare din anumite texte modificatoare, cum ar fi art. XXII pct. 27 din lege, potrivit căruia „La articolul 457, după alineatul (1) se introduce un nou alineat, alin. (1^1), cu următorul cuprins: «(1^1) Cota impozitului pe clădiri stabilită potrivit alin. (1) pentru anul, nu poate fi mai mică decât cota stabilită pentru anul 2025.»“; (vii) precizează că aceleaşi considerente vizează şi impozitele pe mijloacele de transport.

28. Cu referire la art. XII pct. 50 şi 51 din lege sunt invocate dispoziţiile art. 16, 44, 53, 56, 120 şi 139 din Constituţie. Se susţine că introducerea unui impozit suplimentar de 0,9% pentru clădirile rezidenţiale cu valoarea peste 2.500.000 lei şi pentru autoturismele cu valoarea peste 375.000 lei: (i) constituie o discriminare fiscală, care nu are o justificare constituţională adecvată; (ii) pragurile stabilite sunt alese arbitrar şi nu reflectă principii economice fundamentale; (iii) constituie o restricţie nejustificată a dreptului de proprietate; (iv) aduce atingere art. 56 din Constituţie, întrucât nu se are în vedere capacitatea reală de plată a contribuabililor; (v) este disproporţionată faţă de obiectivele urmărite şi poate avea efecte negative disproporţionate; (vi) nu se prevăd excepţii pentru situaţii particulare, cum ar fi bunurile de patrimoniu, vehiculele adaptate pentru persoane cu dizabilităţi sau proprietăţile cu valoare istorică sau culturală; (vii) necesită evaluări precise şi actualizate ale valorilor proprietăţilor, aspect care poate genera costuri administrative substanţiale şi poate da naştere unor controverse privind metodele de evaluare utilizate, poate determina subevaluarea artificială a proprietăţilor, poate descuraja investiţiile în bunuri durabile de calitate şi poate stimula consumul de bunuri cu durată de viaţă mai scurtă, afectând sustenabilitatea economică şi de mediu, poate crea presiuni pentru relocarea în zone cu evaluări mai mici sau poate determina comportamente economice ineficiente, poate afecta piaţa imobiliară şi auto, poate reduce predictibilitatea veniturilor bugetelor locale şi poate afecta capacitatea de planificare pe termen mediu şi lung, poate crea oportunităţi pentru litigii şi contestaţii care pot bloca sau întârzia colectarea impozitelor, afectând stabilitatea finanţelor publice locale. Totodată, se susţine că modificarea mecanismului de indexare a impozitelor şi taxelor locale, prin stabilirea de niveluri minime, prevăzute în mod distinct pentru fiecare impozit/taxă în parte şi prin referirea la cursul euro/directive europene, poate limita flexibilitatea autorităţilor locale în adaptarea impozitelor la specificul local, iar obligaţia adoptării hotărârilor „cu cel puţin 3 zile lucrătoare înainte de expirarea exerciţiului bugetar, pentru anul fiscal următor“ creează constrângeri procedurale, care pot afecta calitatea deliberărilor publice locale şi capacitatea de răspuns la schimbările de circumstanţe, contrar dispoziţiilor art. 120 şi 139 din Constituţie. Dependenţa de factori externi (cursul euro/directive europene) poate crea volatilitate în veniturile fiscale locale şi poate face dificilă estimarea precisă a resurselor disponibile pentru finanţarea serviciilor publice locale.29. Se susţine că art. XV pct. 1 şi 2 şi art. XVI din lege, referitoare la Sistemul RO e-Proprietate, sunt contrare dispoziţiilor constituţionale ale art. 26, 27, 31, 44, 53 şi 61, în condiţiile în care: (i) crearea unui sistem centralizat, care colectează, stochează şi procesează „orice fel de date sau informaţii cu privire la bunurile imobile“ (art. XV pct. 2 din lege) constituie o ingerinţă masivă şi nejustificată în viaţa privată a cetăţenilor; (ii) colectarea „cu titlu gratuit“ a datelor despre proprietăţi, de la orice autoritate sau organizaţie, constituie o formă de expropriere informaţională, care privează cetăţenii de controlul asupra informaţiilor personale, transformă aparatul administrativ într-un instrument de colectare de date pentru un singur minister, afectând autonomia şi specializarea diferitelor instituţii publice, şi generează costuri administrative semnificative care vor fi suportate de instituţiile publice locale şi centrale, afectând eficienţa şi bugetele acestora; (iii) în contextul sistemului românesc de carte funciară, care asigură deja publicitatea şi securitatea juridică a drepturilor reale imobiliare, crearea unui sistem paralel de monitorizare fiscală poate submina garanţiile constituţionale ale proprietăţii, afectează securitatea juridică a tranzacţiilor imobiliare, iar colectarea şi centralizarea informaţiilor despre proprietăţi, în scopuri fiscale, pot crea oportunităţi pentru reevaluări arbitrare, impozitări retroactive sau alte forme de ingerinţă în drepturile de proprietate, care nu sunt justificate de sistemul legal existent; (iv) crearea unui sistem de supraveghere totală a proprietăţii imobiliare depăşeşte cu mult necesităţile legitime de administrare fiscală şi poate constitui o măsură disproporţionată, contrar dispoziţiilor art. 53 din Constituţie, iar obiectivul declarat de „fundamentare a politicilor publice în scop fiscal“ este prea vag şi mult prea general pentru a justifica colectarea exhaustivă a „oricărui fel de date sau informaţii“ despre proprietăţi. Sistemul nu prevede limite clare privind tipurile de date care pot fi colectate, durata de stocare sau finalităţile concrete pentru care pot fi utilizate informaţiile, creând un cadru de supraveghere fără limite definite. Măsura nu demonstrează că obiectivele fiscale nu pot fi atinse prin mijloace mai puţin intruzive, cum ar fi utilizarea datelor deja disponibile prin sistemul de carte funciară sau prin declaraţii voluntare ale contribuabililor; (v) crearea unui sistem paralel de evidenţă fiscală poate genera confuzii, contradicţii sau conflicte între informaţiile din cartea funciară şi cele din sistemul fiscal, afectând securitatea juridică a tranzacţiilor imobiliare; (vi) stabilirea procedurii de utilizare şi funcţionare a Sistemului RO e-Proprietate, prin ordin al ministrului finanţelor (art. XV pct. 2 din lege), exclude controlul parlamentar şi democratic asupra unui sistem care poate afecta fundamental drepturile cetăţenilor; (vii) absenţa unor mecanisme clare de contestare sau de corecţie a informaţiilor eronate poate priva cetăţenii de dreptul la apărare şi la corectarea erorilor administrative care îi pot afecta.30. În ceea ce priveşte art. XVII, XIX, XX şi XXXVIII din lege sunt invocate dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (3), ale art. 16, 24, 26, 28, 41 şi 53. Se susţine că obligativitatea testării psihologice, periodice şi a testării cu poligraful pentru funcţionarii publici din cadrul Oficiului Naţional pentru Jocuri de Noroc: (i) constituie o încălcare gravă a dreptului la viaţă privată, în condiţiile în care evaluarea psihologică complexă, care urmăreşte „analiza nivelului cognitiv, maturitatea socioafectivă/ stabilitatea emoţională, conştiinciozitatea şi rezistenţa la stres“, pătrunde în cele mai intime aspecte ale personalităţii individului, iar testarea cu poligraful este considerată în majoritatea jurisdicţiilor dezvoltate ca fiind o metodă controversată şi intruzivă, care încalcă demnitatea umană şi dreptul la tăcere; (ii) aduce atingere dispoziţiilor art. 28 din Constituţie, întrucât afectează integritatea mentală a individului, iar frecvenţa testării la fiecare 2 ani (art. XXXVIII din lege) este arbitrară şi transformă această ingerinţă dintr-o măsură excepţională într-o rutină de supraveghere psihologică ce poate afecta permanent echilibrul psihic al angajaţilor, în timp ce obligativitatea testării elimină consimţământul liber şi informat al individului, transformând o procedură medicală într-o constrângere administrativă, care poate afecta demnitatea şi autonomia personală; (iii) aplicarea acestor cerinţe speciale doar pentru angajaţii Oficiului Naţional pentru Jocuri de Noroc creează o discriminare nejustificată faţă de alţi funcţionari publici care lucrează în domenii cu riscuri similare sau chiar mai mari; (iv) este o măsură disproporţionată faţă de riscurile specifice din domeniul jocurilor de noroc; (v) în lipsa unor standarde clare şi obiective pentru interpretarea rezultatelor poate duce la decizii arbitrare, bazate pe evaluări subiective, care pot afecta nejustificat cariera angajaţilor; (vi) în absenţa unor mecanisme de contestare sau de reevaluare independentă a rezultatelor poate priva angajaţii de dreptul la apărare şi la corectarea erorilor de evaluare; (vii) prin colectarea şi stocarea informaţiilor psihologice sensibile creează riscuri majore privind confidenţialitatea şi utilizarea abuzivă a datelor personale extrem de sensibile; (viii) prin implementarea unui sistem complex de testare psihologică periodică va genera costuri substanţiale pentru bugetul public care ar putea fi mai eficient utilizate pentru îmbunătăţirea reală a integrităţii şi performanţei instituţionale; (ix) poate genera costuri juridice semnificative cu eventuale litigii şi contestaţii privind rezultatele testărilor.31. În ceea ce priveşte intervenţia legislativă propusă prin art. XVIII şi art. XXI pct. 1-4 din lege sunt invocate dispoziţiile art. 26, 28, 30, 40 şi 53 din Legea fundamentală, pentru a se susţine că: (i) utilizarea bodycamurilor şi înregistrarea fără consimţământ în spaţii publice constituie o formă de supraveghere de masă, care transformă orice interacţiune cu autoritatea vamală sau fiscală într-o experienţă de monitorizare; (ii) înregistrarea „activităţilor desfăşurate în spaţii publice, fără consimţământul persoanelor vizate“ (art. XVIII şi art. XXI pct. 2 din lege) creează un climat de supraveghere permanentă care poate afecta comportamentul natural al cetăţenilor şi poate genera un sentiment de intimidare în relaţia cu autorităţile fiscale, transformă funcţionarii fiscali în agenţi de supraveghere care monitorizează constant cetăţenii; (iii) înregistrarea „momentelor operative“ fără consimţământul persoanei vizate, în cazul „suspiciunilor“ de fraudă (art. XVIII şi art. XXI pct. 2 din lege) este extrem de vagă, conceptul de „suspiciune“ nu este definit obiectiv, lăsând loc pentru interpretări arbitrare, care pot duce la supraveghere nejustificată; (iv) păstrarea înregistrărilor timp de 6 luni (art. XVIII şi art. XXI pct. 2 din lege) creează o bază de date masivă, care poate fi folosită în alte scopuri decât cele declarate sau poate fi accesată abuziv de către persoane neautorizate; (v) introducerea uniformelor, insignelor distinctive, bodycamurilor şi „mijloacelor tehnice utilizate ca mijloc individual de apărare“, pentru personalul antifraudă fiscală, transformă administraţia fiscală dintr-un serviciu public într-un aparat de tip paramilitar; (vi) utilizarea „altor mijloace tehnice din dotare“ pentru înregistrarea „momentelor operative“ sugerează existenţa unei infrastructuri de supraveghere complexe care depăşeşte cu mult necesităţile normale ale unei administraţii fiscale civile; (vii) extinderea testării cu poligraful la tot personalul de conducere şi de control din sectorul fiscal-vamal constituie o generalizare inacceptabilă a unei practici controversate şi intruzive, în condiţiile în care testarea cu poligraful „în situaţia în care există date şi indicii privind abateri de la integritate“ este extrem de vagă şi poate fi folosită pentru a intimida sau persecuta angajaţi incomozi pentru conducerea instituţiilor, iar lipsa unor criterii obiective pentru declanşarea testării creează oportunităţi pentru abuz administrativ, contrar dispoziţiilor art. 28 din Constituţie; (viii) introducerea unei infrastructuri complete de supraveghere audio-video pentru activităţile fiscale şi vamale este o măsură extrem de disproporţionată faţă de obiectivele declarate, în dezacord cu dispoziţiile art. 53 din Constituţie; (ix) riscurile de securitate cibernetică asociate cu stocarea unor volume masive de date sensibile pot expune atât instituţiile publice, cât şi cetăţenii la atacuri informatice care pot avea consecinţe grave asupra vieţii private şi activităţii economice; (x) supravegherea sistematică în spaţii publice poate afecta exercitarea libertăţii de exprimare şi a dreptului la reuniune paşnică.32. Art. XXII din lege este criticat din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 16, 44, 45, 56 şi 135 din Constituţie. În acest sens se susţine că instituirea unei taxe logistice pentru gestionarea fluxurilor extracomunitare de bunuri de 25 lei pentru fiecare colet extracomunitar sub 150 euro: (i) creează o discriminare nejustificată între bunurile provenite din Uniunea Europeană, care nu sunt supuse acestei taxe, şi bunurile din ţări terţe, care sunt penalizate cu 25 lei/colet, indiferent de valoarea efectivă a acestuia, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă din punct de vedere economic sau logistic; (ii) contrar dispoziţiilor art. 56 din Constituţie, taxa logistică nu ţine cont de valoarea bunurilor sau de capacitatea de plată a consumatorilor, încălcând principiul proporţionalităţii fiscale; (iii) taxa logistică constituie o restricţie nejustificată asupra dreptului consumatorilor de a achiziţiona bunuri de pe pieţele internaţionale şi asupra libertăţii operatorilor economici de a desfăşura comerţ internaţional, contrar dispoziţiilor art. 44 şi 45 din Constituţie; (iv) măsura poate fi percepută ca o formă de protecţionism comercial în favoarea operatorilor din Uniunea Europeană în detrimentul celor din ţări terţe, putând genera conflicte comerciale şi măsuri de retorsiune din partea partenerilor comerciali internaţionali, iar diferenţa de tratament între coletele din Uniunea Europeană şi cele din ţări terţe poate încălca principiul naţiunii celei mai favorizate şi alte norme de drept comercial internaţional, care impun tratament egal pentru operatorii din diferite ţări; (v) este disproporţionată faţă de costurile reale de gestionare şi nu pare justificată de necesităţi imperative de interes public. Obligaţia furnizorilor poştali de a identifica, urmări şi taxa fiecare colet extracomunitar va necesita investiţii în sisteme informatice şi personal specializat, crescând costurile operaţionale ale sectorului poştal. Obligaţia de subrogare în cazul neîncasării taxei expune furnizorii de servicii poştale la riscuri financiare semnificative şi poate determina unii operatori să refuze să mai livreze colete extracomunitare de valoare mică.33. Se susţine că prevederile art. XXIV pct. 1-3 din lege sunt contrare dispoziţiilor constituţionale ale art. 44, 45, 53 şi 135, întrucât reglementează restricţii drastice atât cu privire la dreptul asociaţilor şi acţionarilor de a acorda şi de a primi împrumuturi, cât şi în ceea ce priveşte distribuirea dividendelor şi, totodată, prevăd răspunderea solidară pentru datoriile fiscale. În concret, se susţine că: A. interdicţia acordării de împrumuturi către asociaţi, acţionari sau persoane afiliate, în anumite circumstanţe, (i) constituie o restricţie nejustificată asupra dreptului de dispoziţie al proprietarilor asupra activelor societăţii; (ii) constituie o ingerinţă nejustificată în autonomia economică; (iii) este disproporţionată faţă de obiectivele de protecţie a creditorilor, nu face distincţie între societăţile care acţionează cu rea-credinţă pentru a prejudicia creditorii şi cele care se confruntă cu dificultăţi temporare, din motive obiective, iar lipsa reglementării unor excepţii pentru situaţii particulare sau a unor proceduri de justificare demonstrează caracterul rigid şi disproporţionat al reglementării, care nu permite adaptarea la diversitatea situaţiilor economice; (iv) poate avea efecte negative asupra mediului de afaceri prin reducerea flexibilităţii financiare a societăţilor şi prin crearea unui climat de incertitudine juridică ce poate descuraja investiţiile; (v) societăţile cu dificultăţi temporare pot avea mai puţine opţiuni de finanţare; B. obligativitatea conversiei împrumuturilor acţionarilor în capital social, în anumite circumstanţe (art. XXIV pct. 3 din lege), (i) constituie o formă de expropriere indirectă; (ii) poate schimba structura de proprietate a societăţii şi poate afecta drepturile minoritarilor sau ale altor acţionari care nu au acordat împrumuturi, creând inechităţi în tratamentul diferitelor categorii de acţionari; (iii) nu ţine cont de circumstanţele specifice ale fiecărei societăţi sau de motivele pentru care acţionarii au preferat să acorde împrumuturi în loc să majoreze capitalul social; C. termenul de 2 ani pentru conversia forţată poate fi insuficient pentru multe societăţi care au nevoie de mai mult timp pentru a-şi recupera situaţia financiară sau pentru a implementa strategii de redresare pe termen mediu; D. sancţiunile prevăzute sunt extrem de severe şi pot fi disproporţionate faţă de natura încălcărilor; E. exceptările, prevăzute pentru anumite categorii de investitori (fonduri de investiţii alternative, investitori profesionali etc.), creează un sistem discriminatoriu care favorizează capitalul mare în detrimentul investitorilor individuali sau al societăţilor familiale; F. criteriile pentru acordarea exceptărilor sunt complexe şi pot fi dificil de verificat, creând oportunităţi pentru interpretări subiective şi pentru tratamente inegale între operatori economici similari; G. tratamentul special acordat societăţilor cu participare de stat sau la care unităţile administrativ-teritoriale deţin calitatea de acţionar/asociat creează discriminări suplimentare şi poate constitui o formă de ajutor de stat incompatibil cu regulile concurenţei; H. procedura de conversie a creanţei prin hotărâri guvernamentale sau ale consiliilor locale poate fi mai lentă şi mai birocratică decât procesele comerciale nominale, afectând eficienţa operaţională a acestor societăţi.34.

Cu privire la prevederile art. XXIX pct. 1-52 din lege, referitoare la modificările adoptate cu privire la procedurile de insolvenţă, sunt invocate dispoziţiile art. 16, 21, 53 şi 125 din Legea fundamentală. În acest sens se susţine că: (i) reglementarea categoriei de „persoane strâns legate de debitor“ şi aplicarea unui tratament juridic diferenţiat faţă de aceste persoane constituie o discriminare nejustificată care încalcă principiul fundamental al egalităţii de tratament; (ii) definiţia extrem de largă a „persoanelor strâns legate de debitor“ (art. XXIX pct. 1 din lege) include categorii foarte diverse - de la acţionari şi administratori la „rude până la gradul al III-lea“ şi „persoane care au acces la informaţii fără caracter public“. Includerea rudelor până la gradul al III-lea (verişori, mătuşi, unchi) în categoria persoanelor discriminate nu are nicio justificare raţională şi, totodată, includerea „persoanelor cu posibilitatea de a obţine beneficii de pe urma situaţiei financiare a debitorului“ este atât de generală încât poate să privească orice creditor care are interese economice legate de debitor; (iii) criteriul „persoane care au acces la informaţii fără caracter public“ (art. XXIX pct. 1 din lege) este vag, poate include orice furnizor, client sau partener comercial, care are relaţii comerciale regulate cu debitorul, transformând discriminarea într-o practică generalizată; (iv) criteriul temporal „într-o perioadă de 2 ani înaintea deschiderii procedurii“ pentru stabilirea legăturilor cu debitorul este arbitrar şi poate include persoane care nu mai au nicio legătură actuală cu debitorul, dar sunt totuşi discriminate; (v) lipsa unor proceduri clare pentru contestarea încadrării în această categorie poate priva persoanele de dreptul la apărare şi poate duce la aplicări eronate cu consecinţe grave asupra drepturilor lor; (vi) restricţiile impuse „persoanelor strâns legate de debitor“ în procedurile de insolvenţă încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 21 şi 124. Astfel, se susţine că limitarea dreptului de vot (art. XXIX pct. 21 din lege) al acestor persoane în adunările creditorilor, fără o evaluare individualizată a legitimităţii creanţelor lor, constituie o privare arbitrară de drepturi procedurale. De asemenea, se susţine că excluderea acestor persoane din comitetele creditorilor (art. XXIX pct. 20 din lege) pe baza unor criterii formale, iar nu a competenţei sau a mărimii creanţelor, poate priva procedura de expertiză valoroasă şi poate reduce reprezentativitatea organelor de decizie; (vii) cerinţele suplimentare de documentare şi de transparenţă impuse exclusiv acestor categorii de creditori - „persoane strâns legate de debitor“ (art. XXIX pct. 2 şi 36 din lege) - creează un standard dual de procedură care încalcă principiul egalităţii procesuale şi poate determina complicarea nejustificată a procedurilor; (viii) restricţiile impuse asupra vânzării bunurilor către „persoanele strâns legate de debitor“ (art. XXIX pct. 38, 40 şi 45 din lege) constituie o limitare nejustificată a dreptului de proprietate şi a libertăţii contractuale; procedura complexă şi discriminatorie pentru autorizarea vânzărilor către persoane strâns legate de debitor poate bloca tranzacţii legitime, care ar putea fi benefice pentru masa creditorilor; cerinţele suplimentare (rapoarte de evaluare, proceduri competitive obligatorii, termene extinse pentru contestaţii) pot întârzia sau bloca vânzări urgente, care ar putea maximiza recuperările pentru creditori; prezumţia de neregularitate aplicată acestor tranzacţii inversează sarcina probei şi poate face dificilă sau imposibilă finalizarea unor tranzacţii legitime, afectând eficienţa procedurilor de insolvenţă; (ix) restricţiile drastice impuse „persoanelor strâns legate de debitor“ sunt disproporţionate faţă de riscurile reale pe care le prezintă aceste persoane; (x) nu sunt reglementate excepţii pentru situaţii în care aplicarea restricţiilor ar fi nedreaptă sau ar afecta negativ interesele generale ale creditorilor; procedurile complexe pentru autorizarea tranzacţiilor cu persoanele strâns legate de debitor pot întârzia valorificarea activelor şi pot reduce preţurile obţinute; excluderea unor creditori experimentaţi din comitetele creditorilor poate reduce calitatea deciziilor şi poate prelungi procedurile prin lipsa expertizei necesare; cerinţele suplimentare de documentare şi de procedură pot creşte costurile procedurilor şi pot reduce sumele disponibile pentru distribuirea către creditori; identificarea şi monitorizarea „persoanelor strâns legate de debitor“ vor necesita resurse administrative substanţiale şi pot crea sarcini birocratice care să îngreuneze procedurile; (xi) cât priveşte extinderea răspunderii pentru cauzarea insolvenţei (art. XXIX pct. 49 din lege) prin „transferarea activelor sau a unei părţi semnificative din întreprinderea debitorului aflat în dificultate financiară către o persoană strâns legată de debitor, cu nerespectarea obligaţiilor prevăzute la art. 73 alin. (2^1) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi cu intenţia de a continua activitatea prin intermediul acestei noi entităţi şi de a sustrage activele de la urmărirea creditorilor debitorului“ se susţine că aceasta este „mai problematică“, nefiind indicate motivele care ar conduce la această concluzie.35. Se susţine că prevederile art. XXXII din lege, care reglementează aplicarea în timp a noilor prevederi privind procedurile de insolvenţă, sunt contrare dispoziţiilor constituţionale ale art. 15 alin. (2), ale art. 21 şi 124, întrucât creează un cadru de aplicare retroactivă, care subminează garanţiile constituţionale fundamentale şi afectează procedurile judiciare în curs. În acest sens se susţine că: (i) aplicarea noilor termene procedurale (7 zile pentru contestaţii, termene reduse pentru rapoarte) asupra procedurilor începute anterior intrării în vigoare a legii constituie o modificare retroactivă a regulilor procesuale care erau aplicabile la momentul începerii procedurii; (ii) introducerea conceptului de „persoane strâns legate de debitor“ şi aplicarea restricţiilor asociate asupra vânzărilor şi tranzacţiilor din procedurile în curs pot afecta grav drepturile dobândite sub imperiul legislaţiei anterioare; (iii) modificarea regulilor privind evaluarea periodică a viabilităţii reorganizării şi aplicarea acestora asupra procedurilor în curs pot forţa închiderea unor afaceri care ar fi putut fi salvate sub regulile anterioare; (iv) modificarea regulilor procesuale în timpul derulării procedurilor încalcă dispoziţiile art. 21 şi 124 din Constituţie, în sensul că poate crea confuzie procedurală şi poate afecta capacitatea părţilor de a-şi exercita drepturile în mod eficace, mai ales când administratorii judiciari trebuie să se adapteze rapid la cerinţe noi şi complexe; (v) faptul că anumite prevederi se aplică doar „dacă nu a fost încă depus tabelul definitiv de creanţe“ sau „nu a fost încă aprobat planul de reorganizare“ creează criterii arbitrare de aplicare care pot genera inegalităţi între proceduri similare, aflate în stadii uşor diferite; (vi) noile cerinţe privind raportările şi evaluările pot crea sarcini administrative suplimentare pentru administratorii judiciari, care trebuie să gestioneze simultan vechile şi noile obligaţii, afectând eficienţa procedurilor; schimbarea regulilor pentru vânzări poate bloca tranzacţii care erau în curs de negociere sau aprobare, cauzând pierderi economice şi prelungind procedurile; creditorii şi investitorii, care au intrat în proceduri cu anumite aşteptări legitime, bazate pe legislaţia existentă, pot fi prejudiciaţi de schimbările neaşteptate de reguli, afectând încrederea în sistemul juridic; administratorii judiciari şi practicienii în insolvenţă pot întâmpina dificultăţi în adaptarea la noile cerinţe, în timpul procedurilor în curs, putând să apară erori procedurale sau aplicări inconsistente; referinţele încrucişate la multiple articole şi termeni tehnici pot face dificile înţelegerea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor tranzitorii, crescând riscul de erori judiciare; lipsa unor criterii clare şi obiective pentru anumite situaţii-limită poate lăsa loc pentru interpretări arbitrare, care pot afecta egalitatea de tratament între proceduri.36. Cu privire la prevederile art. XXXIII din lege (care introduce art. 19^1 în Legea nr. 108/1999 pentru înfiinţarea şi organizarea Inspecţiei Muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare) se susţine că aduc atingere dispoziţiilor constituţionale ale art. 26, 41, 45 şi 53, câtă vreme introducerea supravegherii video (i) poate fi folosită pentru a monitoriza nu doar respectarea regulilor de muncă, ci şi productivitatea, comportamentul şi atitudinile lucrătorilor, transformând inspecţia muncii dintr-un mecanism de protecţie într-un instrument de control social; lucrătorii pot fi reticenţi să îşi exprime grijile sau să colaboreze cu inspectorii, dacă ştiu că toate interacţiunile sunt înregistrate, reducând eficienţa controlului şi capacitatea de identificare a problemelor reale de la locul de muncă; (ii) supravegherea poate afecta exercitarea drepturilor sindicale şi a libertăţii de asociere, dacă lucrătorii se tem că participarea la activităţi sindicale sau exprimarea de critici poate fi înregistrată şi folosită împotriva lor; (iii) înregistrările pot captura informaţii sensibile despre procesele de producţie, strategiile comerciale, relaţiile cu clienţii şi alte secrete comerciale, care pot fi exploatate în mod abuziv sau pot ajunge la concurenţi; (iv) este o măsură disproporţionată faţă de obiectivele legitime ale inspecţiei muncii; nu se face distincţie între diferite tipuri de controale sau între situaţii care pot justifica înregistrarea şi cele care nu o justifică, aplicând acelaşi nivel de supraveghere, indiferent de gravitatea încălcărilor suspectate; alternativele mai puţin restrictive (rapoarte scrise, fotografii ale condiţiilor de muncă, interviuri confidenţiale) nu sunt luate în considerare, demonstrând că măsura nu respectă principiul subsidiarităţii; (v) informaţiile înregistrate pot include date despre sănătatea lucrătorilor, opiniile politice sau sindicale, orientarea sexuală şi alte categorii speciale de date personale, care beneficiază de protecţie sporită; riscurile de securitate asociate cu stocarea şi procesarea acestor date sunt substanţiale, mai ales dacă Inspecţia Muncii nu are infrastructura tehnică şi expertiza necesară pentru protecţia adecvată; partajarea sau accesul neautorizat la aceste înregistrări poate avea consecinţe grave pentru persoanele înregistrate şi poate genera răspunderi legale importante pentru instituţie; (vi) întreprinderile mici pot fi disproporţionat afectate, neavând resurse pentru a gestiona implicaţiile juridice şi practice ale înregistrărilor sau pentru a implementa măsuri de protecţie a confidenţialităţii; sectoarele cu lucrători vulnerabili (muncitori sezonieri, lucrători detaşaţi) pot fi afectate, dacă aceştia se tem să colaboreze cu inspectorii din cauza înregistrărilor, reducând protecţia efectivă a acestor categorii; echiparea tuturor inspectorilor de muncă cu camere video portabile şi infrastructura asociată va genera costuri substanţiale care vor fi suportate din bani publici, fără o demonstrare clară a beneficiilor proporţionale; formarea personalului pentru utilizarea echipamentelor, procedurile de stocare şi management al datelor şi conformarea cu cerinţele GDPR vor necesita investiţii suplimentare şi expertiză specializată; introducerea camerelor video la Inspecţia Muncii poate crea un precedent pentru extinderea acestor practici la alte organe de control (inspecţii sanitare, de mediu, comerciale), ducând la o generalizare a supravegherii în toate aspectele vieţii economice.37. În concluzie, în considerarea tuturor argumentelor expuse, se solicită să se constate neconstituţionalitatea Legii privind stabilirea unor măsuri de redresare şi eficientizare a resurselor publice şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, în ansamblul său, precum şi a articolelor criticate în cuprinsul obiecţiei de neconstituţionalitate.38. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizările au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a comunica punctele lor de vedere asupra acestora.39. Preşedintele Senatului a transmis punctul său de vedere cu adresele nr. 4.543, respectiv nr. 4.544 din 22 septembrie 2025, înregistrate la Curtea Constituţională cu nr. 11.561, respectiv nr. 11.565 din 22 septembrie 2025, prin care apreciază că sesizările ce privesc dosarele Curţii Constituţionale nr. 4.030A/2025 şi nr. 4.058A/2025 sunt neîntemeiate şi, în consecinţă, propune respingerea acestora.40. În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia legea pentru care Guvernul şi-a angajat răspunderea reglementează mai multe domenii (fiscalitate, proceduri de insolvenţă, jocuri de noroc, disciplină financiară etc.), care nu au o legătură între ele şi pentru care nu există un scop sau un interes general unic, contrar dispoziţiilor art. 1 alin. (3)-(5), art. 61 şi ale art. 114 din Constituţie, reţine că, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, procedura angajării răspunderii Guvernului este permisă pentru proiecte de lege care, deşi modifică multiple acte normative, servesc unui scop unitar şi interconectat, justificat de necesitatea reformelor complexe, în contexte economice sau de criză. În acest sens face referire la considerentele Deciziei nr. 523 din 18 octombrie 2023, prin care Curtea Constituţională a respins o critică analogă, reţinând că modificările în domenii precum fiscalitatea, bugetul şi administraţia publică pot fi integrate dacă vizează sustenabilitatea financiară generală şi corecţia deficitului bugetar excesiv, precum şi la considerentele Deciziei nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009 (cu referire la Legea-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice), prin care instanţa de control constituţional a respins obiecţia extrinsecă privind angajarea răspunderii asupra a trei proiecte în aceeaşi zi, considerând că procedura este validă atunci când serveşte celerităţii în reforme instituţionale şi salariale, fără a transforma excepţia într-o regulă şi fără a submina rolul Parlamentului ca autoritate legiuitoare unică. Totodată, invocă considerente ale Deciziei nr. 357 din 22 iulie 2025, prin care Curtea a reţinut că nu identifică existenţa unor condiţionări în temeiul constituţional al angajării răspunderii cu privire la limitarea efectelor proiectului la un singur domeniu de reglementare, interdicţia armonizării legilor în vigoare pentru îndeplinirea scopului unic al proiectului de lege, numărul proiectelor de lege cu privire la care Guvernul îşi poate angaja răspunderea în aceeaşi zi sau într-un alt interval de timp dat ori cu privire la momentul în care Guvernul decide să îşi angajeze răspunderea. Astfel, s-a considerat că Guvernul îşi poate stabili dimensiunea şi conţinutul proiectului pentru care îşi va angaja răspunderea.

41. Referitor la invocarea dispoziţiilor art. 1 alin. (4) şi ale art. 114 din Constituţie, prin lipsa urgenţei în adoptarea măsurilor, reţine că, prin Decizia nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010, Curtea a stabilit criteriile impuse de art. 114 din Constituţie pentru angajarea răspunderii Guvernului, şi anume: (i) existenţa unei urgenţe în adoptarea măsurilor conţinute în legea asupra căreia Guvernul şi-a angajat răspunderea; (ii) necesitatea ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate; (iii) importanţa domeniului reglementat; (iv) aplicarea imediată a legii în cauză. Arată că, în expunerea de motive la legea criticată, Guvernul a adus în prim-plan cel puţin trei aspecte pentru a justifica urgenţa adoptării legii în procedura angajării răspunderii, şi anume: (i) evoluţia deficitului bugetar raportat la traiectoria de ajustare asumată de România; (ii) numeroasele dificultăţi întâmpinate în această evoluţie datorate crizei economice şi a politicii fiscal-bugetare actuale; (iii) necesitatea unui răspuns prompt la situaţia creată. Apreciază că, în cazul de faţă, urgenţa este obiectivă, derivând din deficitul bugetar excesiv (confirmat de Consiliul UE) şi din necesitatea implementării imediate a măsurilor pentru sustenabilitate financiară, fără a submina echilibrul puterilor în stat, conform prevederilor art. 1 alin. (4) din Constituţie. Prin urmare, consideră că urgenţa reglementării este motivată prin angajamentele europene ale României, precum şi de atribuţiile ce îi revin Guvernului pentru evitarea unor măsuri de sancţiune ce se pot transpune în suspendarea fondurilor europene. Totodată, arată că, în legătură cu condiţia celerităţii, Curtea Constituţională a reţinut că „maxima celeritate“ trebuie analizată în raport cu momentul propus al intrării în vigoare a legii criticate. În acest sens arată că Legea privind stabilirea unor măsuri de redresare şi eficientizare a resurselor publice şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative intră în vigoare în termenul prevăzut la art. 78 din Constituţie, însă există măsuri reglementate care vor intra în vigoare la data de 1 ianuarie 2026, dar şi la alte termene diferite. Faptul că sunt prevăzute mai multe termene până la data intrării în vigoare a măsurilor adoptate nu echivalează cu acceptarea ideii conform căreia legea nu trebuia adoptată cu maximă celeritate şi ar fi fost adecvată mai degrabă utilizarea procedurii parlamentare obişnuite sau de urgenţă. Din contră, termenele în cauză au fost date tocmai pentru ca destinatarii actului normativ să aibă suficient timp pentru luarea la cunoştinţă a noilor dispoziţii legale.42. Cu privire la importanţa domeniului reglementat, menţionează contextul necesităţii de consolidare fiscală şi redresare economică, măsurile luate prin proiectul asumat de Guvern fiind esenţiale pentru asigurarea sustenabilităţii finanţelor publice. În cea ce priveşte aplicarea imediată a legii, având în vedere complexitatea măsurilor, atât în plan fiscal, cât şi în plan bugetar, multitudinea de beneficiari ai acestor măsuri, măsurile subsecvente ce trebuie adoptate ca şi consecinţă a dispoziţiilor adoptate, apreciază că Guvernul nu poate prevedea în textul legii termene mai scurte, această condiţie fiind susţinută de natura implicaţiilor sale economice, dar şi sociale.43. Referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, prin nerespectarea principiului securităţii juridice şi al aşteptării legitime, din perspectiva lipsei consultărilor publice adecvate, a evaluărilor de impact şi a transparenţei, reţine că instanţa de control constituţional a statuat că, în cazuri de urgenţă justificată, procesul legislativ prin angajarea răspunderii respectă cerinţele minime de transparenţă, fără a încălca securitatea juridică, atât timp cât expunerea de motive şi contextul economic justifică adoptarea rapidă. În acest sens face referire la Decizia nr. 69 din 28 februarie 2023, prin care Curtea Constituţională a respins o critică similară, reţinând că absenţa unor dezbateri extinse nu afectează calitatea legii, dacă urgenţa economică impune adoptarea rapidă, iar impactul este evaluat suficient prin expunerea de motive. De asemenea, invocă Decizia nr. 355 din 10 iulie 2025, în care Curtea Constituţională a confirmat că perioadele scurte de implementare nu încalcă aşteptarea legitimă, atât timp cât legea este clară şi previzibilă în consecinţele sale, respectând astfel statul de drept. Astfel, impunerea regulilor fiscale noi fără termen de intrare în vigoare adecvat poate încălca previzibilitatea, dar în cazuri de urgenţă bugetară, cum este deficitul excesiv, procedura accelerată este constituţională, dacă normele sunt corelate cu acte normative existente şi permit adaptarea destinatarilor.44. Apreciază că legea criticată respectă principiul securităţii juridice, prin expunerea de motive detaliată şi corelarea cu recomandările Uniunii Europene, oferind perioade de adaptare rezonabile în contextul urgenţei, fără a genera incertitudine disproporţionată. De altfel, reţine că instanţa de control constituţional a respins critici similare privind transparenţa în procedurile de angajare a răspunderii, considerând că urgenţa nu exclude respectarea exigenţelor constituţionale, ci le adaptează la necesităţi obiective (în acest sens, Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010). Consideră că urgenţa economică, în cazul de faţă deficitul bugetar, justifică lipsa consultărilor extinse, iar securitatea juridică nu este afectată, dacă expunerea de motive este suficientă. Totodată, invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, potrivit căreia „absenţa unor dezbateri extinse nu afectează calitatea legii dacă urgenţa economică impune adoptarea rapidă, iar impactul este evaluat suficient prin expunerea de motive“ (Decizia nr. 357 din 22 iulie 2025); „procesul legislativ prin asumarea răspunderii respectă cerinţele minime de transparenţă, fără a încălca securitatea juridică, atât timp cât expunerea de motive şi contextul economic justifică adoptarea rapidă“, iar „absenţa unor dezbateri extinse nu afectează calitatea legii dacă urgenţa economică impune adoptarea rapidă, iar impactul este evaluat suficient“ (Decizia nr. 69 din 28 februarie 2023); „Procedura este validă atunci când serveşte celerităţii în reforme instituţionale şi salariale, fără a transforma excepţia într-o regulă“ (Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009).45. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis punctele sale de vedere cu adresele nr. 2/9.267, respectiv nr. 2/9.268 din 15 septembrie 2025, înregistrate la Curtea Constituţională cu nr. 11.194, respectiv nr. 11.195 din 15 septembrie 2025, prin care apreciază că susţinerile autorilor sesizării sunt neîntemeiate.46. În ceea ce priveşte criticile potrivit cărora legea a fost adoptată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3)-(5), ale art. 61 şi ale art. 114 din Constituţie, deoarece reglementează mai multe domenii, care nu au legătură între ele ori nu există un scop sau un interes general unic, arată că dispoziţiile art. 114 din Constituţie nu prevăd condiţii exprese privitoare la proiectul de lege asupra căruia Guvernul îşi angajează răspunderea - nici asupra domeniului de reglementare, nici a structurii, aspect reţinut, de altfel, şi de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa recentă (în acest sens, Decizia nr. 357 din 22 iulie 2025). Câtă vreme legiuitorul constituant nu a înţeles să facă distincţie asupra domeniului şi/sau structurii reglementării, rămâne la latitudinea Guvernului să contureze dimensiunile şi conţinutul proiectului de lege. Reţine că legea asupra căreia Guvernul şia angajat răspunderea în temeiul art. 114 alin. (1) din Constituţie este o lege complexă şi cuprinzătoare, subsumându-se aceleiaşi concepţii unice de legiferare. Pentru identitate între situaţia invocată de autorii sesizării şi situaţia asupra căreia Curtea Constituţională s-a pronunţat deja, face trimitere la Decizia nr. 147 din 16 aprilie 2003 şi, totodată, invocă considerente din Decizia nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, potrivit cărora angajarea răspunderii Guvernului se poate face cu privire la două sau mai multe proiecte sau la un pachet de astfel de proiecte, care pot fi simple sau complexe, singura cerinţă impusă de textul constituţional fiind cea referitoare la specia ori clasa actelor asupra cărora Guvernul îşi poate angaja răspunderea, adică un program, o declaraţie de politică generală ori un proiect de lege. În concluzie, consideră că nicio dispoziţie a Legii fundamentale nu interzice ca printr-o lege, indiferent de modalitatea de adoptare, să fie reglementate mai multe domenii ale relaţiilor sociale şi mai ales atunci când acestea se circumscriu unui scop unic.47. Apreciază că susţinerea potrivit căreia legea asupra căreia Guvernul şi-a angajat răspunderea nu reclamă o urgenţă în adoptarea măsurilor din cuprinsul acesteia, nefiind necesar ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate, contrar dispoziţiilor art. 1 alin. (4) şi ale art. 114 din Constituţie, este argumentată doar prin invocarea unui istoric al deficitului bugetar şi al măsurilor adoptate în ultimii ani. Atrage atenţia însă asupra faptului că Guvernul şi-a motivat opţiunea de a recurge la această modalitate extremă de legiferare, urgenţa demersului legislativ fiind determinată de angajamentele Guvernului de a armoniza legislaţia privind domeniul fiscal-bugetar, modalitatea de colectare, cuantumul taxelor şi impozitelor cu principiile din instrumentele internaţionale ratificate de România, precum şi cu luarea în considerare a tuturor recomandărilor formulate în cadrul mecanismelor europene, ale Fondului Monetar Internaţional şi al Comisiei Europene. Consideră că nu este încălcat principiul loialităţii constituţionale, întrucât Guvernul nu a interferat cu activitatea de legiferare a Parlamentului, având în vedere că acesta din urmă nu era sesizat cu un proiect de lege cu obiect de reglementare similar. Apreciind că, în acest moment, implementarea măsurilor fiscal-bugetare prezintă o importanţă deosebită pentru realizarea programului de guvernare, cu respectarea prevederilor art. 126 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, şi, având în vedere exigenţa ca adoptarea unor măsuri fiscal-bugetare pentru reducerea deficitului bugetar, asumată de România prin Planul naţional de redresare şi rezilienţă, să nu rămână lipsită de conţinut, Guvernul a considerat că reglementarea instituită prin legea de faţă are caracter de urgenţă, pe care l-a justificat în expunerea de motive a legii, în concordanţă cu cerinţele jurisprudenţei constituţionale în materie. Subliniază că parlamentarii au avut posibilitatea de a formula amendamente în cadrul acestei proceduri, admise în parte de Guvern, iar susţinerea autorilor sesizării referitoare la existenţa unei majorităţi parlamentare care să asigure adoptarea legii prin procedura obişnuită de legiferare este subiectivă, dat fiind specificul activităţii parlamentare. De asemenea, invocă considerente ale Deciziei nr. 298 din 29 martie 2006 şi Deciziei nr. 383 din 23 martie 2011. Cu privire la condiţiile în care Guvernul are posibilitatea constituţională de a-şi angaja răspunderea în faţa Parlamentului, în conformitate cu art. 114 din Constituţie, condiţii analizate şi în practica Curţii Constituţionale, precizează că existenţa unei urgenţe în adoptarea măsurilor conţinute în legea asupra căreia Guvernul şi-a angajat răspunderea este enunţată şi argumentată în expunerea de motive prin evoluţia deficitului bugetar raportat la traiectoria de ajustare asumată de România, numeroasele dificultăţi întâmpinate în această evoluţie datorate crizei economice şi a politicii fiscal-bugetare actuale şi necesitatea unui răspuns prompt la situaţia creată. Cu privire la necesitatea ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate, reţine că legea intră în vigoare în termenul constituţional prevăzut la art. 78 din Constituţie, însă anumite măsuri reglementate vor intra în vigoare la data de 1 ianuarie 2026, dar şi la termene diferite. Faptul că sunt prevăzute mai multe termene până la data intrării în vigoare a măsurilor adoptate nu echivalează cu acceptarea ideii conform căreia legea nu trebuia adoptată cu maximă celeritate şi ar fi fost adecvată mai degrabă utilizarea procedurii parlamentare obişnuite sau de urgenţă. Din contră, consideră că termenele în cauză au fost date tocmai pentru ca destinatarii actului normativ, şi anume cvasimajoritatea populaţiei ţării, precum şi instituţiile publice sau private vizate de normele adoptate, să aibă suficient timp pentru luarea la cunoştinţă a noilor dispoziţii legale. Este, de fapt, o condiţie de previzibilitate a legii care nu poate fi transformată într-un argument în sensul că Guvernul nu ar fi avut îndrituirea să folosească un instrument constituţional care să asigure o maximă celeritate în adoptarea legii. Invocă Decizia nr. 298 din 29 martie 2006, prin care Curtea Constituţională a stabilit că predictibilitatea nu exclude urgenţa reglementării, întrucât, cu cât mai repede este adoptată legea, cu atât mai repede intră în vigoare. Cu privire la aplicarea imediată a legii, apreciază că aplicarea legii criticate este preponderent imediată, însă unele măsuri ce îi însoţesc scopul sunt de durată şi nu pot fi de aplicare imediată, instantanee. Astfel, având în vedere complexitatea măsurilor, atât în plan fiscal, cât şi în plan bugetar, multitudinea de beneficiari ai acestor măsuri, măsurile subsecvente ce trebuie adoptate ca şi consecinţă a dispoziţiilor adoptate, Guvernul nu poate prevedea în textul legii termene mai scurte, această condiţie de temporalitate fiind susţinută în mod obiectiv şi raţional de natura implicaţiilor sale economice, dar şi sociale. Apreciază, totodată, că Guvernul poate să îşi angajeze răspunderea asupra unuia sau a mai multor proiecte de lege, în aceeaşi zi sau în aceeaşi sesiune parlamentară, indiferent de complexitatea proiectului în cauză şi chiar dacă acesta se află în dezbatere parlamentară, câtă vreme recurge la această procedură in extremis, cu respectarea condiţiilor pe care Curtea Constituţională le-a desprins din interpretarea normelor constituţionale de referinţă, menţionate şi argumentate mai sus.

48. Cu privire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, constată că autorii acesteia reclamă în mod formal nerespectarea prevederilor constituţionale, fără a argumenta respectivele abateri, atât sub forma unui conţinut concret şi efectiv, cât şi a unui raport de cauzalitate care să determine relevanţa din punct de vedere constituţional. Prin urmare, cu privire la pretinsele încălcări ale principiului securităţii juridice şi al aşteptărilor legitime, consideră că argumentele cuprinse în sesizarea de neconstituţionalitate nu au relevanţă pentru soluţionarea acesteia, acestea având doar rol declarativ. Subliniază că neconstituţionalitatea unui text de lege presupune în mod exclusiv nerespectarea unor principii ori dispoziţii din Legea fundamentală, iar eventualul caracter inconvenabil al unei dispoziţii legislative faţă de anumite subiecte de drept, ca şi modalităţile de punere în practică a acesteia nu pot echivala cu neconstituţionalitatea măsurii legislative preconizate.49. În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, observăm că autorii sesizării de neconstituţionalitate fac referire la normele ce reglementează „termenele scurte stabilite“, „restricţiile asupra activelor“, „veniturile din închirierea în scop turistic“, „aplicarea imediată a unor prevederi“ şi, de asemenea, că este o „lege nefavorabilă“. Toate acestea sunt considerate o modificare retroactivă a condiţiilor fiscale, precum şi a regulilor fiscale. Faţă de criticile formulate, precizează că, deşi art. 15 alin. (2) consacră un principiu general, în practică, atunci când se schimbă o reglementare, se pot adopta norme tranzitorii. Aceste norme precizează explicit modul în care noua lege se aplică situaţiilor care au început sub reglementarea anterioară, dar care nu s-au finalizat încă, respectând, în acelaşi timp, principiul neretroactivităţii. De asemenea, arată că art. 26 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 24/2000 prevede că proiectul de act normativ trebuie să cuprindă soluţii legislative pentru situaţii tranzitorii, în cazul în care prin noua reglementare sunt afectate raporturi sau situaţii juridice născute sub vechea reglementare, dar care nu şi-au produs în întregime efectele până la data intrării în vigoare a noii reglementări, iar art. 54 din aceeaşi lege prevede că dispoziţiile tranzitorii cuprind măsurile ce se instituie cu privire la derularea raporturilor juridice născute în temeiul vechii reglementări care urmează să fie înlocuită de noul act normativ şi trebuie să asigure, pe o perioadă determinată, corelarea celor două reglementări, astfel încât punerea în aplicare a noului act normativ să decurgă firesc şi să evite retroactivitatea acestuia sau conflictul între norme succesive. Reţine că prevederi din legea criticată instituie unele măsuri tranzitorii care stabilesc regimul contribuabililor/plătitorilor declaraţi inactivi cu o vechime în inactivitate mai mare sau mai mică de 3 ani. De asemenea, se propune o normă tranzitorie pentru societăţile deja înfiinţate, în sensul că îşi vor majora capitalul social, fie cu ocazia realizării de menţiuni, fie cu ocazia modificării actului constitutiv, dar nu mai târziu de 2 ani de la data intrării în vigoare a legii criticate. După expirarea acestui termen, societăţile care nu se vor conforma vor fi dizolvate. Reţine că soluţiile prevăzute în legea criticată se vor aplica proceselor începute după data intrării în vigoare a legii, iar anumite norme ce au caracter procesual vor fi de imediată aplicare, cum ar fi termenele pentru formularea acţiunii în anulare, contestaţiile împotriva deciziilor comitetului creditorilor. Condiţiile de transparenţă şi de autorizare a vânzării către persoane strâns legate de debitor sunt dispoziţii de natură procedurală şi vor fi aplicate proceselor în curs, sub condiţia să nu se fi intrat în etape în cadrul cărora să fie necesar a fi cunoscute, pentru luarea deciziei de către creditori/debitor sau judecătorul-sindic, a modalităţii în care va fi realizată vânzarea. Totodată, evaluarea periodică de către administratorul judiciar a posibilităţii reale de reorganizare efectivă se va realiza în procedurile în care nu a fost depus încă la dosar primul raport în care se efectuează această verificare. Arată că, în stabilirea normelor tranzitorii, s-a urmărit respectarea drepturilor materiale şi procesuale ale părţilor din procedură. În consecinţă, apreciază că susţinerile privind încălcarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie sunt neîntemeiate şi sunt lipsite de relevanţă.50. În ceea ce priveşte pretinsa invocare a dispoziţiilor art. 16 din Constituţie, în legătură cu: „criteriile de utilizare a mijloacelor moderne de plată pot crea discriminări între cetăţeni pe baza capacităţii sau dorinţei acestora de a utiliza tehnologii specifice, afectând principiul egalităţii în faţa legii consacrat prin articolul 16 din Constituţie“, „modificările aduse sistemului de eşalonare la plată prin introducerea obligativităţii contractelor de fideiusiune prin restricţionarea drastică a accesului la aceste facilităţi fiscale constituie încălcări grave ale principiilor constituţionale fundamentale“, „sistemul de licitaţii electronice poate discrimina împotriva anumitor categorii de potenţiali cumpărători, în special a persoanelor în vârstă sau a celor cu nivel de educaţie mai scăzut, care pot întâmpina dificultăţi în utilizarea platformelor electronice“, „sistemul discriminează împotriva întreprinderilor care activează în sectoare tradiţionale sau în zone rurale unde accesul la tehnologia necesară poate fi limitat, creând inegalităţi teritoriale şi sectoriale în exercitarea activităţii economice“, „suspendarea generalizată a posibilităţii de a solicita modificări sau menţineri ale înlesnirilor la plată creează discriminări nejustificate între contribuabilii care au beneficiat de aceste facilităţi înainte de intrarea în vigoare a legii şi cei care vor avea nevoie de acestea în perioada de suspendare“, „restricţiile aplicate cesiunii părţilor sociale pentru societăţile cu datorii fiscale creează discriminări nejustificate între diferite categorii de operatori economici, între diferite tipuri de tranzacţii comerciale“, „diferenţierea arbitrară între societăţile cu inactivitate de peste 3 ani (30 de zile pentru reactivare), cele cu inactivitate între 1-3 ani (90 de zile) nu are o justificare obiectivă rezonabilă. Durata inactivităţii nu reflectă neapărat viabilitatea societăţii sau motivele pentru inactivitate“, „tratamentul diferit între societăţile reglementate de Legea societăţilor nr. 31/1990 şi alte forme de organizare juridică creează discriminări nejustificate între entităţi cu funcţii economice similare (...). Sistemul discriminează împotriva societăţilor care au avut dificultăţi temporare în trecut, tratândule ca pe entităţi nonviabile, indiferent de potenţialul lor economic actual“, „măsura propusă creează o diferenţiere arbitrară între contribuabili pe baza criteriului rezidenţei fiscale a entităţilor cu care aceştia desfăşoară tranzacţii comerciale, fără a demonstra că această diferenţiere răspunde unui scop legitim şi că mijloacele alese sunt proporţionale cu scopul urmărit“, „aplicarea unor cote de impozitare diferite (3% vs 6%) pentru aceeaşi natură de venit - câştigurile de capital - doar pe baza duratei de deţinere constituie o discriminare fiscală nejustificată“, „majorarea plafonului creează o discriminare nejustificată între salariaţi şi persoanele cu venituri din activităţi independente (...). Diferenţa de tratament devine şi mai evidentă când se consideră că persoanele cu activităţi independente trebuie să suporte întreaga povară a contribuţiilor (...). Sistemul poate penaliza nejustificat antreprenoriatul, activităţile independente, descurajând inovaţia, dezvoltarea sectorului privat prin crearea unor sarcini fiscale disproporţionate. Majorarea poate afecta în mod deosebit profesioniştii tineri sau cei care încep activităţi independente, care pot avea venituri variabile, care pot fi descurajaţi de perspectiva unor contribuţii foarte mari“, precizează că instanţa de control constituţional a statuat că principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate absolută. De asemenea, Curtea a menţionat în mod repetat că un tratament juridic diferenţiat este permis, cu condiţia ca acesta să fie justificat obiectiv şi rezonabil, să urmărească un scop legitim şi să existe o proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit. Astfel, nu înseamnă că legea trebuie să aplice un tratament identic tuturor cetăţenilor, ci că trebuie să trateze în mod egal situaţii egale şi în mod diferit situaţii diferite, în măsura în care diferenţierea este justificată obiectiv şi rezonabil. Invocă considerente ale Deciziei nr. 609 din 20 iunie 2007, pentru a reţine că măsurile instituite sunt justificate obiectiv şi rezonabil de necesitatea protejării intereselor fiscale ale statului, urmăresc un scop legitim şi sunt proporţionale cu gravitatea riscurilor. Critica privind disproporţionalitatea măsurilor trebuie analizată în contextul gravităţii fenomenului evaziunii fiscale şi al impactului negativ asupra bugetului de stat. Totodată, invocă considerente ale Deciziei nr. 637 din 6 octombrie 2018, faţă de care apreciază că actul normativ supus controlului de constituţionalitate este în concordanţă cu Legea fundamentală, iar criticile aduse de către autorii sesizării privind încălcarea prevederilor art. 16 din Constituţie sunt neîntemeiate.51. Observă că autorii sesizării de neconstituţionalitate invocă încălcarea prevederilor art. 21 şi art. 124 din Constituţie prin adoptarea unor măsuri privind dizolvarea societăţilor, măsuri administrative, precum şi aplicarea unor garanţii în cadrul procedurii insolvenţei, fără a argumenta modalitatea de încălcare a prevederilor mai sus amintite. Face referire la expunerea de motive a legii, potrivit căreia „legislaţia în domeniul insolvenţei este esenţială pentru funcţionarea mediului de afaceri. Procedurile de insolvenţă asigură lichidarea sau restructurarea ordonată a întreprinderilor sau a întreprinzătorilor aflaţi în dificultate financiară şi economică, iar reglementarea lor echilibrată, cu luarea în considerare a tuturor drepturilor şi intereselor în concurs, este definitorie pentru evaluarea riscului investiţional şi pentru crearea unui climat economic sănătos şi credibil. De asemenea, la nivelul Uniunii Europene, preocuparea pentru îmbunătăţirea legislaţiei în domeniul insolvenţei este constantă, subliniind-se în repetate rânduri necesitatea de a aborda deficienţele şi divergenţele dintre cadrele de insolvenţă ale statelor membre, deoarece norme de drept în materie de insolvenţă mai eficiente şi armonizate pot îmbunătăţi certitudinea pentru investitori, pot reduce costurile şi pot facilita investiţiile transfrontaliere, sporind în acelaşi timp atractivitatea şi accesibilitatea capitalului de risc pentru întreprinderi“. Reţine că, în acest context, a fost introdusă o nouă procedură preventivă, procedura acordului de restructurare, s-a reglementat procedura de eşalonare la plată a obligaţiilor fiscale restante, reglementată la capitolul IV din cadrul titlului VII - Colectarea creanţelor fiscale din Codul de procedură fiscală, potrivit căreia debitorii trebuie să prezinte o garanţie suplimentară (contract de fideiusiune) în anumite situaţii, au fost reglementate unele condiţii suplimentare pentru eşalonarea la plată, în formă simplificată, şi introducerea unor principii care să guverneze vânzarea la licitaţie, prin mijloace electronice, a bunurilor sechestrate şi, totodată, s-a stabilit că cesiunea părţilor sociale ale asociatului unei societăţi cu răspundere limitată care deţine controlul societăţii, în sensul art. 25 alin. (4) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, este opozabilă organului fiscal central în anumite condiţii. De asemenea, reţine că s-a instituit o normă tranzitorie pentru societăţile deja înfiinţate, în sensul că îşi vor majora capitalul social, fie cu ocazia realizării de menţiuni, fie cu ocazia modificării actului constitutiv, dar nu mai târziu de 2 ani de la data intrării în vigoare a legii contestate. După expirarea acestui termen, societăţile care nu se vor conforma vor fi dizolvate. Invocă considerentele Deciziei nr. 880 din 16 decembrie 2021, în raport cu care apreciază că invocarea încălcării prevederilor art. 21 şi 124 din Constituţie este neîntemeiată.52. Cât priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 26, 27 şi 28 din Constituţie, în raport cu prevederile din lege referitoare la: „introducerea criteriilor cu privire la utilizarea mijloacelor moderne de plată ridică serioase întrebări privind respectarea articolului 26 din Constituţia României, care garantează dreptul la viaţă intimă, familială şi privată“, „monitorizarea utilizării mijloacelor moderne de plată de către administraţia fiscală poate implica colectarea şi procesarea unor volume masive de date personale despre comportamentul de consum şi tranzacţiile financiare ale cetăţenilor. Aceste informaţii pot dezvălui aspecte intime ale vieţii private, inclusiv obiceiurile de consum, locaţiile frecventate, relaţiile comerciale şi preferinţele personale“, „crearea unui sistem centralizat care colectează, stochează şi procesează orice fel de date sau informaţii cu privire la bunurile imobile constituie o ingerinţă masivă şi nejustificată în viaţa privată a cetăţenilor (...). Sistemul RO e-Proprietate va conţine informaţii extrem de sensibile despre locuinţele oamenilor, investiţiile lor, modul de viaţă, preferinţele rezidenţiale şi situaţia patrimonială. Aceste informaţii pot dezvălui aspecte intime ale vieţii private, inclusiv relaţiile familiale, stilul de viaţă, statusul social şi opţiunile economice personale (...). Colectarea «cu titlu gratuit» a tuturor datelor despre proprietăţi de la orice autoritate sau organizaţie constituie o formă de expropriere informaţională care privează cetăţenii de controlul asupra informaţiilor personale. Această obligativitate generalizată depăşeşte cu mult necesităţile legitime de administrare fiscală şi poate crea un profil complet şi intruziv al fiecărui proprietar“, „testarea psihologică obligatorie şi periodică constituie una dintre cele mai intruzive forme de ingerinţă în sfera intimă a personalităţii, forţând angajaţii să dezvăluie aspecte profund personale ale vieţii lor psihice şi emoţionale“, „utilizarea bodycam-urilor şi înregistrarea fără consimţământ în spaţii publice constituie o formă de supraveghere de masă care transformă orice interacţiune cu autoritatea vamală sau fiscală într-o experienţă de monitorizare“, „înregistrarea activităţilor desfăşurate în spaţii publice, fără consimţământul persoanelor vizate, creează un climat de supraveghere permanentă care poate afecta comportamentul natural al cetăţenilor şi poate genera un sentiment de intimidare în relaţia cu autorităţile fiscale. Această practică transformă funcţionarii fiscali în agenţi de supraveghere care monitorizează constant cetăţenii“, consideră că reglementările criticate vizează atât implementarea unor sisteme digitale, aşa cum sunt mijloacele moderne de plată sau Sistemul RO e-Proprietatea, pentru transparentizarea sectorului imobiliar şi al impozitării proprietăţilor din România, cât şi implementarea unor înregistratoare audio-video portabile de tip bodycam pentru consolidarea capacităţii instituţionale în domeniul integrităţii, prevenirii şi combaterii corupţiei. Totodată, reţine că utilizarea mijloacelor moderne de plată intră sub incidenţa Legii nr. 406/2023, iar noile prevederi extind sfera subiecţilor cărora li se aplică Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 193/2002 prin instituirea în sarcina persoanelor fizice sau juridice prevăzute la art. 4 din Legea nr. 265/2022 a obligaţiei de a asigura implementarea şi de a accepta cel puţin un instrument de plată fără numerar. Astfel, apreciază că această reglementare este o măsură ce ar putea contribui la combaterea evaziunii fiscale prin stabilirea trasabilităţii fluxurilor băneşti prin operaţiuni bancare. Invocă considerente ale Deciziei nr. 559 din 29 octombrie 2024 şi, totodată, precizează că, prin Hotărârea Parlamentului nr. 25 din 23 iunie 2025 pentru acordarea încrederii Guvernului, la anexa nr. 2, reprezentând Programul de guvernare 2025-2028, rubrica „Reforme/Reorganizări/Comasări“ pe aria sectorială „Finanţe“, pct. 5 „Reforma pentru creşterea încrederii contribuabililor în serviciile fiscale“, lit. iii) este prevăzută măsura privind „utilizarea de bodycam de către inspectorii antifraudă şi de către personalul vamal în cadrul operaţiunilor de control“. În ceea ce priveşte reglementarea testării psihologice periodice a personalului, menţionează că, în expunerea de motive a legii criticate, Guvernul României argumentează prin invocarea dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013, faptul că ocuparea funcţiilor publice specifice din cadrul structurii de antifraudă fiscală se face „cu condiţia obţinerii avizului psihologic şi a avizului psihologic de integritate, ca urmare a promovării evaluărilor psihologice complexe, precum şi evaluărilor de integritate realizate prin intermediul unităţilor specializate atestate în condiţiile legii. Persoanele care ocupă funcţiile publice specifice sunt supuse anual sau la solicitarea ANAF, dar nu mai mult de două ori într-un an calendaristic, evaluărilor psihologice, precum şi evaluărilor de integritate“. Faţă de considerentele de mai sus, apreciază că actul normativ supus controlului de constituţionalitate este în concordanţă cu Legea fundamentală, iar criticile aduse de către autorii sesizării privind încălcarea prevederilor art. 26, 27 şi 28 din Constituţie sunt neîntemeiate.53. Observă că susţinerile privind pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 41 şi 47 din Constituţie privesc faptul că „majorarea contribuţiilor poate avea efecte paradoxale asupra accesului la serviciile de sănătate dacă determină persoane să renunţe la activităţi independente sau să migreze către economia subterană (...). Contribuţiile foarte mari pot forţa unele persoane să îşi reducă veniturile declarate, afectând astfel accesul lor la serviciile medicale şi reducând veniturile sistemului de sănătate“, „majorarea substanţială a contribuţiilor poate afecta exercitarea liberă a acestor drepturi prin crearea unor bariere financiare în calea activităţilor independente“, „majorările extreme de impozite pot afecta exercitarea dreptului de proprietate, garantat prin articolul 44 din Constituţie, şi a nivelului de trai decent, consacrat prin articolul 47. Impozitele excesive pot forţa proprietarii să îşi vândă locuinţele pentru a face faţă obligaţiilor fiscale, afectând astfel stabilitatea locuirii şi dreptul la locuinţă“. Apreciază că aceste argumente nu pot fi calificate drept critici de neconstituţionalitate a prevederilor legii criticate, întrucât vizează elemente ce ţin de oportunitatea legiferării şi viziunea Guvernului cu privire la modul în care legislaţia poate aduce schimbările necesare redresării economice, prin stabilirea unor noi limite, reguli sau sancţiuni. Observă că autorii sesizării fac o enumerare a mai multor dispoziţii din Legea fundamentală, fără a argumenta pentru fiecare situaţie încălcările pretinse. Faţă de această împrejurare, consideră că elementele prezentate de autorii sesizării constituie în drept doar ipoteze circumstanţiale din perspectivă interpretativă, care excedează controlului de constituţionalitate şi, ca urmare, constată că nu pot fi reţinute ca relevante în sesizarea supusă analizei. Cu privire la dispoziţiile art. 41 alin. (1) din Constituţie invocă considerente ale Deciziei nr. 521 din 5 octombrie 2023, iar, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 47 din Legea fundamentală face referire la considerente ale Deciziei nr. 222 din 10 aprilie 2024.54.

Cu privire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 44 din Constituţie observă că din argumentele invocate de către autorii sesizărilor de neconstituţionalitate a legii criticate reiese că aceştia reclamă în mod cu totul formal nerespectarea prevederilor constituţionale, fără a argumenta aşa-zisele abateri sub forma unui conţinut concret şi efectiv şi fără să existe un raport de cauzalitate care să determine relevanţa din punct de vedere constituţional. Precizează că dreptul de proprietate privată, prevăzut la art. 44 din Constituţie, este dreptul unei persoane fizice sau juridice de a poseda, a folosi şi a dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, respectând legile în vigoare. Titularul poate acţiona liber asupra bunului său, dar este obligat să respecte limitele impuse de lege, iar, în acest sens, invocă considerente ale deciziilor nr. 139 din 3 martie 2021 şi nr. 379 din 11 iulie 2024.55. Consideră că susţinerile potrivit cărora „obligativitatea acceptării mijloacelor moderne de plată pentru toate persoanele juridice înregistrate în registrul comerţului constituie o ingerinţă nejustificată în autonomia contractuală în libertatea de organizare a activităţii comerciale“, „creşterea arbitrară a cerinţelor privind capitalul social minim pe baza performanţelor economice anterioare constituie o formă de penalizare a succesului economic care contravine spiritului libertăţii de întreprindere“, „dizolvarea forţată a societăţilor cu termene extrem de scurte pentru reactivare (...) nu respectă garanţiile constituţionale minime“, „obligaţia de păstrare forţată a activelor în patrimoniu pentru perioade îndelungate constituie o ingerinţă nejustificată în autonomia economică“, „dreptul persoanelor de a-şi desfăşura activităţile economice fără restricţii nejustificate din partea statului“, „dublarea cotei de impozitare pentru investiţiile pe termen scurt poate constrânge artificial libertatea investitorilor de a răspunde la schimbările de pe piaţă sau de a adapta strategiile la circumstanţele economice. Această constrângere poate reduce eficienţa investiţiilor, poate afecta randamentele economice“, „taxa logistică constituie o restricţie nejustificată asupra dreptului consumatorilor de a achiziţiona bunuri de pe pieţele internaţionale şi asupra libertăţii operatorilor economici de a desfăşura comerţ internaţional“, prin raportare la dispoziţiile art. 45 din Constituţie, nu pot fi calificate drept veritabile critici de constituţionalitate, acestea vizând elemente ce ţin de oportunitatea legiferării şi viziunea Guvernului cu privire la modul în care legislaţia poate aduce schimbările necesare redresării economice, prin stabilirea unor noi limite, reguli sau sancţiuni. În ceea ce priveşte principiul libertăţii economice invocă considerente ale deciziilor nr. 176 din 24 martie 2005, nr. 162 din 8 februarie 2011 şi nr. 462 din 17 septembrie 2014. Reţine că instanţa de control constituţional a mai statuat că libertatea economică trebuie privită în coroborare cu dispoziţiile art. 135 alin. (2) lit. a) şi b) din Constituţie, potrivit cărora statul trebuie să asigure libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie, precum şi protejarea intereselor naţionale în activitatea economică. Motiv pentru care, prin art. XXII din lege, Guvernul a instituit taxa de 25 lei pentru fiecare colet extracomunitar sub 150 euro, pentru a-i proteja pe retailerii locali şi pentru a descuraja consumatorii de produse extracomunitare, cu preţuri reduse, unde există riscul nerespectării standardelor de conformitate UE de siguranţă şi calitate. Faţă de această împrejurare, consideră că elementele prezentate de autorii sesizării constituie în drept doar ipoteze circumstanţiale din perspectivă interpretativă, care excedează controlului de constituţionalitate şi, ca urmare, constată că nu pot fi reţinute ca relevante în sesizarea supusă analizei. Totodată, atragem atenţia că autorii sesizării folosesc o tehnică de redactare prin care enumeră, cu caracter generic, mai multe dispoziţii din Legea fundamentală, fără a argumenta pentru fiecare situaţie încălcările pretinse.56. În ceea ce priveşte dispoziţiile invocate de autorii sesizării de neconstituţionalitate referitoare la pretinsa încălcare a prevederilor art. 53 din Constituţie, observă că autorii reclamă, în mod formal, nerespectarea prevederilor constituţionale, fără a argumenta respectivele abateri sub forma unui conţinut concret şi efectiv, precum şi a unui raport de cauzalitate care să determine relevanţa din punct de vedere constituţional. Reglementările în raport cu care au fost invocate dispoziţiile art. 53 din Constituţie privesc sistemul de monitorizare a mijloacelor de plată, dizolvarea unei societăţi comerciale, testarea psihologică periodică, eşalonarea la plată, sistarea finanţării locale, obligativitatea deschiderii unui cont bancar în România de către societăţi, înlesnirile la plată, constituirea unor garanţii ale datoriilor fiscale, capitalul social al societăţilor, păstrarea activelor, instituirea unor praguri pentru stabilirea impozitului pe anumite bunuri, crearea Sistemului RO eProprietatea, utilizarea înregistratoarelor audio-video portabile. Apreciază că toate aceste dispoziţii din legea contestată sunt măsuri obiective, rezonabile şi proporţionale cu amploarea şi impactul consecinţelor unei crize economice. În absenţa acestor măsuri, statul ar putea fi lipsit de sursele de finanţare necesare supravieţuirii sale ca stat de drept şi democratic. Menţionează că aceste măsuri sunt necesare pentru a consolida disciplina financiară, a combate evaziunea fiscală, a proteja creditorii (inclusiv statul) şi a asigura stabilitatea şi predictibilitatea mediului de afaceri, în special în contextul redresării economice. Măsurile sunt menite să descurajeze practicile care subminează integritatea financiară a societăţilor şi care pot duce la prejudicii semnificative pentru bugetul de stat. Consideră că, în contextul necesităţii de consolidare fiscală şi de redresare economică, aceste măsuri sunt esenţiale pentru a asigura sustenabilitatea finanţelor publice. Prin urmare, consideră că invocarea de către autorii sesizării de neconstituţionalitate privind încălcarea dispoziţiilor art. 53 din Constituţie este neîntemeiată, iar prevederile criticate nu restrâng drepturi constituţionale, ci prevăd măsuri necesare pentru consolidarea disciplinei financiare, precum şi sancţionarea unor fapte de încălcare a legii.57. Cât priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 56 din Constituţie, în raport cu modificările aduse prin Codul fiscal la impozitarea veniturilor din transferul de monedă virtuală, a impozitului pe venit şi contribuţii, a impozitului pe bunuri de lux şi indexarea impozitelor locale, a majorării plafonului pentru contribuţiile de sănătate, precizează că argumentele autorilor nu sunt suficiente pentru a arăta încălcarea principiului aşezării juste a sarcinilor fiscale. Invocă considerente ale Deciziei nr. 452 din 15 septembrie 2005, pentru a reţine că este firesc ca valoarea contribuţiei să difere de la persoană la persoană, în raport cu cuantumul veniturilor realizate, dar această diferenţă este rezonabilă şi justificată de situaţia obiectiv deosebită în care se află persoanele care realizează venituri mai mari faţă de cele ale căror venituri sunt mai reduse, precum şi de principiul solidarităţii şi subsidiarităţii în colectarea şi utilizarea fondurilor. Apreciază că măsurile adoptate reprezintă o opţiune a legiuitorului, acesta fiind liber ca, în funcţie de resursele financiare disponibile, să stabilească politica fiscală raportat la realităţile economice şi sociale.58. Observă că autorii sesizării invocă, în mod generic, pretinse încălcări ale dispoziţiilor art. 135 din Constituţie, cu referire la „introducerea unor modificări vizând tratamentul fiscal diferenţiat pentru entităţile afiliate prin limitarea deductibilităţii cheltuielilor la 1% din totalul cheltuielilor constituie o încălcare fundamentală a principiilor constituţionale care guvernează sistemul fiscal“. Arată că, din ansamblul reglementării, se poate observa că aspectele vizate de acestea îşi găsesc suportul constituţional, spre exemplu, pe de o parte, în prevederile art. 56 cu privire la contribuţii fiscale, ale art. 139 care consacră principiul legalităţii în materie fiscală, ale art. 135 alin. (2) lit. b) cu privire la obligaţia statului privind protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară şi, pe de altă parte, în cele ale art. 45 privind libertatea economică, ale art. 135 alin. (2) lit. a) referitor la obligaţia statului de a asigura libertatea comerţului şi protecţia concurenţei loiale, precum şi ale art. 148 privind integrarea în Uniunea Europeană şi obligaţiile statului român ce decurg din această apartenenţă, atât în ceea ce priveşte interesele statelor, cât şi ale operatorilor economici. Prin urmare, apreciază că prin această reglementare nu se încalcă dispoziţiile cuprinse în art. 135 alin. (2) lit. a) şi b) din Constituţie referitoare la obligaţia statului de a asigura protecţia concurenţei loiale, ci, dimpotrivă, legea îşi propune să dea expresie obligaţiei statului, prevăzută de acelaşi articol din Constituţie, de creare a cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie şi de protejare a intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară. Necesitatea adoptării prezentei măsuri decurge din obligaţia statului de a asigura protejarea bazei naţionale de impunere şi de a combate practicile care conduc la erodarea acesteia. Limitarea deductibilităţii anumitor cheltuieli prin lege a fost considerată necesară, ca urmare a constatărilor din contextul verificărilor fiscale, evitându-se astfel practicile fiscale ce afectează echitatea fiscală între contribuabili, distorsionarea concurenţei şi evitarea riscurilor pentru veniturile bugetare. Tot din perspectiva modificărilor aduse la Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, după cum se precizează chiar în instrumentul de prezentare care însoţeşte legea criticată, reţine că voinţa legiuitorului configurată în normele juridice în discuţie se întemeiază pe imperativul izvorât din complexitatea circumstanţială a momentului, astfel încât să poată asigura „respectarea angajamentelor asumate de România în ceea ce priveşte încadrarea în ţinta de deficit bugetar“, precum şi „corectarea durabilă a deficitului excesiv“. Iniţiatorul a precizat că, în cazul jalonului 205 din PNRR, s-a prevăzut efectuarea, cu sprijinul asistenţei tehnice, al serviciilor de consiliere şi de consultanţă, a unei analize a modului în care poate fi îmbunătăţită structura sistemului fiscal/legislaţiei fiscale din România, astfel încât sistemul fiscal să contribuie la promovarea şi menţinerea unei creşteri economice durabile, cu accent şi pe eliminarea treptată a stimulentelor fiscale şi lacunelor fiscale în ceea ce priveşte impozitul pe proprietate, reforma sistemului de pensii, toate acestea pentru consolidarea fiscală şi alinierea nivelului veniturilor fiscale din România la media statelor din Uniunea Europeană.59. Referitor la criticile formulate cu privire la indexarea impozitelor locale, în raport cu art. 139 din Constituţie, reaminteşte că instanţa de control constituţional a reţinut că impozitele şi taxele locale se stabilesc de consiliile locale sau judeţene, „în limitele şi în condiţiile legii“. Această normă constituţională instituie competenţa consiliilor locale sau judeţene de a stabili impozite şi taxe locale, cu condiţia ca acestea să fie „în limitele şi în condiţiile legii“. Astfel, legiuitorul are competenţa de a stabili limite şi condiţii referitoare la impozitele şi taxele locale, însă nu se poate deduce din interpretarea art. 139 din Constituţie că legiuitorul ar avea obligaţia constituţională de a stabili o cotă maximă a acestora. Prin urmare, apreciază că, în privinţa modului de calcul al impozitului pe clădiri, atât reglementarea unei cote fixe sau reglementarea unei cote variabile asupra bazei de calcul (valoarea impozabilă a clădirii sau valoarea clădirii), cât şi instituirea sau neinstituirea prin lege a unei cote maxime a impozitului pe clădiri nu reprezintă probleme de constituţionalitate a normei legale, ci constituie opţiunea exclusivă a legiuitorului, care intră în larga sa marjă de apreciere în materie fiscală. Astfel, expresie a politicii fiscale şi bugetare, legiuitorul are libertatea de a stabili impozite şi taxe, precum şi limite şi condiţii ale acestora, evident cu respectarea principiilor şi dispoziţiilor constituţionale. Aceeaşi concluzie se desprinde şi din interpretarea istorică a normelor de lege care au reglementat impozitul pe clădiri. Analizând evoluţia legislativă cu privire la limitele impuse de legiuitor asupra impozitului pe clădiri, în ceea ce priveşte modul de calcul al acestui impozit local, legiuitorul, în funcţie de politica fiscal-bugetară de la un anumit moment, a adoptat soluţii legislative diferite cu privire la modul de calcul al impozitului pe clădiri. Astfel, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 227/2015, potrivit art. 251 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003, „(1) În cazul persoanelor fizice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea cotei de impozitare la valoarea impozabilă a clădirii. (2) Cota de impozitare este de 0,2% pentru clădirile situate în mediul urban şi de 0,1% pentru clădirile din mediul rural“. Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 36/2002 privind impozitele şi taxele locale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 10 septembrie 2002, cu modificările şi completările ulterioare, prevedea următoarele: „Impozitul pe clădiri, în cazul persoanelor fizice, se calculează prin aplicarea cotei de 0,2% în mediul urban şi de 0,1% în mediul rural asupra valorii impozabile a clădirii“. Prin urmare, apreciază că motivele prezentate în susţinerea neconstituţionalităţii se încadrează în conceptul de oportunitate a adoptării soluţiilor legislative, oportunitate pe care a justificat-o iniţiatorul, în considerarea recomandărilor Băncii Mondiale, cu privire la restrângerea ariei de aplicabilitate a facilităţilor fiscale din domeniul impozitelor şi taxelor locale. Observă că, în ceea ce priveşte invocarea dispoziţiilor art. 148 din Constituţie, autorii sesizării de neconstituţionalitate doar enumeră cu caracter generic pretinsele încălcări, fără a le raporta la textele constituţionale, cu nerespectarea exigenţelor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, care precizează că sesizările adresate Curţii Constituţionale trebuie motivate şi, prin urmare, „Curtea nu se poate substitui autorului excepţiei în ceea ce priveşte formularea unor motive de neconstituţionalitate“ (Decizia Curţii Constituţionale nr. 373 din 28 mai 2019). Reţine, totodată, că, prin raportare la art. 148 din Constituţie, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a enumerat condiţiile cumulative în ceea ce priveşte folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituţionalitate ca normă interpusă celor de referinţă, respectiv norma respectivă de drept european să fie suficient de clară, precisă şi neechivocă prin ea însăşi sau înţelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis şi neechivoc de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi să se circumscrie unui anumit nivel de relevanţă constituţională, astfel încât conţinutul său normativ să susţină posibila încălcare de către legea naţională a Constituţiei - unica normă directă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate. Consideră că numai în situaţia îndeplinirii condiţiilor cumulative mai sus menţionate demersul Curţii Constituţionale este distinct de simpla aplicare şi interpretare a legii sau de eventuale chestiuni ce ţin de politica legislativă promovată de Parlament sau de Guvern.60. Prin urmare, pe baza considerentelor expuse, constată că actul normativ supus controlului de constituţionalitate este în concordanţă cu Legea fundamentală. Astfel că, având în vedere considerentele anterior arătate, prin raportare la conţinutul motivării reţinute de către autorii sesizării în sprijinul demersului lor, preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că sesizările de neconstituţionalitate sunt neîntemeiate sub aspectul incidenţei şi temeiniciei argumentelor invocate, astfel încât propune respingerea acestora.

61. Guvernul a transmis punctul său de vedere cu adresele nr. 5/8.641/2025, respectiv nr. 5/8.693/2025, înregistrate la Curtea Constituţională cu nr. 11.206, respectiv nr. 11.207 din 16 septembrie 2025, prin care apreciază că sesizările ce privesc dosarele Curţii Constituţionale nr. 4.030A/2025 şi nr. 4.058A/2025 sunt neîntemeiate.62. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate potrivit căreia legea asupra căreia Guvernul şi-a angajat răspunderea reglementează mai multe domenii care nu au legătură între ele ori nu există un scop sau un interes general unic (lipsa unităţii de reglementare), arată că obiectul de reglementare al actului normativ contestat este unul clar, unic şi bine definit, iar relaţiile sociale reglementate, chiar dacă sunt variate, au o strictă legătură între ele, reflectând o unitate normativă şi un scop unic. Există o conexiune logică între conţinutul modificărilor şi completărilor din actele normative care au suferit intervenţii pe această cale, conexiune dată de un numitor comun care constă în materia cărora acestea aparţin. Reţine, în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, că legea criticată nu are un singur domeniu de reglementare, ci mai multe, acestea fiind unitare şi subsumate unui scop unic al reglementării şi, prin urmare, legea nu încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, sub aspectul caracterului eterogen al actului normativ criticat. Invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 357 din 22 iulie 2025 pentru a reţine că dispoziţiile art. 114 din Constituţie nu stabilesc, în mod expres, nicio condiţie referitoare la natura proiectului de lege, structura acestuia, limitarea efectelor proiectului la un singur domeniu de reglementare, interdicţia armonizării legilor în vigoare pentru îndeplinirea scopului unic al proiectului de lege, numărul proiectelor de lege cu privire la care Guvernul îşi poate angaja răspunderea în aceeaşi zi sau într-un alt interval de timp dat ori cu privire la momentul în care Guvernul decide să îşi angajeze răspunderea. Cu privire la aceeaşi critică, precizează că legea are un scop unic de reglementare, reprezentat de măsurile de redresare şi eficientizare a resurselor publice în scopul consolidării capacităţii financiare a României pe termen lung, astfel încât statul român şi unităţile sale administrativ-teritoriale să poată susţine din fonduri publice finanţarea tuturor categoriilor de servicii publice destinate cetăţenilor la un nivel calitativ şi competitiv, impus de standardele europene prin regulamentele existente. Prin urmare, chiar dacă pentru atingerea scopului unic legiuitorul a folosit mai multe categorii de măsuri (măsuri financiar-fiscale, măsuri în scopul consolidării disciplinei financiar-fiscale etc.), în acord cu practica Curţii Constituţionale (Decizia nr. 523 din 18 octombrie 2023 şi Decizia nr. 357 din 22 iulie 2025), consideră că acestea nu sunt de natură să aducă atingere unicităţii reglementării, lucru care, de altfel, rezultă şi din dispoziţiile art. XXXVIII din lege. În acest sens invocă jurisprudenţa instanţei de control constituţional, potrivit căreia, „deşi legea criticată nu are un singur domeniu de reglementare, ci mai multe, Curtea constată că acestea sunt unitare şi subsumate unui scop unic. (...) În consecinţă, Curtea constată că prin promovarea unui proiect de lege cuprinzând reglementări dintr-o multitudine de materii, prin angajarea răspunderii Guvernului, lege a cărei unitate normativă este justificată prin scopul unic al reglementării, nu se aduce atingere dispoziţiilor art. 114 alin. (1) din Constituţie.“ (Decizia nr. 523 din 18 octombrie 2023, paragrafele 185 şi 186), precum şi că „nicio dispoziţie a Legii fundamentale nu interzice ca printr-o lege să fie reglementate mai multe domenii ale relaţiilor sociale. Astfel, Guvernul poate opta ca într-un proiect de lege pe care îl supune Parlamentului spre adoptare, fie pe calea procedurii obişnuite de legiferare, fie prin angajarea răspunderii în faţa Parlamentului, să propună reglementarea mai multor domenii prin modificări, completări sau abrogări ale mai multor acte normative în vigoare. Prin proiectul de lege supus controlului (...), s-a urmărit realizarea unui scop unic, acela de reglementare unitară a mai multor domenii care privesc monitorizarea României în cadrul procesului de aderare la Uniunea Europeană, ceea ce conferă ansamblului de reglementări unitate“, astfel că s-a reţinut că, „angajarea răspunderii Guvernului poate privi un act normativ complex, care poate inclusiv să modifice/completeze/abroge dispoziţii din acte normative în vigoare ce reglementează mai multe domenii ale vieţii sociale, dacă reglementarea este unitară şi urmăreşte realizarea unui scop unic.“ (Decizia nr. 523 din 18 octombrie 2023) şi că „potrivit art. 14 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, reglementările de acelaşi nivel şi având acelaşi obiect se cuprind, de regulă, într-un singur act normativ, iar un act normativ poate cuprinde reglementări şi din alte materii conexe numai în măsura în care sunt indispensabile realizării scopului urmărit prin acest act. Este adevărat că modificarea şi completarea unui număr însemnat de acte normative nu pot fi realizate, de regulă, printr-o singură lege, însă în situaţia în care o astfel de lege reglementează relaţii sociale variate, având legătură între ele, legea astfel adoptată reflectă unitatea normativă şi un scop unic.“ (Decizia nr. 523 din 18 octombrie 2023).63. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate extrinsecă potrivit căreia legea nu reclamă o urgenţă în adoptarea măsurilor din cuprinsul acesteia, reţine faptul că măsurile care fac obiectul de reglementare al legii contestate au avut ca scop încadrarea în limitele de deficit bugetar asumate de România cu organismele internaţionale şi evitarea retrogradării ratingului de ţară al României, cu consecinţe nefaste asupra economiei ţării. Aşadar, în lumina celor de mai sus, apreciază că este cât se poate de clar că măsurile care fac obiectul proiectului criticat sunt vitale pentru programul de guvernare, implementarea lor cât mai urgentă fiind absolut necesară pentru a putea fi atinsă limita de deficit bugetar asumată. În această ordine de idei şi în contextul general, mai sus prezentat, apare ca fiind evident faptul că statul român este vizat de procedura deficitului excesiv, procedură de sorginte unională care are ca scop descurajarea deficitelor publice excesive şi stimularea corectării lor prompte în situaţia în care acestea se produc. Toate acestea în condiţiile în care respectarea disciplinei bugetare este examinată pe baza criteriului deficitului public şi a criteriului datoriei publice. În vederea atingerii acestui obiectiv, pentru a rezolva problema de deficit bugetar, dar şi pentru a evita riscul de suspendare a fondurilor alocate prin PNRR şi politica de coeziune, apreciază că sunt necesare măsuri imediate care au ca obiect consolidarea fiscal-bugetară a statului român, prin redresarea şi eficientizarea resurselor publice, inclusiv prin diminuarea faptelor de evaziune fiscală. De asemenea, precizează că pachetul de măsuri poate fi recunoscut de către Comisia Europeană ca măsură efectivă de ajustare a deficitului bugetar pe termen mediu, în contextul în care România se află în procedură de deficit excesiv. Prin urmare, consideră că este evidentă necesitatea promovării, în regim de urgenţă, a legii pentru a se evita sancţiunile cu reverberaţii pecuniare potenţial a fi aplicate statului român, în condiţiile în care nu s-au luat măsuri efective pentru a-şi corecta deficitul excesiv. Precizează că, în conformitate cu art. 126 alin. (8) sau (11) din TFUE, Comisia poate prezenta Consiliului o propunere de suspendare integrală sau parţială a angajamentelor sau plăţilor de care beneficiază statul membru, respectiv măsuri pentru suspendarea alocării de fonduri europene sau chiar reducerea fondurilor alocate României atât în cadrul Politicii de coeziune, cât şi în cadrul Mecanismului de redresare şi rezilienţă, în cazul în care Consiliul decide că un stat membru nu a întreprins acţiuni eficace pentru corectarea deficitului său excesiv.64. În ceea ce priveşte critica extrinsecă referitoare la încălcarea principiului securităţii juridice şi al aşteptării legitime, apreciază că susţinerile sunt extrem de vag formulate, fără a fi identificate textele concrete din lege care contravin textelor constituţionale menţionate. Observă că autorii realizează o critică globală a soluţiilor legislative, fără a motiva în concret aspectele de neconstituţionalitate invocate. În ceea ce priveşte critica referitoare la adoptarea unor măsuri fiscale cu termene foarte scurte de implementare, arată că fiscalitatea, prin natura sa, se adaptează la realităţi economice şi sociale, astfel că trebuie ajustată permanent în funcţie de situaţia economico-financiară, încercând a se crea un echilibru între necesităţile de ordin bugetar, care să asigure finanţarea tuturor categoriilor de cheltuieli publice, precum şi o aşezare justă a sarcinii fiscale. Menţionează că, în procesul de elaborare a actului normativ, au fost realizate o serie de întâlniri şi consultări cu părţi terţe interesate, precum organizaţiile reprezentative ale mediului de afaceri şi structurile asociative ale autorităţilor publice locale, precum sunt Confederaţia Patronală Concordia, AmCham România, Asociaţia Română a Băncilor, Camera Consultanţilor Fiscali, Camera de Comerţ Româno-Germană, Romanian Business Leaders, Asociaţia Română de Fintech, Asociaţia de Leasing şi Credit de Consum din România (ALCCR) - (fostă ALB România), Asociaţia Română a Magazinelor Online, Asociaţia Municipiilor din România, Asociaţia Oraşelor din România, Asociaţia Comunelor din România. Totodată, arată că a existat o consultare şi cooperare interinstituţională cu Ministerul Justiţiei, Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei, Banca Naţională a României. În ceea ce priveşte asigurarea accesului publicului la informaţii şi participarea cetăţenilor în procesul de elaborare a actului normativ, menţionează că acesta a fost supus procedurii de transparenţă decizională, fiind publicat pe site-ul Ministerului Finanţelor în datele de 14 august şi 28 august 2025.65. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate privind art. I pct. 1 şi 2 din lege, referitoare la modificările aduse definiţiilor Codului de procedură fiscală, în special introducerea criteriilor cu privire la utilizarea mijloacelor moderne de plată, precizează că toate măsurile privind utilizarea instrumentelor moderne de plată au ca scop final combaterea evaziunii fiscale prin urmărirea trasabilităţii resurselor economice, iar nu urmărirea obiceiurilor de consum ale contribuabililor. De asemenea, reţine că toate informaţiile deţinute de organul fiscal sunt utilizate în scopul desfăşurării propriei activităţi, fiind protejate de secretul fiscal. Invocă expunerea de motive a legii potrivit căreia fenomenul de fraudă şi evaziune fiscală, care se manifestă în România, a făcut necesară dezvoltarea unor instrumente de verificare a realităţii operaţiunilor economice, evidenţiate în documente de livrare/achiziţie, în vederea creşterii gradului de colectare a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor obligaţii datorate bugetului general consolidat al statului, pentru asigurarea întăririi disciplinei financiare, ca important instrument de combatere a evaziunii fiscale şi a fraudei fiscale, prin stabilirea unei trasabilităţi a fluxurilor băneşti prin operaţiuni bancare, întrucât operaţiunile economice reflectate prin tranzacţii bancare pot fi urmărite cu uşurinţă de autorităţile fiscale, pe când tranzacţiile cash scapă acestui control. Rolul acestor măsuri este scoaterea la vedere a tranzacţiilor făcute în prezent cu plata în numerar care, în fapt, reprezintă venituri impozabile, în foarte multe cazuri, nedeclarate. Reţine, în ceea ce priveşte criteriile de încadrare în clasele de risc fiscal referitoare la utilizarea instrumentelor de plată fără numerar, respectiv avertizarea timpurie, că aceste criterii au în vedere monitorizarea comportamentului fiscal şi nu aspecte care ţin de viaţa privată a contribuabilului. Aşadar, încadrarea într-o anumită clasă de risc fiscal nu creează per se niciun prejudiciu contribuabilului onest, ci doar o monitorizare mai atentă a organului fiscal cu privire la anumite categorii de contribuabili. Astfel, apreciază că normele criticate nu sunt de natură a crea discriminări între contribuabili şi nu îngrădesc nici libertatea economică şi nici libera iniţiativă, având în vedere caracterul general al normei şi condiţiile legale ce guvernează desfăşurarea activităţii contribuabililor. Contrar celor susţinute în cuprinsul sesizării, prin reglementarea „criteriilor cu privire la utilizarea mijloacelor moderne de plată“ nu sunt restrânse drepturi, ci se acordă clientului posibilitatea de a opta între efectuarea unei plăţi în numerar sau prin mijloace moderne de plată. În cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal central, se propun definiţii şi noi criterii generale de risc, astfel încât procedurile de administrare să se realizeze în funcţie de clasa/subclasa de risc fiscal în care sunt încadraţi contribuabilii, ca urmare a analizei de risc efectuate de organul fiscal. Precizează că aceste noi criterii generale au în vedere: (i) criterii cu privire la utilizarea mijloacelor moderne de plată; (ii) criterii de avertizare timpurie cu privire la capacitatea financiară de a achita obligaţiile fiscale; (iii) criterii cu privire la informaţiile/faptele înscrise în cazierul fiscal. Reţine că măsura are ca scop dezvoltarea criteriilor în funcţie de care se stabileşte clasa/subclasa de risc a contribuabililor/plătitorilor, în scopul identificării riscurilor de neconformare în ceea ce priveşte îndeplinirea de către contribuabil/plătitor a obligaţiilor ce îi revin şi utilizarea eficientă a resurselor în scopul efectuării activităţilor de administrare fiscală. Arată că un criteriu ce poate fi avut în vedere, în legătură cu utilizarea mijloacelor moderne de plată, poate viza utilizarea/neutilizarea contului bancar raportată la operaţiunile de încasări şi plăţi în numerar, astfel cum sunt stabilite de Legea nr. 70/2015 pentru întărirea disciplinei financiare privind operaţiunile de încasări şi plăţi în numerar şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 193/2002 privind introducerea sistemelor moderne de plată. Raportat la capacitatea financiară de a achita obligaţiile fiscale se pot detalia elementele care au legătură cu starea de inactivitate, insolvenţă ori insolvabilitate a debitorului. În ceea ce priveşte cazierul fiscal, acesta poate genera elemente din perspectiva comportamentului fiscal viitor al contribuabilului şi care ar putea fi anticipat prin prisma analizării conduitei din trecut. În acest context, apreciază că legea nu aduce atingere dispoziţiilor art. 16, 26, 45 şi 53 din Constituţie, întrucât, pe de o parte, sunt vizate activităţi de administrare fiscală, fără a se pune în discuţie aplicarea diferenţiată a legii şi, pe de altă parte, în funcţie de criteriul de risc în care se încadrează contribuabilul, se aplică aceleaşi reguli de administrare.66. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare la art. I pct. 3 şi 4 din lege, privind modificarea art. 92 din Legea nr. 207 privind Codul de procedură fiscală, pe lângă argumentele prezentate cu privire la critica de neconstituţionalitate intrinsecă, anterior expusă, arată că, prin reglementarea propusă, statul creează un cadru de reglementare mai riguros, prin instituirea unor condiţii/măsuri a căror nerespectare antrenează dizolvarea societăţii, fără a se afecta principiul libertăţii economice, care nu poate fi privit întrun sens absolut (Decizia nr. 162 din 8 februarie 2011 şi Decizia nr. 307 din 11 mai 2021), şi că accesul liber la o activitate economică nu exclude, ci, dimpotrivă, implică stabilirea unor limite de exercitare a libertăţii economice, statul având obligaţia să impună reguli de disciplină economică (Decizia nr. 362 din 25 martie 2010). Prin urmare, scopul în atari condiţii apare ca fiind unul legitim, condiţiile/măsurile având un caracter general, fiind necesare în atingerea obiectivelor propuse. În ceea ce priveşte presupusa încălcare a principiilor pieţei unice europene, precizează că norma propusă nu interzice deţinerea de conturi în alte state membre ale Uniunii Europene, ci doar instituie obligativitatea deţinerii unui cont şi pe teritoriul României, din raţiuni care ţin de combaterea evaziunii şi a fraudei fiscale. Semnalează faptul că măsura a fost justificată prin aceea că „lipsa contului bancar deschis la o instituţie de credit din România, în cazul persoanelor juridice, constituie motiv de inactivare fiscală, aceasta fiind o informaţie financiară la fel de importantă ca lipsa sediului social, lipsa organelor statutare sau a duratei de funcţionare a societăţii, care la rândul lor constituie motive de inactivitate fiscală“. Totodată, arată că intervenţiile asupra art. 92 din Codul de procedură fiscală au în vedere revizuirea sistemului prin care societăţile „inactive“ rămân cu personalitate juridică în baza de date fiscală şi în registrul comerţului, concluzie formulată ca urmare a evaluării Forumului Global al OECD privind schimbul de informaţii la cerere în domeniul impozitelor directe, ocazie cu care a fost întocmit şi aprobat raportul final, conform căruia România continuă să fie evaluată cu calificativul „în mare măsură conformă“ (Largely Compliant) cu standardul. În opinia Guvernului, nu se poate pune în discuţie încălcarea principiilor constituţionale invocate, atât timp cât contribuabilul/plătitorul este declarat inactiv şi îi sunt aplicabile prevederile din Codul fiscal privind efectele inactivităţii, dacă se află în una dintre următoarele situaţii: a) nu îşi îndeplineşte, pe parcursul unui semestru calendaristic, nicio obligaţie declarativă prevăzută de lege; b) se sustrage controalelor efectuate de organul fiscal central prin declararea unor date de identificare a domiciliului fiscal care nu permit organului fiscal identificarea acestuia; c) organul fiscal central constată că nu funcţionează la domiciliul fiscal declarat; d) inactivitatea temporară înscrisă la registrul comerţului; e) durata de funcţionare a societăţii este expirată; f) societatea nu mai are organe statutare; g) durata deţinerii spaţiului cu destinaţia de sediu social este expirată. Menţionează că dizolvarea nu este dispusă imediat, ci este stabilit un timp rezonabil (un an) în care contribuabilul/plătitorul respectiv să se reactiveze.67. Referitor la criticile privind art. I pct. 7-20 din lege, referitoare la contractul de fideiusiune şi eşalonarea la plată, reţine că acestea vizează, pe de o parte, modificările aduse sistemului de eşalonare la plată, prin introducerea condiţiei de a prezenta contract de fideiusiune la accesarea facilităţii, precum şi diverse etape ale eşalonării la plată (menţinere, modificare, pierderea valabilităţii etc.), iar, pe de altă parte, reglementarea în sine a contractului de fideiusiune la art. 193^1 din Codul de procedură fiscală. În acest sens reţine că prezentarea unui contract de fideiusiune în cadrul mecanismului eşalonării la plată reprezintă o condiţie pentru eşalonarea la plată în formă clasică (accesare, menţinere, modificare, pierdere), iar nu şi pentru eşalonarea la plată în formă simplificată, a cărei accesare nu presupune condiţionalitatea constituirii de garanţii, ceea ce creează premisele posibilităţii de a accesa alternativ două tipuri de facilităţi, în funcţie de valoarea obligaţiilor ce fac obiectul eşalonării la plată. Având în vedere că la baza acestei facilităţi la plată stau obligaţii fiscale datorate de contribuabili, care nu au reuşit să le achite în termenele legale, apreciază că accesarea facilităţii la plată nu se poate configura ca un drept absolut, ci ca o posibilitate/facilitate pe care contribuabilul o poate accesa dacă îndeplineşte condiţiile legale, nefiind de natură a crea discriminări între contribuabili nici măcar prin instituirea unor plafoane pentru accesarea facilităţii. Prin urmare, nu se poate considera că se încalcă principiul egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, consacrat de art. 16 din Constituţie. Pe de altă parte, apreciază că nu se poate pune în discuţie nici îngrădirea exercitării unor drepturi (art. 53 din Constituţie), având în vedere faptul că este vorba despre accesarea unei facilităţi la plată (vocaţii), care vine în sprijinul contribuabilului, pentru a-i facilita plata obligaţiilor fiscale pe care nu a reuşit să le achite în termenele legale. De asemenea, învederează faptul că facilităţile fiscale nu reprezintă o regulă, ci o favoare de context (economic), care se acordă în condiţii riguroase şi deopotrivă raportate în mod dinamic la realitatea economică. Prin urmare, consideră că o eventuală discriminare, pretinsă a avea loc în contextul reglementării, ar trebui apreciată prin prisma unor situaţii egale, care să genereze un tratament distinct. Or, apreciază că, în acest context normativ, ipotezele legale imprimă caracter general pentru contribuabilii şi situaţiile vizate. Mai mult, consideră că nu poate fi susţinută nici retroactivitatea măsurii, deoarece norma nu impietează raporturi juridice născute anterior intrării în vigoare a legii, ci se creează posibilitatea pentru contribuabilii care doresc menţinerea eşalonării să depună contractul de fideiusiune într-un termen stabilit de legiuitor. De asemenea, arată că se instituie inclusiv norme tranzitorii, care stabilesc conduite/demersuri pentru situaţiile în curs, potrivit intenţiei legiuitorului.

68. În ceea ce priveşte reglementarea cu scop procedural-fiscal a unei fideiusiuni legale în Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, arată că această normă este în acord cu prevederile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ce reprezintă sediul materiei pentru contractul de fideiusiune (art. 2.280 şi următoarele). Astfel, reţine că, în cazul persoanelor juridice, fideiusorul este stabilit de lege, şi anume în considerarea beneficiarului/beneficiarilor real/reali al/ai acesteia, astfel cum sunt definiţi la art. 4 din Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare. Prin urmare, „găsirea de fideiusori“ nu poate fi considerată de natură a afecta capacitatea persoanei juridice de a atinge acest obiectiv, aceştia fiind direct calificaţi de lege şi având legătură şi interes patrimonial cu persoana juridică. De asemenea, reţine că nu rezultă, în concret, cum ar putea fi afectate, în acest mod, dreptul de proprietate şi libertatea economică (Decizia nr. 307 din 11 mai 2021), având în vedere că, prin mecanismul de instituire a unei garanţii personale, se cunoaşte de la momentul încheierii contractului întinderea obligaţiei garantate şi nu se diminuează nici patrimoniul fideiusorului şi nici al persoanei juridice, atât timp cât sunt respectate condiţiile, graficul şi termenele de plată din cadrul eşalonării. Reţine că, în cazul persoanelor fizice, condiţiile pentru fideiusor sunt cele stabilite în Codul civil, astfel că aceşti debitori au o plajă mai largă de persoane care pot fi aduse ca garanţi personali ai acestora, în cadrul accesării mecanismului de eşalonare la plată în formă clasică. Ca alternativă, debitorii persoane fizice au oricum la dispoziţie şi eşalonarea la plată în formă simplificată, care nu este condiţionată de constituirea de garanţii şi nici de prezentarea unui contract de fideiusiune. Apreciază că, prin mecanismul propus, nu se creează nici niveluri de discriminare între categoriile de contribuabili, având în vedere faptul că normele vizează categorii distincte persoane fizice - persoane juridice, care prin însăşi natura lor funcţionează/există în scopuri diferite, acţionează în scopuri diferite, au capacitate economică diferită şi situaţii economice diferite, astfel că nu se poate pune semnul egal între persoane fizice şi persoane juridice, şi nici nu se poate pune în discuţie faptul că persoanele fizice beneficiază de condiţii mai favorabile decât persoanele juridice. Reţine că, prin reglementările propuse, se creează condiţii/tratament egal şi nediscriminatoriu pentru toate categoriile de contribuabili care intră sub incidenţa acestora. Contractul de fideiusiune care trebuie prezentat de debitor în procedura de eşalonare la plată se prezintă doar în situaţia în care nu sunt respectate scadenţele sau creanţa fiscală nu este garantată. Prin acest mecanism statul se comportă ca un creditor privat prudent care este suficient de prudent şi diligent pentru a obţine un grad mai mare de recuperare a creanţelor în contextul în care acordă o facilitate fiscală sub forma eşalonării la plată. Precizează că eşalonarea la plată a obligaţiilor fiscale reglementată la capitolul IV din Codul de procedură fiscală permite: (i) eşalonarea la plată a obligaţiilor fiscale pe o perioadă de maximum 5 ani, situaţie în care debitorul beneficiază şi de amânarea la plată în vederea anulării/reducerii penalităţilor de întârziere/nedeclarare, în condiţiile acestui act normativ. În acest caz, debitorii trebuie să constituie garanţii care să acopere sumele eşalonate la plată, dobânzile datorate pe perioada eşalonării la plată (nivelul dobânzii este de 0,02% pentru fiecare zi de întârziere), plus un procent de până la 16% din sumele eşalonate la plată, în funcţie de perioada de eşalonare la plată. La finalizarea eşalonării, respectiv atunci când sumele eşalonate la plată au fost stinse în totalitate şi au fost respectate condiţiile de menţinere a eşalonării la plată, debitorul beneficiază de anularea penalităţilor de întârziere amânate la plată (0,01% pentru fiecare zi de întârziere), respectiv reducerea cu 75% a penalităţilor de nedeclarare (0,08% pentru fiecare zi de întârziere); (ii) eşalonarea la plată a obligaţiilor fiscale pe o perioadă de cel mult 1 an, în cazul debitorilor cu risc fiscal mic, caz în care trebuie să constituie o garanţie în valoare de minimum 20% din sumele ce pot face obiectul eşalonării la plată, precum şi a penalităţilor de întârziere/nedeclarare ce pot face obiectul amânării la plată. În acest caz, pe lângă penalităţile de întârziere se amână la plată în vederea anulării şi un procent de 50% din dobânzi; (iii) eşalonarea la plată a obligaţiilor fiscale pe o perioadă de maximum 5 ani, în situaţia în care debitorul deţine bunuri în proprietate, dar acestea sunt insuficiente pentru a constitui garanţiile prevăzute de lege. În acest caz, penalităţile de întârziere nu se amână la plată, se includ în eşalonare şi nu se anulează; (iv) eşalonarea la plată a obligaţiilor fiscale pe o perioadă de maximum 6 luni, pentru situaţia în care debitorul nu deţine bunuri în proprietate şi nu poate constitui niciun fel de garanţie. În acest caz, penalităţile de întârziere nu se amână la plată, se includ în eşalonare şi nu se anulează. În ceea ce priveşte stabilirea plafoanelor, precizează că acest aspect vizează procedura de eşalonare la plată în formă simplificată, care reprezintă o măsură alternativă faţă de cea a eşalonării la plată şi care se acordă pentru obligaţiile fiscale principale şi accesorii restante a căror vechime este de maximum 12 luni anterioare datei depunerii cererii şi nestinse până la data eliberării certificatului de atestare fiscală. În acest caz, procedura şi documentele depuse de debitori sunt simplificate, în sensul că se acordă eşalonare numai în baza unei cereri, fără a fi depuse alte documente şi fără constituirea de garanţii. Reţine că, şi în acest caz, prin stabilirea plafoanelor, statul se comportă ca un creditor privat prudent, în sensul că nu se mai acordă eşalonări la plată, în formă simplificată, debitorilor care au datorii mari, aceştia având în continuare posibilitatea accesării eşalonării la plată (clasică) cu constituirea de garanţii. În plus, apreciază că nu se poate pune în discuţie crearea unor discriminări între contribuabili, întrucât pentru contribuabilii care se încadrează în aceleaşi condiţii se acordă aceleaşi tipuri de facilităţi.69. Asupra criticilor referitoare la art. I pct. 21-25 din lege, privind vânzarea la licitaţie prin mijloace electronice, precum şi sancţiunile aplicate autorităţilor administraţiei publice locale, reţine că sistarea alocărilor către autorităţile administraţiei publice locale reprezintă o măsură pentru netransmiterea unor informaţii în sistemul informatic PatrimVen, ca parte a obligaţiei de cooperare între autorităţile publice, astfel încât autoritatea centrală care gestionează resursele financiare ale ţării să poată avea toate informaţiile necesare elaborării politicii fiscale. Astfel, obligaţia autorităţilor locale priveşte informaţii deţinute de acestea, simpla transmitere a acestor informaţii deţinute nefiind de natură a crea eforturi sau prejudicii semnificative pentru autorităţile locale. Menţionează că autonomia financiară locală relevă atributul esenţial al administraţiei publice, acţionând în interdependenţă cu principiul descentralizării. Limitările însă derivă din capacitatea scăzută de generare de venituri proprii/relativa dependenţă de fonduri naţionale/europene. Prin urmare, menţionează că regula este descentralizarea, astfel încât să fie antrenate propriile resurse financiare, cu consecinţa antrenării responsabilităţii deciziei administrative, condiţionările în contextul reglementării nefiind de natură a afecta art. 120 şi art. 139 din Constituţie. Arată, de asemenea, că autonomia locală implică drept de decizie asupra bugetului, dar nu exclude controlul exercitat de stat când sunt implicate fonduri publice naţionale (Decizia nr. 154 din 30 martie 2004). Precizează că, în temeiul art. 247 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, pentru a realiza executarea silită cu rezultate cât mai avantajoase, ţinând seama atât de interesul legitim şi imediat al creditorului, cât şi de drepturile şi obligaţiile debitorului urmărit, organul de executare silită procedează la valorificarea bunurilor sechestrate în una dintre modalităţile prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare şi care, faţă de datele concrete ale cauzei, se dovedesc a fi mai eficiente. Astfel, organul de executare silită competent procedează la valorificarea bunurilor sechestrate prin: a) înţelegerea părţilor; b) vânzare în regim de consignaţie a bunurilor mobile; c) vânzare directă; d) vânzare la licitaţie, inclusiv prin mijloace electronice; e) alte modalităţi admise de lege, inclusiv valorificarea bunurilor prin case de licitaţii, agenţii imobiliare sau societăţi de brokeraj, după caz. Procedura de vânzare la licitaţie prin mijloace electronice se aprobă prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, în cazul creanţelor administrate de organul fiscal central. Astfel, reţine că prin proiectul de act normativ sunt stabilite principiile vânzării la licitaţie, prin mijloace electronice, a bunurilor sechestrate. În aceste condiţii, apreciază că se impune adaptarea legislaţiei actuale, astfel încât valorificarea bunurilor prin licitaţie să se realizeze prin mijloace electronice, contextul digitalizării activităţii ANAF, pentru implementarea proiectului finanţat prin PNRR, respectiv a proiectului „Digitalizarea activităţii de valorificare - Informatizarea şi eficientizarea activităţii de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului şi a bunurilor sechestrate în activitatea de executare silită a creanţelor bugetare“, aferent jalonului 218 - I1 - Creşterea conformării voluntare a contribuabililor prin dezvoltarea serviciilor digitale. În ceea ce priveşte creşterea cuantumului amenzii, prevăzut la art. 336 alin. (2) lit. t) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, de la 1.000 lei-5.000 lei la un cuantum cuprins între 2.000 lei şi 10.000 lei, arată că acest aspect are în vedere determinarea organelor fiscale locale să transmită la ANAF, prin PatrimVen, informaţiile privind bunurile imobile şi mijloacele de transport deţinute de persoanele fizice sau juridice, pentru care există obligaţia declarării conform Codului fiscal. În plus, se reglementează ca, în situaţia aplicării acestei sancţiuni, concomitent să se sisteze alimentarea atât cu cote defalcate din impozitul pe venit, cât şi cu sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pentru echilibrare, cu excepţia plăţilor pentru achitarea drepturilor salariale şi a contribuţiilor aferente atunci când nu pot fi asigurate din venituri proprii, acordate potrivit art. 33 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare, până la îndeplinirea obligaţiilor de transmitere a informaţiilor privind bunurile imobile şi mijloacele de transport deţinute de persoanele fizice sau juridice pentru care există instituită obligaţia declarării conform Codului fiscal, la ANAF, prin PatrimVen. Apreciază că măsura nu are un caracter discriminatoriu, întrucât aceasta se aplică tuturor unităţilor administrativ-teritoriale care nu îşi îndeplinesc obligaţiile legale. Precizează că nu se pune în discuţie aplicarea sancţiunii complementare de sistare cu alimentarea cu cote defalcate, prevăzută de textul de lege în discuţie, atât timp cât unităţile administrativ-teritoriale transmit la ANAF, prin PatrimVen, informaţiile privind bunurile imobile şi mijloacele de transport deţinute de persoanele fizice sau juridice, pentru care există obligaţia declarării conform Codului fiscal.70. În privinţa criticii de neconstituţionalitate care vizează art. II pct. 1-5 din lege, privind modificările aduse Legii nr. 70/2015, arată că instituirea obligaţiei persoanelor juridice de a deţine un cont de plăţi în România are ca scop principal combaterea evaziunii fiscale şi a fraudei fiscale. Reţine că această modificare este corelată cu prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 70/2015, care prevede că „Operaţiunile de încasări şi plăţi efectuate de persoane juridice, persoane fizice autorizate, întreprinderi individuale, întreprinderi familiale, liber profesionişti, persoane fizice care desfăşoară activităţi în mod independent, asocieri şi alte entităţi cu sau fără personalitate juridică de la/către oricare dintre aceste categorii de persoane se vor realiza numai prin instrumente de plată fără numerar, definite potrivit legii“. Apreciază că obligaţia persoanelor juridice de a avea un cont de plăţi în România nu restrânge libertatea economică, ci reglementează o modalitate tehnică şi logistică de derulare a tranzacţiilor şi securitatea circuitului financiar. Măsura nu exclude utilizarea conturilor din alte state membre UE pentru tranzacţii comerciale. Prin urmare, reţine că măsura are un caracter tehnic şi proporţional, fiind justificată de nevoia de a asigura eficienţa administraţiei fiscale. Precizează şi faptul că susţinerile de neconstituţionalitate referitoare la instituirea obligaţiei de deţinere a unui cont bancar în România au fost formulate pornind de la o premisă eronată, în sensul că proiectul de act normativ în forma sa iniţială conţinea această prevedere, însă, ca urmare a propunerilor şi observaţiilor formulate în procedura de dezbatere publică, prevăzută de Legea nr. 52/2003, acesta a fost modificat. Menţionează că obligaţia instituită prin art. II pct. 3 din lege este aceea de deţinere a unui cont de plăţi în România sau la o unitate a Trezoreriei Statului, noţiune care nu se rezumă exclusiv la deţinerea unui cont la o bancă comercială, ci şi la instituţii de plată. Se creează astfel un mediu concurenţial care nu numai că nu restricţionează opţiunile subiectelor de drept vizate de obligaţie, ci poate conduce şi la reducerea costurilor generate de administrarea conturilor şi de operaţiunile derulate prin acestea. În ceea ce priveşte susţinerile potrivit cărora obligativitatea utilizării mijloacelor moderne de plată pentru toate operaţiunile comerciale poate discrimina împotriva întreprinderilor mici sau tradiţionale, care nu au acces la tehnologii avansate sau care activează în sectoare unde plăţile în numerar sunt normale şi eficiente, învederează faptul că, şi în prezent, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 70/2015 prevede, ca regulă, faptul că operaţiunile de încasări şi plăţi efectuate între persoane juridice, persoane fizice autorizate, întreprinderi individuale, întreprinderi familiale, liber profesionişti, persoane fizice care desfăşoară activităţi în mod independent se vor realiza numai prin instrumente de plată fără numerar. Înlocuirea sintagmei „instrumente de plată fără numerar“ cu aceea de „mijloace moderne de plată“ reprezintă atât o clarificare a reglementării, cât şi includerea altor soluţii de plată existente în piaţă la nivel naţional. Referitor la pretinsa încălcare a art. 16 din Constituţie, prin crearea de discriminări nejustificate între operatorii economici români şi cei străini, precizează faptul că articolul invocat se referă la egalitatea în drepturi a cetăţenilor români, iar nu la egalitatea între aceştia şi străini. În ceea ce priveşte încălcarea principiului gradualităţii sancţiunilor contravenţionale, menţionează faptul că acesta presupune aplicarea unor sancţiuni proporţionale cu gravitatea faptei, luând în considerare criteriile prevăzute la art. 21 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, respectiv gradul de pericol social al faptei săvârşite, împrejurările în care a fost săvârşită fapta, modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, scopul urmărit, urmarea produsă şi circumstanţele personale ale contravenientului. Consideră că reglementarea de la art. II pct. 5 din lege respectă întru totul rigorile stabilite prin art. 3 alin. (1) teza a doua din ordonanţa Guvernului menţionată anterior, întrucât au fost stabilite limita minimă şi maximă ale amenzii. Consideră că restul argumentelor din cuprinsul sesizării nu pot fi luate în considerare, întrucât sunt aspecte de natură economico-financiară, iar nu veritabile critici de neconstituţionalitate.71. Referitor la critica de neconstituţionalitate privind art. III pct. 1-10 din lege, care vizează modificările aduse Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 193/2002, reţine că susţinerile privind afectarea libertăţii economice şi crearea de discriminări nejustificate între diferite categorii de persoane, prin extinderea obligaţiei de acceptare a mijloacelor moderne de plată la persoanele înregistrate la registrul comerţului, este neîntemeiată. Această obligaţie există şi în prezent, fiind introdusă în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 193/2002 prin Legea nr. 406/2023, care a instituit în sarcina acestor persoane obligaţia de a asigura implementarea şi de a accepta cel puţin un instrument de plată fără numerar. Precizează că aceeaşi argumentaţie este valabilă şi referitor la cheltuielile suplimentare pe care ar trebui să le efectueze instituţiile publice. Acestea au şi în prezent, potrivit art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 193/2002, obligaţia de a accepta încasări şi prin intermediul cardurilor de debit, de credit sau preplătite, atât prin intermediul unui terminal POS, cât şi prin aplicaţii care facilitează acceptarea plăţilor electronice. În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia, prin introducerea obligaţiei de acceptare a mijloacelor moderne de plată poate fi afectată în mod semnificativ activitatea micilor întreprinzători, subliniază faptul că legiuitorul a oferit posibilitatea de alegere între o serie de mijloace alternative de acceptare, mai puţin costisitoare, cum ar fi, spre exemplu, aplicaţiile mobile.72. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare la art. IV şi IX din lege (suspendarea înlesnirilor la plată), prin raportare la presupusa retroactivitate a măsurilor criticate, precizează că aceasta nu poate fi reţinută, în condiţiile în care aceste măsuri vizează conduita organului fiscal după data intrării în vigoare a prezentei legi, aşa cum este menţionat, în mod expres, în cuprinsul normei criticate. Mai mult decât atât, reaminteşte faptul că regula generală este aceea a plăţii taxelor şi impozitelor la termenele stabilite de lege, iar înlesnirile la plată reprezintă facilităţi acordate contribuabilului aflat în dificultate, acordate în condiţiile respectării dispoziţiilor legale incidente, şi nu un drept exclusiv al contribuabilului care nu şi-a achitat obligaţiile la scadenţă. După cum rezultă şi din instrumentul de motivare, reiese că sunt cazuri în care debitorii nu achită obligaţiile fiscale/bugetare ca urmare a depunerilor în cascadă a cererilor de modificare/menţinere a înlesnirii la plată, astfel încât să extindă termenele de plată, astfel că facilitatea în discuţie este utilizată uneori contrar scopului urmărit de legiuitor. Reţine că aplicarea de îndată a legii noi reprezintă regula generală şi în materie civilă (a se vedea Codul Civil), iar ultraactivarea normei vechi pentru o anumită perioadă de timp reprezintă o excepţie care trebuie reglementată în mod expres prin intermediul normelor tranzitorii. În acest sens arată că, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţie, aplicabil atât în materia dreptului public, cât şi a celui privat, legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile. De asemenea, arată că facilităţile fiscale nu reprezintă o regulă, ci o favoare de context (economic), care se acordă în condiţii riguroase şi, deopotrivă, acomodate în mod dinamic la realitatea economică. Prin urmare, o eventuală discriminare pretinsă a avea loc în contextul reglementării ar trebui apreciată prin prisma unor situaţii egale. Totodată, reiterează faptul că reglementarea vizează situaţiile viitoare în care debitorii solicită modificarea/menţinerea înlesnirilor la plată, şi nu situaţiile în care astfel de cereri au fost deja aprobate, context în care apreciază că nu încalcă regulile constituţionale cu privire la retroactivitate.

73. Cu privire la critica referitoare la art. V din lege reţine că, astfel cum prevede şi Constituţia, la art. 45, exercitarea accesului liber la activitatea economică şi libera iniţiativă este garantată în condiţiile legii. Aşa cum s-a statuat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, principiul libertăţii economice nu este un drept absolut al persoanei, ci este condiţionat de respectarea limitelor stabilite de lege, limite ce urmăresc asigurarea unei anumite discipline economice ori protejarea unor interese generale, precum şi asigurarea respectării drepturilor şi intereselor legitime ale tuturor (Decizia nr. 162 din 8 februarie 2011). Reaminteşte faptul că măsurile propuse vizează situaţia în care contribuabilul înregistrează obligaţii fiscale restante, situaţie care reprezintă sau ar trebui să reprezinte o excepţie de la regula plăţii acestor obligaţii la termenele stabilite prin lege. Precizează că legea are ca scop atenuarea unei practici des întâlnite în piaţă, respectiv cea a acumulării de obligaţii fiscale restante, urmată de cesiunea părţilor sociale către persoane care nu deţin bunuri şi resurse economice şi astfel nu pot asigura plata acestor obligaţii. Aşa cum rezultă din expunerea de motive, măsura propusă are în vedere modelul reglementat în legislaţia belgiană şi cea franceză, care impune anumite formalităţi de notificare a organului fiscal/de publicitate specială a cesiunii, în absenţa îndeplinirii cărora cesiunea îi este inopozabilă. Suplimentar, semnalează că norma propusă nu interzice cesiunea, ci doar conferă organului fiscal un instrument pe care îl poate valorifica în contextul activităţii sale de administrare a creanţelor bugetare. În ceea ce priveşte invocarea dispoziţiilor art. 16 din Constituţie, Curtea Constituţională a reţinut, în acord cu jurisprudenţa sa, că aplicarea unui regim juridic temporal diferit nu poate crea o stare de discriminare între diverse persoane, în funcţie de actul normativ incident fiecăreia. Faptul că, prin succesiunea unor prevederi legale, anumite persoane pot ajunge în situaţii apreciate subiectiv, prin prisma propriilor lor interese, ca defavorabile, nu reprezintă o discriminare care să afecteze constituţionalitatea prevederilor art. V din lege (Decizia nr. 44 din 24 aprilie 1996 sau Decizia nr. 157 din 30 martie 2023, paragraful 21). Mai mult decât atât, reţine că egalitatea cetăţenilor în faţa legii, garantată de art. 16 din Constituţie, presupune asigurarea unui tratament egal în situaţii egale. Or, legiuitorul impune condiţia criticată tuturor societăţilor cu răspundere limitată, care înregistrează obligaţii fiscale restante, dar nu se aplică societăţilor cu răspundere limitată care şi-au achitat aceste obligaţii, aflate deci în situaţii diferite.74. În privinţa criticilor referitoare la art. VI din lege, reţine că legiferarea, prin identificarea unui sediu de reglementare autonom, altul decât cel dedicat materiei reglementate (cum este Legea nr. 31/1990), este justificată de o situaţie specială, respectiv regândirea mecanismului de calcul al capitalului social, raportarea la un nou indicator de factură economică, cifra de afaceri. Acest aspect creează un regim cu conotaţii distincte faţă de cele avute în vedere la stabilirea capitalului social prevăzut în Legea societăţilor nr. 31/1990, aspect care justifică crearea unui sediu de reglementare distinct de cel general. În atare situaţie, pentru scopul protejării interesului public general, principiul unicităţii poate fi surclasat, în mod izolat, ca excepţie, cum de altfel, în acest sens, există şi precedente. Totodată, în privinţa încălcării art. 16 din Constituţie, arată că acesta se referă la egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor, nu la identitate de regim juridic în toate situaţiile, indiferent de circumstanţe. Cifra de afaceri reflectă dimensiunea economică a societăţii şi capacitatea acesteia de a-şi onora obligaţiile, aşa încât stabilirea capitalului social în funcţie de cifra de afaceri este justificată prin nevoia de a asigura proporţionalitatea între diferitele categorii de societăţi, astfel că societăţile cu cifra de afaceri redusă beneficiază de praguri mai mici, ceea ce le încurajează accesul pe piaţă, iar cele cu cifra de afaceri ridicată trebuie să constituie un capital social corespunzător dimensiunii lor, fără să li se restrângă dreptul de a desfăşura activităţi economice. Reţine că, potrivit Legii nr. 31/1990, în cazul societăţilor cu răspundere limitată, asociaţii acestora răspund în limita capitalului social subscris, respectiv un leu la această dată. Ca efecte ale acestui fapt, se identifică următoarele: (i) nu există niciun element de natură financiară care să responsabilizeze persoanele care înfiinţează o societate în scopul desfăşurării unor afaceri mai mici sau mai mari, faţă de partenerii economici şi sociali, nefiind impus nici măcar un vărsământ minim de capital care să acopere cel puţin cheltuielile de înfiinţare ale societăţilor; (ii) se încurajează înfiinţarea unui număr mare de societăţi doar în scopul fraudării partenerilor de afaceri şi a statului, care intră pe piaţă şi tranzacţionează direct pe datorii şi fără a exista posibilităţi reale şi eficiente de atragere a răspunderii administratorilor şi asociaţilor pentru recuperarea creanţelor în cazul falimentului; (iii) nu există nicio răspundere faţă de creditori pentru prejudiciile create acestora, decât în cazul în care aceştia au reuşit să dovedească în instanţele de judecată intenţia de neplată a datoriilor, după mulţi ani şi în cazuri rare. În ceea ce priveşte raportarea nivelului capitalului social la cifra de afaceri, apreciază că cifra de afaceri este un indicator determinat cu uşurinţă şi care poate fi, aşadar, cunoscut în timp real. Referitor la susţinerea potrivit căreia termenul de 2 ani, stabilit pentru a se asigura conformarea, nu este suficient, consideră că nivelul propus pentru capitalul social (500 de lei, respectiv 5.000 de lei) nu poate fi considerat foarte mare şi, ca atare, capitalul social poate fi majorat în termenul stabilit prin proiectul de lege.75. Cu privire la critica referitoare la prevederile art. VII şi VIII din lege, arată că nu se poate pune în discuţie încălcarea principiilor constituţionale invocate, atât timp cât contribuabilul/ plătitorul este declarat inactiv şi îi sunt aplicabile prevederile din Codul fiscal privind efectele inactivităţii în anumite situaţii, iar dizolvarea nu este dispusă imediat şi este stabilit un timp rezonabil (de la 30 de zile până la un an) în care contribuabilul/plătitorul respectiv să se reactiveze, cu precizarea că situaţiile vizează debitori care sunt deja în inactivitate, dintre care există debitori care au fost declaraţi inactivi de mai mult de 3 ani. Apreciază că pretinsa distorsionare a concurenţei, invocată de autorii obiecţiei de neconstituţionalitate, nu se susţine cel puţin din perspectiva faptului că piaţa economică, concurenţială a contribuabililor activi nu este accesibilă celor inactivi (nu este comună). Eliminarea din piaţa economică a contribuabililor inactivi este realizată chiar de statutul acestora prin comparaţie cu operatorii activi. Nu poate exista competitivitate între un contribuabil activ şi unul inactiv. Consideră că măsura are un scop legitim prin faptul că urmăreşte asigurarea unui mediu economic sănătos, prevenirea evaziunii şi a abuzurilor, precum şi protejarea interesului general de a nu menţine în circuit entităţi inactive care ar putea fi folosite în scopuri ilicite.76. În privinţa criticilor de neconstituţionalitate formulate cu privire la art. XII pct. 1 din lege, reţine că raportarea la situaţiile fiscale anterioare pentru stabilirea unor obligaţii fiscale viitoare nu reprezintă o aplicare retroactivă a normei, întrucât nu impietează asupra unor raporturi juridice născute anterior intrării în vigoare a legii. Cu privire la încălcarea art. 16 din Constituţie, precizează că subiecţii de drept nu se află în situaţii similare, având în vedere că este vorba despre rezidenţi/nerezidenţi, acest aspect fiind de natură a crea o diferenţiere în ceea ce priveşte tratamentul fiscal. Critica referitoare la respingerea acordului de preţ în avans, ipoteză în care se recalculează impozitul pe profit, reţine că norma reconsideră regimul fiscal facilitator, aplicabil acordului de preţ în avans, prin revenirea la regula generală aplicabilă domeniului, prerogativă pe care organul fiscal o deţine potrivit legislaţiei actuale. În aceste condiţii, apreciază că nu se creează o situaţie cu un potenţial de încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat, deciziile administrative putând fi supuse, de principiu, controlului judiciar a posteriori. Subliniază că măsura privind limitarea deducerii cheltuielilor aferente drepturilor de proprietate intelectuală, cheltuielilor de management, consultanţă, efectuate cu entităţi afiliate, care nu sunt înfiinţate/constituite şi nu au locul conducerii efective în România, a vizat protejarea bazei naţionale de impunere şi combaterea practicilor care conduc la erodarea acesteia. Consideră că limitarea deductibilităţii anumitor cheltuieli prin lege este necesară, având în vedere frecvenţa şi amploarea fenomenului de alocare către entităţile afiliate a unor costuri fără justificare economică reală sau care nu reflectă o contraprestaţie efectivă, constatată în context de verificare fiscală, în ultima perioadă. În practică, astfel de cheltuieli pot fi utilizate ca instrumente de optimizare fiscală agresivă, având ca efect diminuarea artificială a profitului impozabil în România şi, implicit, erodarea bazei naţionale de impunere. De asemenea, evidenţiază că această prevedere se încadrează în contextul internaţional al măsurilor de a pune capăt practicilor fiscale ale întreprinderilor multinaţionale, care le permit să transfere profiturile către jurisdicţii în care acestea sunt supuse unei impozitări zero sau foarte scăzute. Arată că OCDE a dezvoltat un set de reguli fiscale (Iniţiativa împotriva erodării bazei impozabile şi a transferului profiturilor - BEPS) şi Regulile-model globale de combatere a erodării bazei impozabile internaţionale (pilonul doi) pentru a se asigura că întreprinderile multinaţionale plătesc un impozit echitabil, indiferent de locul în care îşi desfăşoară activitatea. Totodată, reţine că România a transpus Directiva (UE) 2016/1.164 a Consiliului din 12 iulie 2016 de stabilire a normelor împotriva practicilor de evitare a obligaţiilor fiscale care au incidenţă directă asupra funcţionării pieţei interne şi Directiva (UE) 2017/952 a Consiliului din 29 mai 2017 de modificare a Directivei (UE) 2016/1.164 în ceea ce priveşte tratamentul neuniform al elementelor hibride care implică ţări terţe, prin Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, care include norme împotriva practicilor de evitare a obligaţiilor fiscale, care au incidenţă directă asupra funcţionării pieţei interne, precum şi Directiva (UE) 2022/2.523, prin Legea nr. 431/2023 privind asigurarea unui nivel minim global de impozitare a grupurilor de întreprinderi multinaţionale şi a grupurilor naţionale de mari dimensiuni, care include un set comun de reguli cu privire la modul de calcul al cotei efective de impozitare de 15%, aplicabil la nivelul oricărui grup multinaţional, atât intern, cât şi internaţional, inclusiv grupurilor din sectorul financiar, cu venituri financiare combinate de peste 750 milioane de euro pe an şi cu o companie-mamă sau o filială situată într-un stat membru al Uniunii Europene. Referitor la aplicarea prevederilor criticate, în anul 2026, prin raportare la situaţiile financiare aferente anului 2024, precizează faptul că acestea sunt ultimele situaţii oficiale disponibile pentru a determina ponderea de 1%, în contextul în care termenul general de depunere a situaţiilor financiare este 31 mai a anului următor.77. Cât priveşte criticile formulate cu privire la art. XII pct. 2 din lege, reţine că regula de menţinere în patrimoniu a activelor reprezintă continuarea regulii antiabuz, prevăzută de actualele prevederi ale art. 46^2 din Codul fiscal, referitoare la descurajarea înstrăinării, într-un termen scurt, a imobilizărilor/activelor luate în considerare pentru stabilirea bazei impozabile, în vederea determinării impozitului suplimentar datorat de persoanele juridice care desfăşoară activităţi în sectoarele petrol şi gaze naturale. Prin urmare, reţine că această regulă a fost instituită pentru evitarea vânzării imobilizărilor/activelor în situaţia în care cuantumul impozitului a fost diminuat cu valoarea acestora, potrivit indicatorilor I şi A, la momentul calculului impozitului. De asemenea, arată că astfel de reguli antiabuz au fost instituite şi în alte situaţii în care prevederile au condus la diminuarea bazei impozabile, cum ar fi, de exemplu, prevederile art. 45 alin. (1) şi (2) din Codul fiscal. Apreciază că impunerea obligaţiei de a păstra în patrimoniu activele nu este de natură a afecta exerciţiul dreptului de proprietate, ci doar de a conferi un tratament fiscal diferit, în funcţie de perioada de deţinere.78. În ceea ce priveşte criticile formulate cu privire la art. XII pct. 3-10 din lege, invocă Decizia nr. 430 din 3 mai 2012 şi reţine că, potrivit expunerii de motive a legii, revizuirea regimului fiscal aplicabil veniturilor obţinute din închirierea camerelor în scop turistic a avut în vedere o corelare cu reglementările ce vizează legislaţia specifică domeniului turismului, respectiv Ordinul nr. 65/2013 pentru aprobarea Normelor metodologice privind eliberarea certificatelor de clasificare a structurilor de primire turistice cu funcţiuni de cazare şi alimentaţie publică, a licenţelor şi brevetelor de turism, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora „persoanele fizice pot solicita clasificarea doar pentru un număr maxim de 7 camere încadrate la tipul de structură de primire turistică apartamente şi/sau camere de închiriat în locuinţe familiale proprietate personală, indiferent de numărul de locuinţe în care sunt situate acestea“. Arată că, în cazul în care este depăşit numărul de 7 camere, astfel cum s-a precizat şi în expunerea de motive, a fost instituit un regim fiscal unitar cu cel aplicabil veniturilor din furnizarea de servicii de cazare calificate ca venituri din activităţi independente. Arată, totodată, că, prin modificările aduse s-a urmărit simplificarea regulilor de impunere în vederea facilitării conformării voluntare a contribuabililor, simultan cu reducerea sarcinii administrative pentru contribuabili şi pentru organul fiscal. Astfel, s-a propus modificarea regimului fiscal aplicabil veniturilor din activităţi independente, obţinute ca urmare a prestării de servicii de cazare, în sensul eliminării modalităţii de stabilire a venitului net anual pe bază de normă de venit, inclusiv renunţarea la posibilitatea de a opta pentru determinarea venitului net anual în sistem real şi introducerea unei noi modalităţi de determinare a venitului net prin deducerea din venitul brut a cheltuielilor stabilite prin aplicarea unei cote forfetare de cheltuieli de 30% asupra venitului brut anual. Venitul brut reprezintă totalitatea sumelor în bani şi/sau echivalentul în lei al veniturilor în natură, încasate în cursul anului fiscal. Arată că, pentru determinarea venitului net din prestarea de servicii de cazare, contribuabilii vor completa numai partea referitoare la venituri din Registrul de evidenţă fiscală şi nu au obligaţii privind evidenţa contabilă. Prin urmare, regimul fiscal a fost simplificat şi nu se justifică afirmaţia privind afectarea principiului securităţii juridice şi descurajarea exercitării activităţilor independente. Precizează că, anterior introducerii criteriului de 7 camere situate în locuinţe proprietate personală, în cadrul categoriei venituri din cedarea folosinţei bunurilor era prevăzut un număr de 5 camere ca plafon maxim pentru diferenţierea regimului fiscal, aplicabil veniturilor realizate, respectiv norme anuale de venit pe categorii de localităţi transmise de Ministerul Economiei, Digitalizării, Antreprenoriatului şi Turismului, în situaţia în care contribuabilii obţineau venituri din închirierea de până la 5 camere, inclusiv şi venituri nete anuale în sistem real, stabilite pe baza datelor din contabilitatea în partidă simplă în anul fiscal următor depăşirii numărului de 5 camere închiriate în scop turistic. Referitor la obligaţia completării şi păstrării fişei de ocupare a capacităţii de cazare, precizează faptul că rolul acesteia este de aplicare corectă a legislaţiei de către contribuabil şi de verificare facilă de către organul fiscal pentru evitarea interpretării diferite a prevederilor legale. De asemenea, precizează că şi în prezent contribuabilii au obligaţia de completare şi păstrare a fişei capacităţii de cazare în scopul identificării şi controlului, de către organul fiscal competent, a informaţiilor utilizate la completarea declaraţiei unice privind impozitul pe venit şi contribuţiile sociale datorate de persoane fizice. În ceea ce priveşte introducerea noţiunii de „închiriere pe termen scurt“, reţine că aceasta a avut în vedere corelarea terminologiei utilizate la stabilirea regimului fiscal aplicabil din punctul de vedere al impozitului pe venit cu cea utilizată pentru TVA de Directiva (UE) 2025/516 a Consiliului de modificare a Directivei 2006/112/CE în ceea ce priveşte normele în materie de TVA pentru era digitală, cu efect de la 1 iulie 2028, astfel că sintagma „închiriere în scop turistic“ a fost înlocuită cu „închirierea pe termen scurt“. De asemenea, precizează faptul că înlocuirea sintagmei „închiriere în scop turistic“ cu sintagma „închiriere pe termen scurt“ a avut în vedere situaţiile diferite din realitatea actuală, potrivit căreia închirierea pe termen scurt, pentru una sau mai multe zile consecutive, nu are întotdeauna un scop turistic, acesta putând fi unul profesional sau personal. Referitor la modificările aduse sistemului de norme de venit prin creşterea la 12 salarii minime brute pe ţară, precizează faptul că măsura are în vedere includerea în sfera contribuabililor care datorează contribuţia de asigurări sociale şi contribuţia de asigurări sociale de sănătate a persoanelor fizice pentru care venitul net anual, stabilit pe baza normelor anuale de venit, după aplicarea criteriilor de corecţie, depăşeşte nivelul a 12 salarii de bază minime brute pe ţară garantate în plată, în vigoare la data de 1 ianuarie a anului de realizare a venitului, consecinţa fiind asigurarea contribuabililor respectivi în sistemele publice de asigurări sociale, respectiv de asigurări sociale de sănătate. În ceea ce priveşte „afectarea capacităţii contributive reale“ a persoanelor care obţin venituri din activităţi independente pentru care determinarea venitului net anual se efectuează pe baza normelor de venit, menţionează faptul că persoanele respective pot opta pentru determinarea venitului net anual în sistem real pe baza datelor din contabilitate în partidă simplă.79. În ceea ce priveşte critica formulată cu privire la art. XII pct. 12 şi 13 din lege, referitoare la impozitarea diferenţiată a câştigurilor de capital, reţine că măsura are scopul de a descuraja tranzacţiile speculative cu instrumente financiare, încurajând astfel deţinerea acestor instrumente pentru perioade mai lungi de timp. Egalitatea de tratament presupune asigurarea unui tratament egal în situaţii egale. Aşa încât, apreciază că toţi contribuabilii, care vând titluri de valoare într-o perioadă mai mică de 365 de zile de la data dobândirii, sunt supuşi aceleiaşi cote de impozitare, diferită însă de cea aplicabilă în cazul înstrăinării acestor titluri după 365 de zile de la data dobândirii. Reţine că acest mecanism este consacrat la nivelul Codului fiscal - diferenţierea exista şi anterior normei criticate, care a modificat doar cotele de impozitare, dar şi în cazul transferului proprietăţilor imobiliare, care se impozitează tot în funcţie de perioada de deţinere. Totodată, arată că măsura are în vedere majorarea cotelor de impunere pentru câştigurile din transferul titlurilor de valoare şi din operaţiuni cu instrumente financiare derivate, pentru transferuri/operaţiuni efectuate prin entităţile prevăzute de lege, cu menţinerea condiţiilor care au stat la baza introducerii acestui regim fiscal prin Legea nr. 142/2022 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 27/2015 privind Codul fiscal, inclusiv în ceea ce priveşte perioada de timp scursă de la data dobândirii titlurilor de valoare sau a operaţiunilor cu instrumente financiare derivate, respectiv perioada de 365 de zile. Astfel, criteriul privind numărul de 365 de zile nu este introdus prin proiectul de lege, ci acesta este menţinut, în considerarea obiectivului şi scopului Legii nr. 142/2022 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, prin care a fost instituit. Arată că menţinerea unor cote de impozitare în cazul transferurilor titlurilor de valoare şi a operaţiunilor cu instrumente financiare care sunt efectuate prin entităţi rezidente sau care nu au în România sediu permanent, distincte faţă de celelalte tipuri de câştiguri de capital, prin raportare la numărul de zile de deţinere, urmăreşte atingerea obiectivului Legii nr. 142/2022, respectiv „crearea unui mediu fiscal care să încurajeze atragerea şi implicarea investitorilor individuali pe piaţa bursieră românească“, precum şi a scopului legii menţionate, respectiv „simplificarea regimului fiscal pentru investitori, ceea ce va duce la creşterea numărului de persoane fizice care investesc pe piaţa de capital din România (...)“, prin degrevarea acestora de depunerea declaraţiei unice privind impozitul pe venit şi contribuţiile sociale datorate de persoanele fizice. Arată că, din datele transmise de Bursa de Valori Bucureşti, acest model de impozitare a contribuit decisiv la dezvoltarea pieţei de capital locale, în sensul în care numărul de investitori persoane fizice la bursă a crescut la finalul lunii martie 2025 şi este aproape dublu faţă de cel din decembrie 2022. Totodată, arată că indicii bursieri principali s-au apreciat substanţial în acelaşi interval. Apreciază că prevederile referitoare la tratamentul fiscal al veniturilor sub forma câştigurilor din transferul titlurilor de valoare şi din operaţiuni cu instrumente financiare derivate, pentru transferuri/operaţiuni efectuate prin entităţile prevăzute de lege, astfel cum a fost modificat prin proiectul de lege criticat, nu încalcă articolele din Constituţie invocate de către autorii sesizării de neconstituţionalitate, întrucât acestea se aplică în mod unitar tuturor categoriilor de investitori. Invocă Decizia nr. 430 din 3 mai 2012 şi Decizia nr. 695 din 28 iunie 2012, potrivit cărora legiuitorul are dreptul suveran de a aprecia întinderea şi amploarea măsurilor pe care le stabileşte prin lege, fără ca instanţa de control constituţional să se poată pronunţa asupra oportunităţii vreunei măsuri.

80. Cu privire la critica de neconstituţionalitate referitoare la art. XII pct. 14 din lege, privind modificările la impozitarea veniturilor din transferul de monedă virtuală, precizează că tratamentul fiscal al veniturilor din transferul de monedă virtuală este reglementat prin Legea nr. 30/2019 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 25/2018 privind modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi pentru aprobarea unor măsuri fiscal-bugetare. Prin proiectul actului normativ supus criticii se aduc modificări doar în ceea ce priveşte cota de impozit aplicabilă acestui venit, în sensul majorării acesteia de la 10% la 16%. Menţionează faptul că există cote diferenţiate de impunere şi în cadrul altor categorii de venituri, cu titlu exemplificativ, în cadrul categoriei veniturilor din investiţii cota de impozit aplicabilă veniturilor din dividende este de 16%, în timp ce în cazul veniturilor din dobânzi cota aplicabilă este de 10%.81. Cu privire la critica de neconstituţionalitate referitoare la art. XII pct. 16, 17, 18, 20 şi 21 din lege, reţine că, pentru veniturile din activităţi independente obţinute în anul 2025 din închirierea în scop turistic, pentru care venitul net a fost determinat în sistem real, obligaţiile fiscale sunt cele în vigoare în anul de realizare a venitului, situaţie în care pierderea reportată, necompensată, este luată în calcul la determinarea venitului net anual impozabil aferent anului 2025, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 118 din Codul fiscal. Arată că dispoziţiile din proiectul de act normativ vizează instituirea de reguli tranzitorii în situaţia în care, după aplicarea prevederilor Codului fiscal referitoare la regulile de reportare a pierderilor, contribuabilul înregistrează pierdere reportată, necompensată, sau, după caz, înregistrează pierdere fiscală aferentă anului 2025, caz în care pierderea este definitivă. Astfel, opinează că reglementările din proiectul de act normativ supuse criticii nu au caracter retroactiv, vizând situaţia în care, după aplicarea prevederilor legale în vigoare în anul de realizare a venitului, contribuabilul înregistrează pierdere fiscală anuală (reportată şi necompensată din anii anteriori sau pierdere fiscală anuală înregistrată în anul 2025), caz în care aceasta reprezintă pierdere definitivă a contribuabilului.82. Referitor la criticile formulate cu privire la art. XII pct. 19, arată că s-a propus majorarea plafonului maxim al bazei anuale de calcul al contribuţiei de asigurări sociale de sănătate în cazul persoanelor fizice care obţin venituri din activităţi independente, de la 60 de salarii minime brute pe ţară garantate în plată la 72 de salarii minime brute pe ţară, pentru veniturile realizate începând cu data de 1 ianuarie 2026, ca urmare a angajamentelor asumate prin PNRR şi prin Planul bugetar- structural naţional pe termen mediu - 2025-2031. Arată că, la stabilirea bazei anuale de calcul al contribuţiei de asigurări sociale de sănătate datorate, în limita plafonului anual de 72 de salarii minime brute pe ţară garantate în plată, se ia în calcul valoarea salariului minim brut pe ţară, stabilit prin hotărâre a Guvernului, în vigoare la data de 1 ianuarie a anului de realizare a venitului, indiferent dacă în cursul aceluiaşi an se utilizează mai multe valori ale salariului minim brut pe ţară. Arată, totodată, că majorarea plafonului maxim al bazei anuale de calcul al contribuţiei de asigurări sociale de sănătate, în cazul persoanelor fizice care obţin venituri din activităţi independente, a avut în vedere faptul că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, asigurările sociale de sănătate reprezintă principalul sistem de finanţare a ocrotirii sănătăţii populaţiei, care asigură accesul la un pachet de servicii de bază pentru asiguraţi, sunt obligatorii şi funcţionează ca un sistem unitar. De asemenea, obiectivele sistemului de asigurări sociale de sănătate se realizează pe baza unor principii, precum solidaritatea şi subsidiaritatea în constituirea şi utilizarea fondurilor. De asemenea, arată că măsura are ca scop şi reducerea decalajului de taxare a muncii între veniturile din activităţi independente şi veniturile din salarii şi asimilate salariilor şi apreciază că este în acord cu principiul fiscalităţii, referitor la justeţea impunerii sau echitatea fiscală, sarcina fiscală a fiecărui contribuabil, stabilită pe baza puterii contributive, respectiv în funcţie de mărimea veniturilor sau a proprietăţilor acestuia, raportat la natura venitului. Astfel, consideră că este justificat, în mod obiectiv şi rezonabil, un tratament egal tuturor categoriilor de persoane fizice privind plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate. Invocă, totodată, considerente ale Deciziei nr. 357 din 22 iulie 2025. Precizează că stabilirea plafoanelor este o opţiune a legiuitorului, care, în virtutea competenţelor sale constituţionale, le poate reglementa sau, dimpotrivă, elimina. Ca atare, impunerea unei baze de calcul plafonate este un beneficiu acordat de legiuitor, iar eliminarea sau creşterea acesteia reprezintă tot o opţiune a legiuitorului.83. Referitor la criticile de neconstituţionalitate ce vizează prevederile art. XII pct. 22-49 din lege, precizează că dreptul statului de a încasa taxe şi impozite rezultă implicit chiar din dispoziţiile art. 56 alin. (1) din Constituţie, care consacră obligaţia cetăţenilor de a contribui la cheltuielile publice prin plata impozitelor şi a taxelor. În ceea ce priveşte criticile referitoare la încălcarea art. 120 alin. (1) din Constituţie, respectiv afectarea principiului autonomiei locale, arată că, potrivit Constituţiei, autonomia locală constituie unul dintre principiile esenţiale ale administraţiei publice democratice. Reţine că România este parte şi la Carta europeană a autonomiei locale (ratificată prin Legea nr. 199/1997), care statuează dreptul colectivităţilor locale de a gestiona în mod liber treburile publice „în cadrul legii“. Cu toate acestea, apreciază că autonomia locală nu este absolută, ci se exercită în limitele constituţionale şi legale, iar, în anumite situaţii, Guvernul poate interveni. Totodată, reţine că autonomia locală reprezintă un mecanism de democratizare a vieţii publice şi de apropiere a deciziei administrative de cetăţean. Totuşi, ea se exercită „în limitele legii“, iar Guvernul are dreptul şi obligaţia de a interveni în condiţiile expres prevăzute de Constituţie şi lege, pentru apărarea legalităţii, a ordinii publice, a drepturilor fundamentale şi a bunei funcţionări a serviciilor publice. Cu privire la încălcarea art. 44, 47, 56 şi 139 din Constituţie, invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 430 din 3 mai 2012, Decizia nr. 695 din 28 iunie 2012 şi Decizia nr. 92 din 25 februarie 2020. În ceea ce priveşte impozitul pe clădiri şi impozitul pe teren, cu referire la invocarea art. 139 din Constituţie, reţine că autorii sesizării susţin, în mod eronat, că modificările propuse introduc restricţii severe asupra capacităţii consiliilor locale de a stabili cotele impozitelor şi taxelor locale, chiar aceştia menţionând, în context, printre altele, că autorităţile locale pot stabili nivelul impozitelor şi taxelor locale, în limitele legii, iniţiatorul înţelegând că aceste limite sunt cele prevăzute de legislaţia primară reprezentată de Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal. Aşadar, reţine că autorităţile locale sunt ţinute să stabilească impozitele şi taxele locale strict în limitele mecanismului instituit de Codul fiscal. Arată că, prin faptul că mecanismul prevede ca pentru anul fiscal 2026 cotele să nu fie mai mici decât cele stabilite pentru anul 2025, s-a avut în vedere tocmai o menţinere a cuantumului potenţialelor venituri de încasat, astfel încât autorităţile locale să îşi poată asigura susţinerea cheltuielilor pe care le generează nevoile specifice, identificate la nivelul comunităţilor pe care le deservesc, în primul rând din propriile venituri. Reţine că măsura legală instituită este în acord cu scopul urmărit, respectiv constituirea de resurse financiare suficiente la bugetul local. O pierdere de venituri pentru bugetele locale nu ar face decât să restricţioneze posibilităţile de finanţare. Or, legea criticată fixează o limită minimă de care trebuie să ţină cont autorităţile locale. Practic, dispoziţiile legale criticate permit în continuare autorităţilor locale să stabilească nivelul cotelor de impozitare, însă cu încadrarea în limitele prevăzute de lege, în acest context legiuitorul ţinând seama de realităţile existente. Reţine că legiuitorul este în drept să stabilească mecanisme de impozitare specifice pentru a se putea alimenta în mod constant şi ritmic bugetele autorităţilor publice locale. Ca atare, o asemenea măsură, instituită prin normele criticate, este expresia obligaţiei pozitive a statului de a asigura ritmicitatea şi certitudinea alimentării bugetelor locale cu sumele de bani aferente obligaţiilor fiscale care revin în sarcina contribuabililor, fiind o măsură de protecţie a bugetelor locale în primul rând, precum şi a bugetului general consolidat, după caz. Arată că măsura a ţinut seama de un complex de circumstanţe, evident, şi în raport cu situaţia economico-financiară curentă. Apreciază că măsurile legale criticate au un scop legitim, acela de a asigura alimentarea bugetelor locale, sunt adecvate, întrucât corespund scopului urmărit, şi necesare într-o societate democratică, legiuitorul apelând la un set de măsuri rezonabile din punctul de vedere al durităţii lor, şi păstrează justul echilibru între interesele colective şi cele individuale. În acelaşi timp, observă că, în opinia autorilor, eliminarea posibilităţii de a reduce impozitele şi taxele locale poate afecta grav competitivitatea dintre diferitele unităţi administrativ-teritoriale şi poate împiedica dezvoltarea unor politici locale inovatoare în domeniul fiscal, fără însă a se avea în vedere că se vine de fapt în sprijinul autorităţilor locale din perspectiva constituirii de venituri într-o măsură „rezonabilă“ şi fără a se indica în concret în ce ar putea consta acele „politici locale inovatoare în domeniul fiscal“, dat fiind că Ministerul Finanţelor, ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale în subordinea Guvernului, îndeplineşte funcţia de concepţie fiscală, potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 2 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor, cu modificările şi completările ulterioare. Precizează că, dacă se dispunea în sensul că nu se pot stabili cote mai mari decât cele din anul 2025, iar anumite unităţi administrativ-teritoriale nu aveau astfel posibilitatea de a decide în sensul majorării, deşi doreau să o facă pentru a-şi spori competitivitatea faţă de alte structuri, abordarea ar fi fost de înţeles, însă în condiţiile date nu pare adecvată. Acordarea unei anumite marje de manevră autorităţilor locale pentru a ajusta cotele de impozitare în cadrul unei plaje stabilite la nivel central este justificată prin faptul că poate încuraja o mai mare responsabilitate a administraţiei locale, prevenind în acelaşi timp o concurenţă fiscală nedorită între localităţi. În ceea ce priveşte criticile raportate la art. 120 din Constituţie, reţine că, şi în forma anterioară modificării, Codul fiscal reglementa atât cu privire la mecanismul indexării, cât şi cu privire la modul de calcul. Intervenţia legislativă, în cazul impozitului pe clădiri şi al impozitului pe teren, nu a vizat mecanismul de calcul, ci a fost în sensul unei creşteri a valorilor prevăzute de Codul fiscal, inclusiv cu includerea valorii rezultate din indexarea cu rata inflaţiei. Apreciază că majorarea valorilor corespunde angajamentelor Guvernului prevăzute în Programul de guvernare, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 25/2025 pentru acordarea încrederii Guvernului. În acelaşi timp, acestea se aliniază abordărilor din Planul naţional de redresare şi rezilienţă al României (PNRR), componenta 8 - Reforma fiscală şi reforma sistemului de pensii. Arată că luarea în calcul, în mod direct, a ratei inflaţiei a vizat tocmai faptul că, fiind o măsură intermediară, cu aplicabilitate limitată doar în anul 2026, nu mai era cazul să se instituie măsuri suplimentare la nivelul autorităţilor locale, în sensul emiterii de hotărâri. Reaminteşte că şi pentru anul fiscal 2016, ca prim an în care se aplicau prevederile Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, intrată în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2016, valorile au fost cele stabilite de Codul fiscal. Arată, de asemenea, că, aşa cum rezultă din expunerea de motive la lege, aferentă actului normativ contestat, s-a avut în vedere instituirea de norme intermediare în domeniul impozitului pe clădiri şi al impozitului pe teren, până la implementarea evaluării în masă a bunurilor imobile ce fac obiectul impozitării utilizându-se sistemul informatic dedicat în acest sens, care, în contextul actual, se preconizează că ar putea să furnizeze în anul 2026 valori de utilizat pentru determinarea bazei fiscale aferente anului 2027. Astfel, ca parte a unei treceri în mod etapizat către utilizarea valorii de piaţă, spre a se obţine o valoare impozabilă apropiată de valoarea de piaţă, se instituie norme aplicabile în anul 2026, prin care să se reglementeze, în raport cu prevederile actualului cadru legal prevăzut de titlul IX - Impozite şi taxe locale din Codul fiscal, în sensul unei adaptări a mecanismului de stabilire a impozitului pe clădirile rezidenţiale aflate în proprietatea persoanelor fizice, precum şi a celui din domeniul impozitului pe teren. Pe de altă parte, în contextul dat, în anul 2026 urmează a se aplica nivelurile prevăzute în mod distinct pentru fiecare impozit/taxă în parte, astfel cum sunt reglementate prin prezentul proiect, fără a mai fi cazul adoptării de hotărâri ulterioare la nivel local, cu privire la o actualizare suplimentară în raport cu rata inflaţiei. Consultanţa de care a beneficiat Ministerul Finanţelor cu privire la componenta 8 din PNRR a relevat (potrivit Raportului privind îmbunătăţirea cadrului fiscal din România, în contextul Planului naţional de redresare şi rezilienţă), că cea mai bună practică este adoptarea unei abordări bazate pe valoarea de piaţă (Banca Mondială, 2020; FMI, 2022b). Pe lângă echitatea mai mare care rezultă dintr-o reprezentare mai precisă a capacităţii de plată, un sistem bazat pe valoarea de piaţă va fi, de asemenea, mai eficient decât un sistem bazat pe suprafaţă, deoarece va încuraja utilizarea optimă a proprietăţii. Apreciază că stabilirea unui nivel concret pentru valorile luate în calcul la determinarea bazei impozabile nu poate fi privită ca o ingerinţă a puterii centrale. Cât priveşte modificările aduse sistemului de scutiri şi reduceri prin limitarea acestora la maximum cinci la sută din totalul veniturilor încasate în anul precedent, reţine că abordarea corespunde angajamentelor Guvernului prevăzute în Programul de guvernare, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 25/2025 pentru acordarea încrederii Guvernului, precum şi că acestea se aliniază prevederilor Planului naţional de redresare şi rezilienţă al României (PNRR), componenta 8 - Reforma fiscală şi reforma sistemului de pensii. Evidenţiază necesitatea de a se restrânge aria de aplicabilitate a facilităţilor fiscale din domeniul impozitelor şi taxelor locale (scutiri/reduceri), întrucât titlul IX - Impozite şi taxe locale din Codul fiscal conţinea o gamă largă de excepţii de la plată, având drept consecinţă o pierdere de venituri pentru bugetele locale, iar o oarecare creştere a veniturilor reale ale unităţilor administrativ-teritoriale ar putea fi astfel realizată şi prin revizuirea listei extinse de scutiri. Arată că serviciile de consultanţă tehnică internaţională, referitoare la componenta din PNRR, aflată în sarcina Ministerului Finanţelor, au evidenţiat, în raportul întocmit, menţionat anterior, că există o posibilitate de creştere a veniturilor fiscale, inclusiv din perspectiva revizuirii regimului facilităţilor fiscale din domeniul impozitării proprietăţii, abordare ce concordă cu practica internaţională, iar România ar trebui să limiteze excepţiile. De asemenea, s-a indicat că acestea ar trebui să fie acordate în funcţie de anumite criterii strict definite în acest scop, pentru a nu fi erodat principalul pilon ce stă la baza raţiunii unui impozit pe proprietate. Dispunând astfel de venituri mai mari ca urmare a economiilor rezultate din luarea de asemenea măsuri, reiese chiar că în acest fel rămân fonduri disponibile pentru implementarea de măsuri cu adresabilitate generală, susţinerea obiectivelor reformelor propuse - creşterea veniturilor şi echitatea fiscală - atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung. Cât priveşte criticile raportate la art. 56 din Constituţie, arată că modificările propuse corespund atât angajamentelor din Programul de guvernare, cât şi celor din PNRR referitoare la fiscalitate. Arată că, pentru stabilirea valorilor de piaţă ale imobilelor s-a colaborat cu Asociaţia Naţională a Evaluatorilor Autorizaţi din România (ANEVAR) şi, de asemenea, pe întreg procesul de elaborare a normelor legale au existat consultări cu structurile reprezentative ale autorităţilor locale. În ceea ce priveşte criticile formulate în raport cu art. 44 şi art. 47 din Constituţie, arată că autorii au realizat, în mod eronat, anumite calcule, ceea ce a condus la stabilirea unor rezultate eronate. Astfel, apreciază că o majorare a impozitului de la 100 de lei la 175 de lei, spre exemplu, în considerarea unei creşteri de aproximativ 75%, inclusiv cu rata inflaţiei, nu ar putea să perturbe de o aşa manieră pe proprietar, astfel încât pentru a putea achita impozitul să fie nevoit să îşi vândă proprietatea, a cărei valoare de piaţă ar fi foarte probabil de câteva zeci de mii de euro. Arată că impozitul pe clădiri şi impozitul pe teren sunt impozite anuale, cu plata în două tranşe şi chiar şi cu posibilitatea de a se beneficia de bonificaţie pentru plata anticipată până la primul termen, a cărei valoare poate să fie de până la 10% din impozit, în funcţie de cum decide autoritatea locală. Reţine că valori mai mari de impozit ar putea să rezulte în cazul unor imobile având suprafeţe mari, situate în prima zonă fiscală, cu anumite materiale de construcţie etc., însă se presupune rezonabil că, în astfel de situaţii, proprietarii au şi forţa financiară pe măsura proprietăţii deţinute. În ceea ce priveşte criticile formulate pin raportare la art. 1 alin. (3)-(5) din Constituţie, reţine că nu au fost identificate aspecte relevate de autori în contextul dat. Cât priveşte impozitul pe mijloacele de transport, în ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea autonomiei locale, reţine că autonomia locală nu trebuie golită de conţinut, ea fiind prevăzută de Constituţie ca un mijloc util pentru o mai bună administrare a treburilor locale. De asemenea, reţine că soluţia legislativă criticată este o aplicare a prevederilor art. 120 şi art. 121 din Constituţie, coroborate cu cele ale art. 137 alin. (1) din Legea fundamentală, referitoare la formarea, administrarea, întrebuinţarea resurselor financiare ale unităţilor administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor publice, precum şi cu cele ale art. 139 din Constituţie, potrivit cărora impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege, iar impozitele şi taxele locale se stabilesc de consiliile locale sau judeţene, în limitele şi în condiţiile legii. Reţine că prin actul normativ contestat nu sunt impuse „restricţii severe“ asupra capacităţii consiliilor locale de a stabili cotele impozitelor şi taxelor locale, dimpotrivă, autorităţile locale au exact aceeaşi libertate de a stabili, în limitele legii, nivelul impozitelor şi taxelor locale, prevederile introducând un nou criteriu de calcul al impozitului, şi anume clasa Euro, pe lângă cel existent al capacităţii cilindrice. Totodată, reţine că în continuare aceste autorităţi pot prin acte normative locale să influenţeze nivelul efectiv al impozitelor locale. Arată că majoritatea autorităţilor locale depind în mod semnificativ de alocările de la bugetul central de stat, iar creşterea valorii impozitelor de proprietate asigură o mai mare stabilitate şi independenţă financiară acestor autorităţi, pentru că impozitul pe proprietatea maşinilor se face venit direct la bugetul local. În consecinţă, apreciază că este lipsită de orice fel de fundament juridic interpretarea că prevederile actului normativ ar contraveni art. 139 alin. (1) din Constituţie. Menţionează că impozitele pe proprietatea maşinilor în România, chiar şi după această creştere, rămân printre cele mai scăzute din Uniunea Europeană. De asemenea, menţionează faptul că parcul auto din România este defalcat, jumătate dintr-o valoare totală de 9 milioane fiind autoturisme Euro 4 şi superioare, respectiv jumătate Euro 3 şi inferioare. Arată că impactul bugetar reprezintă o creştere medie de 39% la încasările autorităţii locale, iar legătura dintre valoarea extrem de scăzută a impozitelor pe proprietatea maşinilor şi calitatea parcului auto este evidentă pentru orice observator de bună-credinţă.84.

Cu privire la critica de neconstituţionalitate referitoare la art. XII pct. 50 şi 51, apreciază că norma criticată nu face nicio discriminare între titularii dreptului de proprietate în raport cu modul de dobândire a proprietăţii, ci are în vedere valoarea bunului aflat în patrimoniu. În ceea ce priveşte contribuabilii a căror situaţie economică s-a modificat de la momentul dobândirii activului, aceştia au posibilitatea actualizării/adaptării patrimoniului în raport cu situaţia economică actuală. Reţine că impozitul special pe bunurile imobile şi mobile de valoare mare este deja reglementat de titlul XI din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, iar în ceea ce priveşte „indexarea impozitelor cu rata inflaţiei“ nu vizează impozitul, ci sumele în lei pe baza cărora se stabileşte, în acord cu dispoziţiile alin. (1) de la art. 49^1 din Codul fiscal. Învederează că şi în forma iniţială a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, precum şi în forma anterioară modificărilor realizate prin legea criticată, se regăsesc prevederi privind mecanismul de indexare cu rata inflaţiei şi, de asemenea, cu rata de schimb a monedei euro, după caz. Referitor la indexarea cu rata inflaţiei, în anul 2026 se aplică un regim fiscal temporar în ceea ce priveşte impozitarea clădirilor şi impozitarea terenurilor, ca etapă intermediară trecerii la impozitarea la valoarea de piaţă, context în care s-a reglementat şi în ceea ce priveşte valorile prevăzute de Codul fiscal spre a fi luate în calcul la determinarea bazei impozabile pentru anul 2026, inclusiv prin actualizarea cu rata inflaţiei. Astfel, pentru anul 2026, similar anului 2016, ca prim an de aplicare a prevederilor Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, structurile locale de impozite şi taxe ţin cont strict de aceste valori, fără a mai fi necesar a se lua măsuri suplimentare de indexare. Referitor la indexarea cu rata de schimb a monedei euro, precizează că aceasta se menţine ca şi până acum, prevederile în cauză fiind introduse în Codul fiscal ca urmare a transpunerii în legislaţia naţională a prevederilor Directivei 1999/62/CE de aplicare la vehiculele grele de marfă pentru utilizarea anumitor infrastructuri. De asemenea, precizează că nu prezintă element de noutate nici prevederea potrivit căreia este necesară adoptarea de hotărâri cu cel puţin 3 zile lucrătoare înainte de expirarea exerciţiului bugetar în curs. Reiterează că, pe întreg procesul de elaborare a normelor legale, au existat consultări cu structurile reprezentative ale autorităţilor locale, aspect ce indică faptul că măsurile au fost susţinute de acestea.85. În privinţa criticilor formulate cu privire la art. XV pct. 1 şi 2 din lege, reţine că sistemul fiscal al unui stat modern se bazează pe principiul aşezării juste a sarcinilor fiscale şi pe obligaţia cetăţenilor de a contribui la cheltuielile publice. Însă, pentru a realiza această misiune, statul are nevoie de informaţii corecte şi complete privind materia impozabilă: venituri, avere, tranzacţii economice. Constituţia consacră în art. 56 alin. (1) obligaţia cetăţenilor de a contribui, prin impozite şi taxe, la cheltuielile publice. Invocă Decizia nr. 900 din 15 decembrie 2020 şi Decizia nr. 49 din 18 februarie 2025, pentru a susţine că dreptul statului de a colecta informaţii fiscale este legitim, fiind o condiţie a funcţionării sistemului de impuneri. Apreciază că dreptul statului de a deţine şi colecta informaţii fiscale este indispensabil pentru aşezarea justă a sarcinilor fiscale. Fără informaţii, contribuabilii cu venituri mari ar putea eluda sarcina fiscală, încălcând principiul echităţii, colectarea de date previne evaziunea şi asigură tratamentul egal al tuturor contribuabililor, iar statul poate calibra politica fiscală pe baza datelor agregate, pentru a asigura solidaritatea socială.86. Referitor la criticile formulate cu privire la art. XVII şi XXXVIII, respectiv art. XVIII-XXI pct. 1-4 din lege, reţine că instituirea acestor evaluări de comportament prin tehnica poligraf nu reprezintă o obligaţie pentru personalul vizat, ci o posibilitate, care se creează doar în urma unor suspiciuni rezonabile privind abateri de la normele de integritate şi doar cu acordul scris al persoanei vizate. Pe de o parte, arată că această evaluare nu este nici obligatorie, nici periodică, ea fiind circumstanţiată în funcţie de situaţia apărută, şi, pe de altă parte, reţine că aceasta poate avea loc doar cu acordul scris şi prealabil al persoanei vizate. Mai mult decât atât, precizează că rezultatele acestor evaluări au exclusiv valoare orientativă şi nu pot constitui, prin ele însele, temei unic pentru declanşarea sau finalizarea cercetării disciplinare. Declanşarea cercetării disciplinare se poate dispune numai în baza constatării unor fapte sau împrejurări obiective, potrivit prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ. Prin urmare, arată că intenţia legiuitorului prin introducerea unor testări psihologice periodice, inclusiv testul poligraf, a fost aceea de a asigura un corp profesional integru, măsuri necesare, prin raportare la specificul de risc al activităţii autorităţii publice. Menţionează că domeniul jocurilor de noroc este un domeniu care poate fi uşor supus evaziunii fiscale şi corupţiei. De aceea, în domeniul controlului pieţei jocurilor de noroc, este necesar să fie angrenaţi funcţionari care să poată face faţă provocărilor. În aceste condiţii, s-a considerat că prin utilizarea testului poligraf se poate realiza o mai bună selecţie. Consideră că sunt respectate dispoziţiile art. 26 din Constituţie, care garantează dreptul la viaţa intimă, familială şi privată, de vreme ce persoana vizată poate refuza această testare, care poate fi aplicată doar în anumite circumstanţe speciale, astfel cum propune în lege. Precizează că această metodă de testare prin tehnica poligraf este reglementată şi la nivelul altor instituţii, de exemplu, Ministerul Afacerilor Interne, date fiind tocmai domeniile sensibile de activitate care sunt în competenţa anumitor instituţii. Cât priveşte obţinerea de către funcţionarii publici a avizului privind evaluarea psihologică complexă şi a avizului psihologic de integritate, arată că aceasta reprezintă deja o practică, această condiţie de angajare în administraţia publică fiind în prezent reglementată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare. Întrucât măsura este aplicată în mod nediscriminatoriu şi proporţional tuturor funcţionarilor din cadrul Oficiului Naţional pentru Jocuri de Noroc, consideră că nu se încalcă niciun principiu din Constituţie. În conformitate cu prevederile art. 41 alin. (1) din Constituţie, „dreptul la muncă nu poate fi îngrădit (...)“, însă pentru exercitarea unei profesii, în special în cazul celor cu risc ridicat, legiuitorul poate stabili condiţiile de ocupare şi exercitare, desfăşurarea unei profesii putând fi condiţionată de îndeplinirea unor criterii (inclusiv aptitudini psihologice). Arată că testarea periodică (în cazul Oficiului Naţional pentru Jocuri de Noroc, la 2 ani) nu este o noutate, pentru funcţionarii publici din cadrul Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală evaluarea se realizează anual sau la solicitarea Agenţiei, dar nu mai mult de două ori într-un an calendaristic. De asemenea, observă că, în practică, testarea psihologică este deja prevăzută şi pentru anumite categorii (de exemplu, poliţişti), în domenii de activitate în care personalul este supus unui stres permanent. Arată că activitatea de control impune o anumită prestanţă şi integritate a funcţiei, şi, având în vedere că în cazul jocurilor de noroc evaziunea fiscală poate atinge niveluri alarmante, riscul de corupţie este ridicat, fapt pentru care monitorizarea/evaluarea periodică a corpului funcţionarilor reprezintă o modalitate de consolidare a instituţiilor statului specializate în combaterea fenomenului de evaziune fiscală. Precizează, totodată, că testarea se realizează de unităţi specializate atestate, în condiţiile legii. În continuare, arată că, în cuprinsul Hotărârii Parlamentului nr. 25 din 23 iunie 2025 pentru acordarea încrederii Guvernului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 23 iunie 2025, la anexa nr. 2 reprezentând Programul de guvernare 2025-2028 rubrica „Reforme/Reorganizări/Comasări“ pe aria sectorială „Finanţe“, pct. 5 „Reforma pentru creşterea încrederii contribuabililor în serviciile fiscale“, lit. iii) este prevăzută „utilizarea de bodycam de către inspectorii antifraudă şi de către personalul vamal în cadrul operaţiunilor de control“. Precizează că utilizarea unor mijloace foto-audio-video portabile reprezintă un instrument eficient, utilizat în mod obişnuit şi de către alte structuri din domeniul ordinii şi siguranţei publice, respectiv la nivelul structurilor aparţinând Ministerului Afacerilor Interne, inclusiv Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, în vederea protejării poliţiştilor de frontieră împotriva faptelor de ultraj şi a acuzaţiilor îndreptate împotriva acestora cu privire la modul de exercitare a atribuţiilor de serviciu referitoare la supravegherea şi controlul trecerii frontierei de stat, prevenirea şi combaterea migraţiei ilegale şi a faptelor specifice criminalităţii transfrontaliere, respectarea regimului juridic al frontierei de stat, precum şi respectarea ordinii şi liniştii publice în zona de competenţă, fiind utilizate sisteme audio-video portabile de tip body worn camera de către personalul care îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii sau similare cu personalul vamal vizat de această măsură. Apreciază că activităţile de utilizare de înregistratoare audio-video portabile de tip body worn camera şi de fixare cu mijloace foto-audio-video din dotare urmăresc protejarea cetăţenilor şi, deopotrivă, a lucrătorilor vamali în cadrul interacţiunilor din activităţile de control vamal. Subliniază că, în ceea ce priveşte activitatea de control şi supraveghere vamală desfăşurată de personalul vamal, se constată necesitatea optimizării modului de lucru al lucrătorilor vamali, precum şi necesitatea protejării acestora împotriva faptelor de ultraj şi a acuzaţiilor îndreptate împotriva acestora cu privire la modul de exercitare a atribuţiilor de serviciu, respectiv necesitatea protejării cetăţenilor care sunt supuşi activităţii de control şi supraveghere vamală desfăşurată de către angajaţii Autorităţii Vamale Române. Sub nicio formă modul prevăzut de modificarea legislativă nu se poate interpreta ca o formă de supraveghere în masă care ar transforma interacţiunea cu autoritatea vamală într-o experienţă de monitorizare. Arată că prevederile privind păstrarea înregistrărilor timp de 6 luni şi privind modul de utilizare a acestora au menirea de a asigura protecţia drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Menţionează că utilizarea bodycam-urilor şi a altor mijloace tehnice din dotare, înregistrarea şi păstrarea înregistrărilor sunt activităţi desfăşurate de personalul autorizat, respectiv personalul vamal care efectuează controale vamale în cadrul birourilor vamale de interior şi de frontieră, personalul cu atribuţii în domeniul supravegherii şi controlului vamal, precum şi personalul structurilor de echipe mobile, în anumite condiţii şi cu respectarea prevederilor Regulamentului (UE) 2016/679 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date şi de abrogare a Directivei 95/46/CE. Reţine că, la nivel global, se manifestă o serie de fenomene infracţionale complexe (contrabanda, frauda vamală şi fiscală), care constituie o ameninţare permanentă pentru mediul concurenţial al pieţei legale, interne şi europene, de natură să afecteze substanţial bugetul de stat consolidat al României şi, implicit, interesele financiare ale Uniunii Europene. Aceste fenomene infracţionale cauzează pierderi financiare importante, care se datorează sustragerii de la controlul vamal, neachitării taxelor vamale, a altor taxe datorate la import, inclusiv a taxei pe valoarea adăugată (TVA) şi a accizelor. În acest sens reţine că s-a identificat nevoia urgentă de punere în aplicare a unei politici de respingere a corupţiei şi de gestionare eficientă a riscurilor generate de comportamente lipsite de integritate ale personalului vamal, prin instituirea unor măsuri ferme de prevenire şi descurajare a faptelor de corupţie şi a abaterilor de la codul de conduită. Referitor la susţinerile privind testul cu poligraful, precizează că acesta poate fi doar un indiciu, folosit ca mijloc de probă alături de alte probe, indicii, nu este definitoriu şi nu este o probă unică, decisivă în aplicarea unei sancţiuni. Arată că art. 20 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 86/2003 privind unele reglementări în domeniul financiar, propus prin art. XX din lege, prevede doar posibilitatea nu şi obligativitatea de a apela la testul de integritate, respectiv la testul cu poligraf, în cazul existenţei unor date, indicii solide - sesizări ale unor instituţii - cu privire la abateri de la integritate şi principiile aplicabile conduitei profesionale a funcţionarilor publici de conducere, respectiv a funcţionarilor publici de execuţie din cadrul structurilor de control şi de executare silită din cadrul ANAF. Apreciază că scopul este legitim şi are în vedere buna funcţionare a activităţii ANAF, pe anumite segmente de activitate şi funcţii pentru care sunt necesare măsuri pentru prevenirea corupţiei, descoperirea şi combaterea oricăror acte şi fapte care au ca efect frauda fiscală şi evaziunea fiscală. Apreciază că nu este o ingerinţă în viaţa privată şi nu aduce atingere acestui drept, fiind un instrument tot mai des utilizat pentru evaluarea comportamentului şi a integrităţii, în anumite instituţii de stat, măsura fiind justificată prin natura atribuţiilor funcţiilor respective. Prin urmare, apreciază că obiecţiile de neconstituţionalitate sunt exprimate la nivel ipotetic şi pun în evidenţă un potenţial risc.87. Apreciază că susţinerile formulate cu privire la art. XXII sunt neîntemeiate, în condiţiile în care, în ultimii ani, volumul pachetelor cu valoare redusă care intră în Uniunea Europeană a cunoscut o creştere explozivă, iar, în România, evoluţia numărului de colete livrate în România cu origine din spaţiul extracomunitar a crescut de peste 50 de ori, de la câteva mii de colete pe zi, până la peste 200.000 de colete livrate zilnic. Arată că această situaţie a generat o serie de efecte negative asupra economiei, mediului şi cetăţenilor/locuitorilor din România. Arată că problematica este recunoscută şi sprijinită la nivel Uniunii Europene, iar Comisia Europeană a propus, prin comunicarea COM (2025) 37 Parlamentului şi Consiliului European, o legislaţie asemănătoare, aferentă e-commerce. Aşadar, măsurile pentru implementarea unei taxe fixe pentru fiecare colet provenit din spaţiul extracomunitar, livrat direct consumatorilor din România, prin intermediul furnizorilor de servicii poştale autorizaţi pe teritoriul României, sunt aliniate cu iniţiativele la nivelul Uniunii Europene, unde se discută impunerea unei taxe similare pentru coletele de valoare redusă provenite din spaţiul extracomunitar. Prin urmare, arată că, pentru a contracara efectele negative şi suprasolicitarea infrastructurii naţionale, se stabileşte o taxă fixă în cuantum de 25 lei/colet pentru livrările directe către consumatori, scopul urmărit fiind acela de acoperire a costurilor de gestionare a fluxurilor extracomunitare de mărfuri generate de procesarea acestor colete. Apreciază că implementarea unei taxe de gestionare a fluxurilor extracomunitare de bunuri este o măsură necesară pentru protejarea intereselor economice ale României, asigurarea echităţii fiscale şi îmbunătăţirea controlului asupra produselor importate, precum şi pentru încurajarea dezvoltării de centre logistice pe teritoriul României, justificată şi rezonabilă, în contextul expus mai sus, nu are implicaţii pentru consumatorul final şi nu creează distorsiuni sau bariere artificiale în calea comerţului liber. Cuantumul fix al acesteia nu se raportează la valoarea bunurilor, ci la o categorie de bunuri cu un flux ridicat, având aşadar un caracter logistic. În concluzie, apreciază că, în privinţa criticării măsurii, aspectele invocate de titularii sesizării nu reprezintă veritabile critici de neconstituţionalitate, ci par mai degrabă aprecieri de natură economico-financiară.88. Cu privire la criticile referitoare la art. XXIV pct. 1-3 din lege, reţine că prevederile referitoare la obligaţia reîntregirii capitalului social sunt cuprinse deja la art. 69 din Legea societăţilor nr. 31/1990, dar fără reglementarea unei sancţiuni exprese, care să penalizeze conduita nelegală a asociaţilor. Legea criticată reglementează sancţiunea pentru nerespectarea prevederilor care vizează capitalurile proprii ale societăţilor, iar mecanismul de conversie a împrumuturilor în capital este doar una dintre modalităţile prin care limita de capital impusă de Legea nr. 31/1990 este reîntregită, în acord cu obligaţia deja existentă (nu este o modalitate exclusivă de majorare a capitalului). Apreciază că prevederile criticate nu pot fi interpretate ca reprezentând restricţii în derularea activităţilor economice, ci, dimpotrivă, urmăresc întărirea situaţiei financiare a societăţilor vizate, cu efecte favorabile inclusiv pentru partenerii comerciali ai societăţilor. Arată că prevederile referitoare la nivelul minim al capitalului social, respectiv la conversia obligatorie în acţiuni a datoriilor faţă de acţionari, au fost cuprinse în legea criticată pentru a veni în sprijinul mediului de afaceri reprezentat atât de societăţile decapitalizate, cât şi de partenerii acestora şi constituie un factor de stabilizare a mediului economic, precum şi un element care vizează preîntâmpinarea în viitor a altor cazuri de decapitalizare. Consideră că legiuitorul are atributul constituţional de a stabili condiţiile privind modul de distribuire a dividendelor pentru protejarea intereselor societăţii, creditorilor şi echilibrului economic, precum şi de a stabili sancţiuni în acest sens. Subliniază că măsura nu interzice în mod absolut încasarea dividendelor, ci condiţionează distribuirea lor, aceasta fiind justificată de scopul legitim de a proteja stabilitatea financiară a societăţilor şi a pieţei, prevenirea decapitalizării lor şi asigurarea resurselor necesare pentru onorarea obligaţiilor fiscale, salariale, precum şi comerciale. Consideră că drepturile patrimoniale, recunoscute prin lege, nu pot fi de natură a fi asimilate automat drepturilor fundamentale, cum, de altfel, nici acestea din urmă nu sunt drepturi absolute, legiuitorul putând astfel stabili limite şi condiţii de exercitare a acestora. Cu privire la dispoziţiile art. 45 din Constituţie, invocă considerente ale Deciziei nr. 162 din 8 februarie 2011.89. Cu privire la criticile referitoare la art. XXIX pct. 1-51 din lege, cât priveşte critica referitoare la instituirea unei categorii distincte de creditori - „persoanele strâns legate de debitor“, precizează că reglementarea propusă are în vedere calitatea specială a acestor persoane, în virtutea căreia acestea au sau au avut acces la informaţii privind situaţia financiară a debitorului şi bunurile din patrimoniul acestuia, informaţii la care alţi creditori nu au sau nu au avut acces. În considerarea accesului la aceste informaţii, sunt create premise pentru o conduită procedurală a creditorilor incluşi în categoria persoanelor strâns legate de debitor, care nu ar fi în interesul general al masei credale. Precizează că necesitatea abordării diferenţiate a creditorilor care fac parte din această categorie a fost constatată şi la nivelul Uniunii Europene, sens în care în propunerea de Directivă a Parlamentului European şi a Consiliului privind armonizarea anumitor aspecte ale normelor de drept în materie de insolvenţă (propunerea de Directivă se află în fază finală de adoptare, abordarea generală fiind aprobată de Consiliul Uniunii Europene în luna iunie 2025, iar, în prezent, se află în derulare etapa trialogurilor între Parlamentul European, Consiliul UE şi Comisia Europeană) se prevede definirea armonizată în statele membre a conceptului de „persoană strâns legată de debitor“, într-un mod similar celui din legea criticată. Precizează că intervenţia legislativă este realizată în cadrul unui pachet de măsuri fiscale ce are în vedere reducerea deficitului bugetar, prin descurajarea practicilor care generează sau favorizează evaziunea fiscală ori care au ca efect reducerea nivelului de colectare a creanţei bugetare. Prin urmare, tratamentul diferenţiat prevăzut pentru anumite categorii de creditori (foşti sau actuali acţionari/asociaţi, foşti sau actuali membri ai organelor de conducere/administrare/ supraveghere ale debitorului, rude de până la gradul al III-lea cu aceştia, beneficiari reali) este justificat de interesul legitim de asigurare a protecţiei tuturor creditorilor, astfel încât scopul principal al procedurii insolvenţei, respectiv cel de acoperire a pasivului debitorului şi, în măsura posibilului, de redresare a activităţii sale, să nu fie deturnat. Menţionează că această măsură vine în continuarea unui regim diferenţiat deja existent în Legea insolvenţei care, la art. 138 alin. (3), prevede o limitare a dreptului de vot asupra planului de reorganizare în considerarea raportului de control între creditorul votant şi debitor. Totodată, consideră că unele critici nu îşi găsesc susţinere în textul prevederilor contestate, cum este susţinerea privind nepredictibilitatea categoriei persoanelor care au acces la informaţii fără caracter public, în condiţiile în care acest criteriu se cumulează cu posibilitatea concretă de a controla operaţiunile debitorului. Cu privire la criticile formulate prin raportare la art. 21 şi art. 124 din Constituţie, precizează că restrângerea posibilităţii acestor creditori de a fi desemnaţi ca membri în comitetul creditorilor, în considerarea anumitor atribuţii ale acestui comitet, este justificată de relaţia specială a acestei categorii de creditori cu debitorul, care poate influenţa luarea unor decizii esenţiale pentru protecţia întregii mase credale. Apreciază că măsura este proporţională interesului legitim urmărit, încadrându-se în echilibrul procesual al intereselor concursuale, specifice procedurii insolvenţei, nefiind de natură a afecta drepturile acestor creditori, care acţionează colectiv ca membri ai adunării creditorilor, fiind reprezentaţi de un membru în cadrul comitetului şi, individual, dispunând, în continuare, de toate drepturile procesuale ale oricărui alt creditor. În ceea ce priveşte critica referitoare la limitarea dreptului de vot al creditorilor care sunt persoane strâns legate de debitor, reiterează faptul că aceştia rămân în deplinătatea drepturilor procesuale în cadrul adunării creditorilor, organul procedural cu rol decizional în procedura insolvenţei.

Precizează că limitarea posibilităţii de desemnare în comitetul creditorilor a persoanelor strâns legate de debitor, iar nu excluderea acestora, este bazată pe criterii deja consacrate la nivel legislativ (şi anume, relaţia de afiliere, cea de beneficiar real şi deţinerea unei calităţi în organele de conducere/administrare). Prin urmare, consideră că acestea nu sunt criterii formale, ci au ca reper relaţia cu debitorul care poate fi de natură a influenţa decizia în cadrul comitetului în defavoarea interesului colectiv al masei credale. În ceea ce priveşte cerinţele de transparenţă impuse creditorilor care au calitatea de persoane strâns legate de debitor, menţionează că acestea privesc exclusiv declararea acestei calităţi pentru a asigura obiectivitatea procedurii şi derularea acesteia în condiţii de egalitate faţă de toţi creditorii. Raportat la cerinţele de documentare, acestea revin administratorului/lichidatorului judiciar ale cărui obligaţii sunt, în mod esenţial, concepute pentru a asigura respectarea principiului egalităţii procesuale a tuturor creditorilor. Prin urmare, consideră că orice demers instituit de lege sau realizat în scopul protecţiei întregii mase credale nu ar putea fi considerat că ar complica nejustificat procedura. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dreptului de proprietate privată, precizează că, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie, invocă considerente ale Deciziei nr. 19 din 8 aprilie 1993, apreciind că susţinerile formulate sunt neîntemeiate, având în vedere că instituirea unui nivel sporit de transparenţă al vânzării unei părţi a afacerii sau a afacerii integrale („vânzarea bunurilor ca ansamblu independent“) către persoane strâns legate de debitor nu prezintă o restrângere a drepturilor creditorilor în recuperarea creanţei lor, deoarece nu împiedică o astfel de tranzacţie ci, dimpotrivă, asigură premisele unui nivel de recuperare optimă a creanţelor. De asemenea, precizează că aceste cerinţe suplimentare sunt aplicabile doar în cazul vânzării unui ansamblu independent, nu cu privire la orice tip de vânzare, cu atât mai puţin în privinţa unor tranzacţii urgente. Aşadar, aplicând considerentele de principiu cu privire la limitele dreptului de proprietate la prevederile criticate, reţine că pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 44 din Constituţie este neîntemeiată. În ceea ce priveşte reperul temporal al stabilirii calităţii de persoană strâns legată de debitor, consideră că acesta nu este unul arbitrar, ci este raportat la criteriul temporal folosit de Legea insolvenţei în stabilirea regimului acţiunilor în anulare pentru conduita frauduloasă a debitorului. Încadrarea în această categorie a unui anumit creditor se realizează de către administratorul/lichidatorul judiciar (în cazul în care nu există o declaraţie a creditorului în acest sens), prin urmare măsura este supusă demersurilor procedurale prevăzute deja de lege. În ceea ce priveşte critica instituirii unei noi cauze de atragere a răspunderii administratorului/directorului cu justificarea că aceasta prezintă riscul de a descuraja investiţiile şi implicarea în afaceri, apreciază că aceasta nu este o critică raportată la o anumită prevedere constituţională şi, totodată, arată că obligaţiile ce revin administratorilor/directorilor, în temeiul art. 73 alin. (11) din Legea societăţilor nr. 31/1990, depăşesc sfera raportului contractual cu societatea debitoare şi vizează, într-un context special (cel al stării de dificultate financiară în care există perspectiva imposibilităţii acoperirii creanţelor), luarea în considerare a unui interes mai larg, cel al creditorilor societăţii. Aceste obligaţii îşi au izvorul în Directiva 2019/1.023 [a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 iunie 2019 privind cadrele de restructurare preventivă, remiterea de datorie şi decăderile, precum şi măsurile de sporire a eficienţei procedurilor de restructurare, de insolvenţă şi de remitere de datorie şi de modificare a Directivei (UE) 2017/1.132 (Directiva privind restructurarea şi insolvenţa)].90. În privinţa criticilor referitoare la art. XXXII din lege, apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate nu este argumentată, întrucât nu se arată în concret în ce mod regulile procesuale ar încălca la nivel constituţional drepturile părţilor în cadrul procedurilor de insolvenţă, precum şi vătămările produse. Cu privire la principiul neretroactivităţii legii civile, invocă considerente ale Deciziei nr. 755 din 16 decembrie 2014, pentru a reţine că normele criticate sunt în concordanţă cu principiul neretroactivităţii legii, potrivit căruia orice act normativ acţionează cât timp este în vigoare, fiind aplicabil tuturor actelor, faptelor şi situaţiilor juridice născute după acest moment. Astfel, legea nouă este aplicabilă de îndată tuturor situaţiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare. Distinct de acestea, în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea actelor normative în timp, puse în discuţie de către autorii obiecţiei de neconstituţionalitate, având în vedere plasarea prevederilor din Legea nr. 85/2014 în titlul V: Dispoziţii tranzitorii şi finale, prin care se statuează că dispoziţiile acestei legi se completează, în măsura compatibilităţii lor cu alte acte normative, cu precădere Codul de procedură civilă, precum şi faptul că legea conţine norme de procedură, edictate în virtutea art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“, în procesul de interpretare şi aplicare a actelor normative într-o speţă anume, sunt incidente regulile şi normele procedurale - spre exemplu, legea aplicabilă proceselor noi, legea aplicabilă proceselor în curs - şi principiile cu privire la aplicarea legilor în timp, aspect care ţine de competenţa instanţelor judecătoreşti, iar nu a instanţei de contencios constituţional. Punctual, cu referire la exemplele indicate în motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, precizează că măsurile reglementate prin proiectul de lege sunt prevăzute atât în favoarea creditorilor, cât şi a debitorului, aşadar nu generează efectul limitării drepturilor participanţilor la procedură, drept pentru care sunt de aplicare imediată, asigurând întocmai accesul liber la justiţie şi garantând drepturile părţilor din procedurile reglementate de Legea nr. 85/2014. Referitor la schimbarea regulilor pentru vânzări, precizează că se introduce o procedură care să asigure transparenţa vânzării către persoane strâns legate de debitor, aşadar sunt dispoziţii de natură procedurală, care pot fi aplicate procedurilor în curs, cu condiţia să nu se fi intrat în etape în cadrul cărora să fie necesar a fi cunoscută, pentru luarea deciziei de către creditori/debitor sau judecătorul-sindic, modalitatea în care va fi realizată vânzarea. Totodată, precizează că soluţiile de modificare a Legii insolvenţei se aplică proceselor începute după data intrării în vigoare a legii, iar, aplicând rigorile stabilite în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, anumite norme ce au caracter exclusiv procedural sunt de imediată aplicare, cum ar fi termenele pentru formularea acţiunii în anulare şi contestaţiile împotriva deciziilor comitetului creditorilor.91. În ceea ce priveşte critica referitoare la art. XXXIII din lege, precizează că, prin această măsură, s-a urmărit crearea cadrului legal pentru utilizarea imediată a mijloacelor de înregistrare foto-audio-video, în cadrul misiunilor de control, în sensul operaţionalizării şi utilizării eficiente a resurselor tehnice. Reţine că utilizarea acestor dispozitive are în vedere alinierea politicilor aplicate de celelalte structuri ale statului, iar măsura are în vedere, pe de o parte, creşterea gradului de integritate în rândul personalului cu atribuţii de control şi, pe de altă parte, creşterea gradului de încredere a cetăţenilor în instituţiile statului. Totodată, reţine că măsura propusă va conduce atât la prevenirea săvârşirii unor fapte ilegale, în special a celor de corupţie, cât şi la reducerea activităţilor şi comportamentelor care încalcă normele de conduită ale personalului cu atribuţii de control, ca urmare a conştientizării faptului că intervenţiile şi acţiunile acestora sunt înregistrate şi fixate foto-audio-video. Consideră că măsura are rolul asigurării transparenţei acţiunilor de control, conducând la transparentizarea acestora, iar argumentele invocate de autorii excepţiei de neconstituţionalitate nu pot fi luate în considerare, nefiind susţinute de prevederile legale care reglementează atribuţiile şi competenţele, drepturile şi obligaţiile inspectorilor de muncă. Precizează că respectarea confidenţialităţii asupra aspectelor de care iau cunoştinţă în activitatea de control şi de cercetare a evenimentelor este deja o obligaţie în sarcina inspectorilor de muncă, reglementată de lege, iar utilizarea acestor instrumente portabile audio-video de tip bodycam are rolul de a conduce la eficientizarea activităţilor de control, în acest sens angajatorii şi lucrătorii cu care intră în contact inspectorii de muncă fiind determinaţi la declararea datelor şi informaţiilor solicitate sau pe care le deţin cu mai mare acurateţe şi veridicitate, rezultatele controalelor fiind mai facil probate în situaţia contestaţiilor constatărilor/măsurilor dispuse de către inspectorii de muncă. Totodată, consideră că folosirea mijloacelor de înregistrare audio-video, de tip bodycam, de către inspectorii de muncă, în activitatea de control şi de cercetare a evenimentelor, este necesară pentru protecţia acestora împotriva agresiunilor sau ameninţărilor, în vederea creşterii siguranţei şi protecţiei inspectorilor de muncă. Apreciază că introducerea bodycamurilor vine în ajutorul inspectorilor de muncă, în exercitarea autorităţii publice, fiind astfel de interes public, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 alin. (1) lit. e) din Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European şi al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date. În ceea ce priveşte riscul de a obţine informaţii privind apartenenţa politică, orientarea sexuală, opinii personale etc., precizează faptul că inspectorii de muncă desfăşoară la locul de muncă, în mod controlat, strict activităţi care se circumscriu competenţelor, iar dialogurile cu lucrătorii sunt limitate la aspectele privind munca şi condiţiile în care aceştia o prestează şi nu este un dialog general sau un interogatoriu. De altfel, pentru a asigura mecanismele legale de prevenire a eventualelor riscuri de utilizare necorespunzătoare a înregistrărilor, în procedura privind înregistrarea şi fixarea cu mijloace foto-audio-video din dotare a activităţilor specifice din domeniul de competenţă, stocarea şi accesarea acestora, se aprobă prin ordin al ministrului muncii, familiei, tineretului şi solidarităţii sociale, în care se vor stabili în mod clar condiţiile şi limitările în utilizarea bodycamului. Invocă Hotărârea din 17 octombrie 2019, pronunţată în Cauza López Ribalda şi alţii împotriva Spaniei, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat legalitatea utilizării camerelor ascunse de către angajatori pentru documentarea unor furturi comise de salariaţi, reclamată ca o încălcare a art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi în care a statuat că, deşi supravegherea video reprezintă o atingere adusă vieţii private, aceasta poate fi justificată atunci când urmăreşte un scop legitim, este proporţională prin limitarea duratei şi prin utilizarea imaginilor exclusiv pentru scopul iniţial, este aplicată în lipsa altor mijloace la fel de eficiente, iar interesul protejat este mai important decât restrângerea vieţii private. Principiul extras din hotărâre este că supravegherea video este admisă atunci când are un scop legitim, respectă criteriul proporţionalităţii şi este însoţită de garanţii reale împotriva abuzului.92. În concluzie, pentru considerentele anterior expuse, apreciază că sesizările de neconstituţionalitate referitoare la Legea privind stabilirea unor măsuri de redresare şi eficientizare a resurselor publice şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative sunt neîntemeiate.93. La Dosarul nr. 4.030A/2025, Asociaţia Creştină „Binele Învinge“ şi domnul Sebastian Bodu, în calitate de amicus curiae, au depus puncte de vedere cu privire la prevederile Legii privind stabilirea unor măsuri de redresare şi eficientizare a resurselor publice şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative. Totodată, la dosarele nr. 4.030A/2025 şi nr. 4.058A/2025, Societatea Med Life - S.A. şi PALMED - Patronatul Furnizorilor de Servicii Medicale Private, ambele din Bucureşti, în calitate de amicus curiae, au depus memorii prin care solicită admiterea sesizărilor de neconstituţionalitate în ceea ce priveşte prevederile art. XII pct. 23 din Legea privind stabilirea unor măsuri de redresare şi eficientizare a resurselor publice şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative.94. La termenul iniţial, fixat pentru data de 24 septembrie 2025, Curtea, având în vedere că obiectul celor două sesizări îl constituie dispoziţii ale aceluiaşi act normativ, în temeiul art. 139 din Codul de procedură civilă, coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992, a dispus, din oficiu, conexarea Dosarului nr. 4.058A/2025 la Dosarul nr. 4.030A/2025, care a fost primul înregistrat, şi, totodată, a amânat dezbaterile pentru data de 8 octombrie 2025, dată la care, în temeiul art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea pentru data de 20 octombrie 2025, când a pronunţat prezenta decizie.

CURTEA,examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Senatului, preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, înscrisurile depuse la dosar, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:95. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie, în urma conexării celor două dosare, Legea privind stabilirea unor măsuri de redresare şi eficientizare a resurselor publice şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, în ansamblul său, precum şi dispoziţiile art. I pct. 14 şi pct. 7-25, art. II pct. 1-5, art. III pct. 1-10, art. IV-art. IX, art. XII pct. 1-14, pct. 16-51, art. XV pct. 1 şi 2, art. XVI-XX, art. XXI pct. 1-4, art. XXII, art. XXIV pct. 1-3, art. XXIX pct. 1-52, art. XXXII, art. XXXIII şi art. XXXVIII din lege, care au următorul cuprins:Articolul ILegea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:1. La articolul 1, după punctul 40 se introduc două noi puncte, pct. 41 şi 42, cu următorul cuprins:41. mijloc modern de plată - instrument de plată în înţelesul menţionat la art. 5 alin. (1) pct. 31 din Legea nr. 209/2019 privind serviciile de plată şi pentru modificarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare, care include cardurile de debit, de credit sau preplătite, precum şi soluţiile moderne de plată, care se bazează pe aplicaţii ce facilitează iniţierea unui ordin de plată pentru a se efectua plăţile de tip cont la cont;42. cont de plăţi - are înţelesul menţionat la art. 5 alin. (1) pct. 11 din Legea nr. 209/2019, cu modificările şi completările ulterioare.2. La articolul 7 alineatul (7), după litera d) se introduc trei noi litere, lit. e)-g), cu următorul cuprins:e)

criterii cu privire la utilizarea mijloacelor moderne de plată;f) criterii de avertizare timpurie cu privire la capacitatea financiară de a achita obligaţiile fiscale;g) criterii cu privire la informaţiile/faptele înscrise în cazierul fiscal.3. La articolul 92, după alineatul (1^1) se introduce un nou alineat, alin. (1^2), cu următorul cuprins:(1^2) Contribuabilul/Plătitorul persoană juridică este declarat inactiv şi îi sunt aplicabile prevederile din Codul fiscal privind efectele inactivităţii, dacă se află în una dintre următoarele situaţii:a) nu are cont de plăţi în România sau un cont deschis la o unitate a Trezoreriei Statului;b) nu a depus situaţiile financiare anuale în termen de 5 luni de la împlinirea termenului legal pentru depunerea acestora.

4. La articolul 92, după alineatul (4) se introduc patru noi alineate, alin. (4^1)-(4^4), cu următorul cuprins:(4^1) Dacă un contribuabil/plătitor declarat inactiv nu se reactivează în termen de un an de la data la care a fost declarat în inactivitate, acesta se dizolvă potrivit actului normativ de înfiinţare, cu excepţia societăţilor reglementate de Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care se dizolvă potrivit art. VIII din Legea privind stabilirea unor măsuri de redresare şi eficientizare a resurselor publice şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative.(4^2) În cazul contribuabilului/plătitorului declarat inactiv care nu se reactivează în termen de un an de la data declarării în inactivitate, organul fiscal are obligaţia de a formula cerere de dizolvare atât în situaţia în care nu figurează cu obligaţii fiscale restante, precum şi alte creanţe bugetare individualizate în titluri executorii emise potrivit legii şi existente în evidenţa organului fiscal central, cât şi în situaţia în care figurează cu asemenea obligaţii de plată, dacă nu este subiectul unor sesizări penale.(4^3) Prin excepţie de la alin. (4^2), în cazul contribuabilului/ plătitorului care are inactivitatea temporară înscrisă la registrul comerţului formularea cererii de dizolvare se realizează după expirarea termenului de inactivitate temporară, în situaţia în care nu şi-a reluat activitatea.(4^4) În termenele prevăzute la alin. (4^2) şi (4^3) organul fiscal, din oficiu, are obligaţia de a obţine şi utiliza toate informaţiile şi documentele necesare pentru stabilirea obligaţiilor fiscale ale contribuabilului/plătitorului şi de a întreprinde măsuri de recuperare a obligaţiilor fiscale/bugetare, potrivit legii.

7. La articolul 186 alineatul (1), după litera c) se introduce o noua literă, lit. c^1), cu următorul cuprins:c^1) să prezinte contract de fideiusiune potrivit art. 193^1.8. La articolul 192 alineatul (3), după litera e) se introduce o nouă literă, lit. f), cu următorul cuprins:f) debitorul datorează obligaţii fiscale/bugetare restante reprezentând ajutor de stat şi/sau de minimis de recuperat acordat din surse sau resurse de stat ori gestionate de stat, inclusiv dobânzile aferente datorate de la data plăţii ajutorului până la data recuperării sau a rambursării sale integrale.9. După articolul 193 se introduce un nou articol, art. 193^1, cu următorul cuprins: Contract de fideiusiuneArticolul 193^1(1) Debitorul persoană juridică trebuie să prezinte un contract de fideiusiune încheiat în formă autentică cu beneficiarul/beneficiarii real/i definit/definiţi potrivit art. 4 din Legea nr. 129/2019, cu modificările şi completările ulterioare, astfel:a) în termen de cel mult 30 de zile de la data comunicării acordului de principiu în cazul în care debitorul trebuie să achite obligaţii fiscale administrate de organul fiscal, care nu fac obiectul eşalonării la plată, cu excepţia obligaţiilor prevăzute la art. 184 alin. (6) lit. c) şi d);

b) în termen de cel mult 5 zile de la data comunicării certificatului de atestare fiscală în cazul în care debitorul nu deţine în proprietate bunuri în vederea constituirii de garanţii ori acestea sunt insuficiente;c) în termen de cel mult 30 de zile de la data comunicării acordului de principiu în cazul în care debitorul persoană juridică a fost înfiinţat cu mai puţin de 12 luni anterior depunerii cererii de eşalonare la plată;d) până la împlinirea scadenţei prevăzute de lege inclusiv, în cazul obligaţiilor prevăzute la art. 194 alin. (1) lit. a);e) până la împlinirea termenului de plată prevăzut de lege în cazul obligaţiilor prevăzute la art. 194 alin. (1) lit. b);f) până la împlinirea termenului de plată din graficul de eşalonare în cazul prevăzut la art. 194 alin. (1) lit. d);g) în termen de 10 zile de la data comunicării acordului de principiu în cazul în care debitorul a solicitat modificarea deciziei de eşalonare la plată;h)

până la data depunerii cererii de menţinere a valabilităţii eşalonării la plată.(2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) debitorii prevăzuţi la art. 193 alin. (3), precum şi debitorii persoane juridice la care statul sau o unitate/subdiviziune administrativ-teritorială este acţionar majoritar nu trebuie să prezinte un contract de fideiusiune.(3) Fideiusorul se obligă să stingă:a) valoarea obligaţiilor fiscale administrate de organul fiscal care nu fac obiectul eşalonării la plată inclusiv accesoriile aferente, cu excepţia obligaţiilor prevăzute la art. 184 alin. (6) lit. c) şi d), în situaţia prevăzută la alin. (1) lit. a);b) valoarea sumelor eşalonate la plată, precum şi a dobânzilor datorate pe perioada eşalonării la plată inclusiv accesoriile aferente, pentru care nu au fost constituite garanţii potrivit art. 193, în situaţia prevăzută la alin. (1) lit. b), c) şi g);c) valoarea obligaţiilor care constituie condiţie de menţinere a eşalonării la plată inclusiv accesoriile aferente în situaţia prevăzută la alin. (1) lit. d)-f);d) valoarea obligaţiilor care trebuie achitate pentru menţinerea valabilităţii eşalonării potrivit art. 200 alin. (2) lit. a)c) inclusiv accesoriile aferente în situaţia prevăzută la alin. (1) lit. h).

(4) Contractul de fideiusiune constituie titlu executoriu.(5) După împlinirea termenului prevăzut la art. 194 alin. (1) lit. a), b), d), e), s) sau art. 200 alin. (2), după caz, în situaţia în care debitorul nu a îndeplinit obligaţia respectivă, organul fiscal competent se îndestulează din bunurile fideiusorului, de îndată. Dispoziţiile prezentului cod privind executarea silită se aplică în mod corespunzător.(6) Contractul de fideiusiune încetează la data stingerii obligaţiei pe care o garantează.(7) Dispoziţiile prezentului articol sunt aplicabile şi debitorilor persoane fizice care trebuie să prezinte un contract de fideiusiune, în formă autentică, încheiat cu o persoană capabilă de a se obliga, în condiţiile prevăzute la art. 2285 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

10. La articolul 194 alineatul (1), literele e) şi f) se modifică şi vor avea următorul cuprins:e) să se achite obligaţiile fiscale administrate de organul fiscal, nestinse la data comunicării deciziei de eşalonare la plată şi care nu fac obiectul eşalonării la plată, în termen de cel mult 60 de zile de la data comunicării acestei decizii sau până la finalizarea eşalonării la plată, cu excepţia situaţiei în care debitorul a solicitat eşalonarea la plată potrivit art. 195;f) să se achite creanţele stabilite de alte organe decât organele fiscale şi transmise spre recuperare organelor fiscale, precum şi amenzile de orice fel, pentru care au fost comunicate somaţii după data comunicării deciziei de eşalonare la plată, în cel mult 60 de zile de la data comunicării somaţiei sau până la finalizarea eşalonării la plată în situaţia în care termenul de 60 de zile se împlineşte după data stingerii în totalitate a obligaţiilor fiscale eşalonate la plată, cu excepţia situaţiei în care contribuabilul a solicitat eşalonarea potrivit art. 195;11. La articolul 194 alineatul (1), după litera s) se introduce o nouă literă, lit. ş), cu următorul cuprins:ş) să prezinte contractul de fideiusiune potrivit art. 193^1.12. La articolul 195, alineatele (3) şi (8^1) se modifică şi vor avea următorul cuprins:(3) Cererea se depune până la împlinirea termenului prevăzut la art. 194 alin. (1) lit. a)-c), e)-j) sau n), după caz, ori până la împlinirea termenului prevăzut la art. 200 alin. (2) lit. a) şi se soluţionează de organul fiscal competent prin decizie de modificare a deciziei de eşalonare la plată sau decizie de respingere, după caz. Pentru acordarea modificării eşalonării la plată organul fiscal analizează îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 186 alin. (1) sau art. 192 alin. (3), după caz. Perioada de eşalonare la plată se stabileşte de organul fiscal competent în funcţie de cuantumul obligaţiilor fiscale rămase de plată din eşalonarea la plată aflată în derulare, precum şi al celor care fac obiectul modificării acesteia şi de capacitatea financiară de plată a debitorului, dar nu poate fi mai mare decât perioada rămasă din eşalonarea la plată deja aprobată.(8^1)

În situaţia debitorilor care deţin bunuri în proprietate, insuficiente pentru a constitui garanţiile în cuantumul prevăzut în prezentul capitol, organul fiscal central poate aproba cererea de modificare a deciziei de eşalonare la plată dacă sunt îndeplinite celelalte condiţii prevăzute la art. 186 alin. (1). În acest caz:a) penalităţile de întârziere nu se amână la plată, ci se includ în eşalonare, iar decizia de amânare la plată a penalităţilor de întârziere şi a penalităţilor de nedeclarare se anulează;b) debitorul prezintă contractul de fideiusiune potrivit art. 193^1.13. Articolul 200 se modifică şi va avea următorul cuprins: Menţinerea eşalonării la platăArticolul 200(1) Debitorul poate solicita organului fiscal competent menţinerea unei eşalonări a cărei valabilitate a fost pierdută din cauza nerespectării condiţiilor prevăzute la alin. (2) şi la art. 194 alin. (1), cu excepţia cazului în care eşalonarea a fost pierdută ca urmare a nerespectării condiţiei prevăzute la art. 194 alin. (1) lit. k) şi p)-s), precum şi în situaţia în care debitorul datorează sume reprezentând ajutoare de stat sau de minimis stabilite prin decizii de recuperare sau alte titluri de creanţă/titluri executorii primite de către organul fiscal până la data emiterii deciziei de menţinere a valabilităţii eşalonării la plată, după caz, o singură dată într-un an calendaristic sau fracţie de an calendaristic, dacă depune o cerere în acest scop înainte de executarea garanţiei de către organul fiscal competent sau înainte de stingerea tuturor obligaţiilor fiscale care au făcut obiectul eşalonării la plată, după caz. Cererea se soluţionează prin emiterea unei decizii de menţinere a valabilităţii eşalonării sau a unei decizii de respingere, după caz. Pentru acordarea menţinerii eşalonării la plată organul fiscal analizează îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 186 alin. (1) şi (4) sau art. 192 alin. (3), după caz. Perioada de eşalonare la plată se stabileşte de organul fiscal competent în funcţie de cuantumul obligaţiilor fiscale rămase din eşalonarea la plată a cărei valabilitate a fost pierdută şi de capacitatea financiară de plată a debitorului, dar nu poate fi mai mare decât perioada rămasă din eşalonarea la plată a cărei valabilitate a fost pierdută.(2)

Pentru menţinerea valabilităţii eşalonării, debitorul are obligaţia să achite:a) obligaţiile fiscale exigibile de la data comunicării deciziei de pierdere a valabilităţii eşalonării până la data comunicării deciziei de menţinere a valabilităţii eşalonării, cu excepţia celor care au făcut obiectul eşalonării a cărei valabilitate a fost pierdută, în termen de 60 de zile de la data comunicării deciziei. Prevederile art. 194 alin. (2) şi (3) sunt aplicabile în mod corespunzător;b) obligaţiile fiscale reprezentând accize exigibile la data comunicării deciziei de menţinere a valabilităţii eşalonării, în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei. Prevederile art. 194 alin. (2) şi (3) sunt aplicabile în mod corespunzător;c) obligaţiile fiscale restante care au fost condiţie de menţinere a valabilităţii eşalonării la plată potrivit art. 194 alin. (1), cu excepţia celor prevăzute la lit. d) a aceluiaşi articol, în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei de menţinere a valabilităţii eşalonării. Prevederile art. 194 alin. (2) şi (3) sunt aplicabile în mod corespunzător;d) obligaţiile fiscale/bugetare care reprezintă ajutor de stat şi/sau de minimis de recuperat acordat din surse sau resurse de stat ori gestionate de stat, până la data emiterii deciziei de menţinere a valabilităţii eşalonării la plată;e) obligaţiile fiscale restante reprezentând accize care au fost condiţie de menţinere a valabilităţii eşalonării la plată, până la data emiterii deciziei de menţinere a valabilităţii eşalonării la plată.(3) Pentru menţinerea valabilităţii eşalonării, debitorul are obligaţia să prezinte contractul de fideiusiune potrivit art. 193^1.

14. La articolul 209^1, după alineatul (6) se introduce un nou alineat, alin. (6^1), cu următorul cuprins:(6^1) Pentru a beneficia de eşalonarea la plată prevăzută la alin. (1) debitorul trebuie să stingă până la depunerea cererii de eşalonare la plată obligaţiile prevăzute la alin. (6) lit. a) şi f).15. La articolul 209^1, alineatul (7) se modifică şi va avea următorul cuprins:(7) Eşalonarea la plată se acordă pentru:a) obligaţiile fiscale principale şi accesorii ale persoanelor fizice în sumă totală cuprinse între 500-100.000 lei;b) obligaţiile fiscale principale şi accesorii ale asocierilor fără personalitate juridică în sumă totală cuprinse între 2.000-100.000 lei;

c) obligaţiile fiscale principale şi accesorii ale persoanelor juridice în sumă totală cuprinse între 5.000-400.000 lei.16. La articolul 209^1, după alineatul (7) se introduce un nou alineat, alin. (7^1), cu următorul cuprins:(7^1) Prin excepţie de la alin. (7), în cazul în care debitorul înregistrează obligaţii fiscale restante peste plafonul prevăzut la alin. (7) şi are de încasat sume certe şi lichide de la autorităţi sau instituţii publice se acordă eşalonare la plată în condiţiile prezentului capitol, în limita acestor sume, în baza unui document eliberat de autoritatea sau instituţia publică respectivă prin care certifică aceste sume. Prevederile prezentului alineat nu se aplică sumelor aflate în litigiu.17. La articolul 209^1 alineatul (8), după litera e) se introduce o nouă literă, lit. f), cu următorul cuprins:f) în cazul persoanelor juridice, să fi fost înfiinţate cu minimum 12 luni anterior depunerii cererii.

18. La articolul 209^4 alineatul (1), literele e) şi f) se modifică şi vor avea următorul cuprins:e) să se achite obligaţiile fiscale administrate de organul fiscal nestinse la data comunicării deciziei de eşalonare la plată şi care nu fac obiectul eşalonării la plată, în termen de cel mult 60 de zile de la data comunicării acestei decizii;f) să se achite obligaţiile stabilite de alte organe decât organele fiscale şi transmise spre recuperare organelor fiscale, precum şi amenzile de orice fel pentru care au fost comunicate somaţii după data comunicării deciziei de eşalonare la plată, în cel mult 60 de zile de la data comunicării somaţiei, cu excepţia situaţiei în care debitorul a solicitat eşalonarea potrivit art. 209^5 alin. (2);19. La articolul 209^5 alineatul (1), litera a) se modifică şi va avea următorul cuprins:a) obligaţiile fiscale de a căror plată depinde menţinerea valabilităţii eşalonării la plată, prevăzute la art. 209^4 alin. (1) lit. a)-c), f)-i) şi l);

20. La articolul 209^10, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:(2) Pentru menţinerea valabilităţii eşalonării, debitorul are obligaţia să achite obligaţiile fiscale exigibile la data comunicării deciziei de menţinere a valabilităţii eşalonării, cu excepţia celor care au făcut obiectul eşalonării a cărei valabilitate a fost pierdută, în termen de 60 de zile de la data comunicării deciziei. Prevederile art. 209^4 sunt aplicabile în mod corespunzător.21. După articolul 250 se introduce un nou articol, art. 250^1, cu următorul cuprins: Vânzarea la licitaţie, prin mijloace electronice, a bunurilor sechestrateArticolul 250^1(1) Pentru valorificarea bunurilor sechestrate prin vânzare la licitaţie prin mijloace electronice, se efectuează publicitatea vânzării cu cel puţin 10 zile înainte de data fixată pentru desfăşurarea licitaţiei.(2) Publicitatea vânzării bunurilor se realizează prin mijloace electronice, denumite în continuare platformă de licitaţii electronice, caz în care se afişează:a) denumirea organului de executare care a sechestrat bunul, precum şi date de contact pentru furnizarea de informaţii suplimentare;b) informaţii privind bunurile pentru care se realizează procedura de publicitate, descrierea lor sumară, precum şi fişiere media relevante pentru vizualizarea acestora;

c) preţul de evaluare ori preţul de pornire a licitaţiei, după caz, pentru fiecare bun;d) indicarea, dacă este cazul, a drepturilor reale şi a privilegiilor care grevează bunurile;e) timpul rămas până la începerea licitaţiei;f) invitaţia, pentru toţi cei care pretind vreun drept asupra bunurilor, să înştiinţeze despre aceasta organul de executare silită înainte de începerea licitaţiei, în cazul bunurilor sechestrate;g) obligaţii ce revin cumpărătorului potrivit prevederilor legale speciale, cum ar fi obligaţiile de mediu, obligaţiile de conservare a patrimoniului naţional sau altele asemenea;h) menţiunea cu privire la faptul că pentru participarea la licitaţie, ofertanţii trebuie să plătească o taxă de participare la licitaţie reprezentând 10% din preţul de pornire a licitaţiei;i) alte informaţii de interes pentru cumpărător, dacă sunt cunoscute de organul fiscal.

(3) În perioada de publicitate, orice persoană interesată are posibilitatea optării pentru vizionarea bunurilor la o dată şi întrun interval orar stabilit pe platforma de licitaţii electronice.(4) Despre data şi ora începerii licitaţiei organul de executare silită înştiinţează debitorul, custodele, administratorul-sechestru, precum şi titularii drepturilor reale şi ai sarcinilor care grevează bunul urmărit.(5) Perioada de organizare a licitaţiei prin platforma de licitaţii electronice este cuprinsă între 5 şi 30 de zile.(6) Pentru participarea la licitaţie ofertanţii trebuie să se autentifice în platforma de licitaţii electronice, să aibă confirmată plata taxei de participare la licitaţie şi să înregistreze ofertele în termenul prevăzut la alin. (5). În situaţia în care la licitaţie participă o persoană împuternicită de către ofertant, aceasta declară pe propria răspundere, pe platforma de licitaţii electronice, că în cazul în care ofertantul pe care îl reprezintă este declarat adjudecatar, aceasta depune împuternicirea, în original sau în formă autentică, la organul de executare, la momentul semnării procesului-verbal de adjudecare, prevederile art. 18 aplicându-se în mod corespunzător.(7) Pentru confirmarea plăţii taxei de participare la licitaţie, platforma de licitaţii electronice verifică automat, după caz:a) creditarea contului indicat pe platformă pentru virarea acesteia, în cazul care plata taxei de participare la licitaţie se realizează prin modalităţile de plată prevăzute la art. 163 alin. (11) lit. d);b)

autorizarea plăţii, în cazul în care plata taxei de participare la licitaţie se realizează prin modalităţile de plată prevăzute la art. 163 alin. (11) lit. e);c) blocarea sumelor aferente taxei de participare la licitaţie în contul bancar al ofertantului, prin intermediul cardului bancar.(8) Preţul de pornire a licitaţiei este preţul de evaluare pentru prima licitaţie, urmând ca acesta să fie diminuat pentru următoarele licitaţii în funcţie de procentul stabilit prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.(9) Adjudecarea se face în favoarea participantului care a oferit cel mai mare preţ, dar nu mai puţin decât preţul de pornire. În cazul prezentării unui singur ofertant la licitaţie, acesta se declară adjudecatar dacă oferă cel puţin preţul de pornire a licitaţiei.(10) Taxa de participare la licitaţie, preţul integral sau, după caz, avansul prevăzut la art. 253 alin. (1), se plăteşte în lei în contul indicat pe platforma de licitaţii electronice, prin modalităţile prevăzute la art. 163 alin. (11) lit. d) şi e).(11) La finalizarea licitaţiei se întocmeşte un proces-verbal privind desfăşurarea şi rezultatul licitaţiei, care se semnează cu semnătura electronică extinsă a Ministerului Finanţelor, bazată pe un certificat calificat, care se comunică participanţilor la licitaţie în contul special creat de către aceştia pe platforma de licitaţii electronice.(12)

În termen de cel mult 5 zile de la data întocmirii procesului-verbal de licitaţie, se restituie taxa de participare sau se deblochează suma indisponibilizată în contul bancar participanţilor care au depus oferte de cumpărare şi care nu au fost declaraţi adjudecatari, iar în cazul adjudecării taxa se reţine în contul preţului. Taxa de participare nu se restituie ofertantului care a refuzat încheierea procesului-verbal de adjudecare, precum şi adjudecatarului care nu a plătit preţul. Taxa de participare care nu se restituie se face venit la bugetul de stat, cu excepţia cazului în care executarea silită este organizată de organul fiscal local, caz în care taxa de participare se face venit la bugetul local.(13) Valorificarea bunurilor prin platforma de licitaţii electronice se realizează pentru bunuri mobile de valoare semnificativă şi bunuri imobile. Bunurile mobile de valoare semnificativă se stabilesc în funcţie de valoarea de evaluare a acestora.(14) Pasul de licitare al preţului este cuprins între 5-15% din preţul de pornire a licitaţiei.(15) Procedura de aplicare a prezentului articol se aprobă astfel:a) prin ordin al preşedintelui A.N.A.F., în cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal central;b) prin ordin al ministrului dezvoltării, lucrărilor publice şi administraţiei, cu avizul Ministerului Finanţelor, în cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal local.(16) Prevederile prezentului articol se aplică şi pentru valorificarea bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului.

22. La articolul 251, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins:(1) Vânzarea la licitaţie potrivit art. 250 a bunurilor sechestrate este organizată de o comisie condusă de un preşedinte.23. La articolul 336 alineatul (2), litera t) se modifică şi va avea următorul cuprins:t) cu amendă de la 2.000 lei la 10.000 lei în cazul săvârşirii faptei prevăzute la alin. (1) lit. z^1);

24. La articolul 336 alineatul (2), după litera t) se introduce o nouă literă, lit. t^1), cu următorul cuprins:t^1) cu amendă de la 1.000 lei la 5.000 lei în cazul săvârşirii faptei prevăzute la alin. (1) lit. z^2);25. La articolul 336, după alineatul (2) se introduce un nou alineat, alin. (2^1), cu următorul cuprins:(2^1) În cazul nerespectării, de către autorităţile administraţiei publice locale, în calitatea acestora de organ fiscal local, a prevederilor art. 60 alin. (4), art. 68 alin. (2) şi art. 69 alin. (1^1), după constatarea contravenţiei prevăzute la art. 336 alin. (1) lit. z^1) Ministerul Finanţelor, prin structura de specialitate, solicită în scris direcţiilor generale regionale ale finanţelor publice în a căror rază teritorială se află unităţile/subdiviziunile administrativ-teritoriale respective, sistarea alimentării atât cu cote defalcate din impozitul pe venit, cât şi cu sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pentru echilibrare, cu excepţia plăţilor pentru achitarea drepturilor salariale şi a contribuţiilor aferente, inclusiv a drepturilor cuvenite asistenţilor personali ai persoanelor cu handicap grav, precum şi a indemnizaţiilor lunare ale persoanelor cu handicap grav şi a plăţilor privind finanţarea sistemului de protecţie socială, după caz, atunci când nu pot fi asigurate din venituri proprii. Alocarea şi utilizarea cotelor defalcate din impozitul pe venit şi a sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pentru echilibrarea bugetelor locale, care au fost sistate în condiţiile altor acte normative, se menţin. Alimentarea cu cote defalcate din impozitul pe venit şi sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pentru echilibrarea bugetelor locale, se reia la data respectării obligaţiilor ce le revin autorităţilor administraţiei publice locale.Articolul IILegea nr. 70/2015 pentru întărirea disciplinei financiare privind operaţiunile de încasări şi plăţi în numerar şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 193/2002 privind introducerea sistemelor moderne de plată, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 242 din 9 aprilie 2015, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:1. La articolul 1, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins:Articolul 1(1) Operaţiunile de încasări şi plăţi efectuate de persoane juridice, persoane fizice autorizate, întreprinderi individuale, întreprinderi familiale, liber profesionişti, persoane fizice care desfăşoară activităţi în mod independent, asocieri şi alte entităţi cu sau fără personalitate juridică de la/către oricare dintre aceste categorii de persoane se vor realiza şi prin mijloace moderne de plată.2. La articolul 1, alineatul (1^1) se modifică şi va avea următorul cuprins:(1^1) Beneficiarii de plăţi de natură salarială plătite de angajator, pensii, indemnizaţii şi alocaţii de asistenţă socială plătite de la bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul Ministerului Muncii, Familiei, Tineretului şi Solidarităţii Sociale sau de la bugetele locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, judeţelor şi municipiului Bucureşti au dreptul să primească sumele cuvenite în numerar sau prin mijloace moderne de plată.3. La articolul 1, după alineatul (1^1) se introduc trei noi alineate, alin. (1^2)-(1^4), cu următorul cuprins:(1^2)

În vederea aplicării prevederilor alin. (1), persoanele juridice au obligaţia să deţină un cont de plăţi în România sau la o unitate a Trezoreriei Statului. Pentru persoanele juridice nou-înfiinţate, deschiderea contului se realizează într-un termen de maximum 60 de zile lucrătoare de la data înfiinţării.(1^3) Persoanele prevăzute la alin. (1^2) au obligaţia de a deţine cel puţin un cont de plăţi pe toată perioada desfăşurării activităţii.(1^4) Prestatorii de servicii de plată definiţi la art. 2 lit. a), b), d) din Legea nr. 209/2019 privind serviciile de plată şi pentru modificarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare, care furnizează servicii de plată pe teritoriul României, nu pot refuza o cerere privind deschiderea contului prevăzut la alin. (1^2) şi nici o cerere care vizează deschiderea unui cont de către persoanele fizice, cu excepţia cazurilor în care deschiderea unui astfel de cont ar avea drept rezultat o încălcare a dispoziţiilor Legii nr. 129/2019 pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 202/2008 privind punerea în aplicare a sancţiunilor internaţionale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 217/2009, cu modificările şi completările ulterioare.4. La articolul 2, după litera e) se introduc două noi litere, lit. f) şi g), cu următorul cuprins:f) mijloc modern de plată - are înţelesul menţionat la art. 1 pct. 41 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare;g) cont de plăţi - are înţelesul menţionat la art. 5 alin. (1) pct. 11 din Legea nr. 209/2019 privind serviciile de plată şi pentru modificarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare.

5. La articolul 12, după alineatul (3) se introduce un nou alineat, alin. (4), cu următorul cuprins:(4) Nerespectarea prevederilor art. 1 alin. (1^2) şi (1^3) constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 3.000 lei la 10.000 lei.Articolul IIIOrdonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 193/2002 privind introducerea sistemelor moderne de plată, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 942 din 23 decembrie 2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 250/2003, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:1. La articolul 1, alineatele (1) şi (1^2) se modifică şi vor avea următorul cuprins:Articolul 1(1) Operatorii economici furnizori de servicii de utilitate publică, precum şi instituţiile şi autorităţile publice definite de Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi de Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare, indiferent de modul de finanţare şi subordonare, care încasează impozite, taxe, contribuţii, amenzi, dobânzi, penalităţi de întârziere, penalităţi, tarife, alte obligaţii de plată şi sume pentru serviciile prestate sau intermediate, au obligaţia să accepte plăţi efectuate şi prin intermediul mijloacelor moderne de plată.

..............(1^2) Persoanele fizice sau juridice prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 265/2022 privind registrul comerţului şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative cu incidenţă asupra înregistrării în registrul comerţului, cu modificările şi completările ulterioare, au obligaţia să accepte plăţi efectuate şi prin intermediul mijloacelor moderne de plată.2. La articolul 1, după alineatul (1^2) se introduce un nou alineat, alin. (1^3), cu următorul cuprins:(1^3) Prin excepţie de la dispoziţiile alin. (1^2), entităţile care efectuează toate operaţiunile de plată şi încasare exclusiv prin conturi deschise la instituţii de credit nu au obligaţia să accepte plăţi efectuate şi prin intermediul mijloacelor moderne de plată.3. La articolul 1, alineatele (3), (3^1) şi (3^2) se abrogă.4.

La articolul 1, alineatele (5), (9) şi (10) se modifică şi vor avea următorul cuprins:(5) Entităţile prevăzute la alin. (1) şi (1^2) pot oferi serviciul de avans în numerar la terminalele de plată în baza contractelor încheiate cu instituţiile acceptante şi pot acorda avansuri în numerar, potrivit prezentei ordonanţe de urgenţă. Acestea afişează la loc vizibil semnul privind acordarea acestui serviciu, precum şi informaţii privind costurile serviciului...............(9) Sunt exceptate de la obligaţia menţionată la alin. (1) şi (1^2) entităţile care au punctele de încasare amplasate în zone nedeservite de reţele de comunicaţii electronice.(10) Entităţile menţionate la alin. (9) au obligaţia de a se conforma cerinţelor menţionate la alin. (1) şi (1^2) în termen de 12 luni de la data la care zona în care sunt amplasate este deservită de reţele de comunicaţii electronice.5. La articolul 1^1, literele a), b) şi d) se modifică şi vor avea următorul cuprins:a) instituţie acceptantă - prestator de servicii de plată care oferă servicii de acceptare la plată aşa cum sunt acestea definite la art. 5 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 209/2019 privind serviciile de plată şi pentru modificarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare;b) instituţie emitentă - prestator de servicii de plată care oferă servicii de emitere de instrumente de plată aşa cum sunt acestea definite la art. 5 alin. (1) pct. 21 din Legea nr. 209/2019, cu modificările şi completările ulterioare, care emite şi pune la dispoziţia plătitorului mijloace moderne de plată;

d) comision interbancar - comisionul plătit în mod direct sau indirect, pentru fiecare operaţiune, între prestatorul de servicii de plată al plătitorului şi cel al beneficiarului care participă la operaţiunea de plată;6. La articolul 1^1, literele c), e) şi g) se abrogă.7. La articolul 1^1, după litera g) se introduce o nouă literă, lit. h), cu următorul cuprins:h) mijloc modern de plată - are înţelesul menţionat la art. 1 pct. 41 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare.8. Articolul 2 se modifică şi va avea următorul cuprins:Articolul 2(1)

Instituţiile acceptante au obligaţia de a instala terminale de plată şi de a pune la dispoziţie infrastructura necesară acceptării operaţiunilor de plată efectuate prin intermediul mijloacelor moderne de plată, în termen de maximum 30 de zile de la data solicitării. Instalarea terminalelor de plată şi punerea la dispoziţie a infrastructurii se fac la solicitarea operatorilor economici, instituţiilor publice, persoanelor juridice prevăzute la art. 1 alin. (1) şi (1^1), precum şi a persoanelor fizice sau juridice, după caz, prevăzute la art. 1 alin. (1^2), în baza contractelor încheiate în acest scop, în toate locurile indicate de aceştia.(2) Operatorii economici, instituţiile publice şi persoanele juridice prevăzute la art. 1 vor întreprinde măsurile necesare pentru a instala terminale de plată şi pentru a permite asigurarea infrastructurii necesare acceptării operaţiunilor de plată efectuate prin intermediul mijloacelor moderne de plată, având posibilitatea de a-şi alege instituţia acceptantă.(3) Cheltuielile cu achiziţionarea, instalarea terminalelor de plată şi conectarea la infrastructura necesară acceptării operaţiunilor de plată efectuate prin intermediul mijloacelor moderne de plată vor fi suportate de către instituţiile acceptante.(4) Cheltuielile cu administrarea şi operarea terminalelor de plată se vor stabili prin contractele încheiate între instituţiile acceptante şi entităţile desemnate potrivit alin. (2).(5) Instituţiile acceptante, prevăzute la alin. (1), vor întreprinde măsurile corespunzătoare pentru asigurarea infrastructurii şi a dotărilor proprii, în vederea ordonării plăţilor prin intermediul mijloacelor moderne de plată şi a realizării transferului între contul de plăţi al plătitorului şi contul beneficiarilor sumelor plătite, până la datele prevăzute la art. 1.(6) Instituţiile publice prevăd în bugetele proprii creditele bugetare aferente cheltuielilor cu administrarea şi operarea terminalelor de plată, programelor informatice şi aplicaţiilor de gestionare a sistemelor electronice aferente mijloacelor moderne de plată la distanţă.

9. Articolele 2^1-2^3 se abrogă.10. La articolul 3 alineatul (1), literele c)-e) şi h) se modifică şi vor avea următorul cuprins:c) distrugerea, deteriorarea sau modificarea tehnică a terminalelor de plată sau a infrastructurii necesare acceptării operaţiunilor de plată efectuate prin intermediul mijloacelor moderne de plată, care pot provoca înregistrări eronate sau pot genera fraude;d) nerespectarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1), (1^2) şi (8);e) refuzul entităţilor prevăzute la art. 1 alin. (1^2) de a accepta mijloace moderne de plată;h) refuzul instituţiilor acceptante de a instala terminale de plată sau de a asigura infrastructura necesară acceptării operaţiunilor de plată efectuate prin intermediul mijloacelor moderne de plată în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1);

Articolul IV(1) Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2026, organul fiscal respinge cererile de modificare/menţinere a deciziei de înlesnire la plată depuse de debitori potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 6/2019 privind instituirea unor facilităţi fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 648 din 5 august 2019, aprobată prin Legea nr. 216/2021, cu modificările şi completările ulterioare, inclusiv cele aflate în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a prezentei legi.(2) În situaţia în care cererea de modificare/menţinere a deciziei de înlesnire la plată este nesoluţionată la data intrării în vigoare a prezentei legi, debitorul are obligaţia să plătească sumele pentru care a solicitat modificarea/menţinerea în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.Articolul V(1) Cesiunea părţilor sociale ale asociatului unei societăţi cu răspundere limitată care deţine controlul societăţii, în sensul art. 25 alin. (4) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, este opozabilă organului fiscal central în următoarele condiţii:a)

în termen de 15 zile de la data cesiunii, cedentul, cesionarul sau societatea notifică organului fiscal central actul de transmitere a părţilor sociale şi actul constitutiv actualizat cu datele de identificare a noilor asociaţi;b) dacă societatea înregistrează obligaţii fiscale restante, precum şi alte creanţe bugetare individualizate în titluri executorii emise potrivit legii şi existente în evidenţa organului fiscal central în vederea recuperării, aceasta sau cesionarul constituie garanţii potrivit art. 211 lit. a) şi/sau b) din Legea nr. 207/2015, cu modificările şi completările ulterioare, care să acopere valoarea obligaţiilor restante cuprinse în certificatul de atestare fiscală emis potrivit alin. (2);c) la înregistrarea cesiunii în registrul comerţului dacă societatea înregistrează obligaţii fiscale restante, precum şi alte creanţe bugetare individualizate în titluri executorii emise potrivit legii şi existente în evidenţa organului fiscal central în vederea recuperării, se prezintă dovada acordului organului fiscal cu privire la constituirea de garanţii.(2) Prin derogare de la prevederile art. 158 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, cu modificările şi completările ulterioare, certificatul de atestare fiscală poate fi solicitat şi de cedent sau, după caz, de cesionar.(3) Condiţiile prevăzute la alin. (1) se verifică la înregistrarea în registrul comerţului a cesiunii care conduce la întrunirea acestui procent. Pentru verificarea condiţiei prevăzute la alin. (1) lit. c), Oficiul Naţional al Registrului Comerţului solicită certificatul de atestare fiscală de la Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în condiţiile art. 70^1 din Legea nr. 207/2015, cu modificările şi completările ulterioare.(4) Garanţiile constituite potrivit alin. (1) se eliberează de organul fiscal central la data stingerii obligaţiilor de plată înscrise în certificatul de atestare fiscală eliberat potrivit alin. (1). În cazul în care obligaţiile de plată înscrise în certificatul de atestare fiscală eliberat potrivit alin. (1) nu se sting în termen de 60 de zile de la data înregistrării cesiunii în registrul comerţului garanţiile constituite potrivit alin. (1) se execută de către organul fiscal central.(5)

Procedura de aplicare a prezentului articol, precum şi modalitatea de colaborare între Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Oficiul Naţional al Registrului Comerţului se aprobă prin ordin comun al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi al ministrului justiţiei.Articolul VI(1) De la data intrării în vigoare a prezentei legi, valoarea minimă a capitalului social al societăţilor cu răspundere limitată se stabileşte în funcţie de nivelul cifrei de afaceri nete raportate prin situaţiile financiare anuale aferente exerciţiului financiar precedent, respectiv în cazul societăţilor care au înregistrat o cifră de afaceri netă peste 400.000 lei, valoarea minimă a capitalului social este de 5.000 lei.(2) În cazul societăţilor cu răspundere limitată nou-înfiinţate, valoarea minimă a capitalului social este de 500 lei.(3) Valoarea minimă a capitalului social se majorează până la finalul exerciţiului financiar următor celui în care se constată creşterea cifrei de afaceri nete raportată prin situaţiile financiare anuale ale exerciţiului financiar precedent.(4) Valoarea capitalului social stabilită potrivit alin. (1) rămâne nemodificată, în cazul diminuării cifrei de afaceri nete raportată prin situaţiile financiare anuale ale exerciţiului financiar precedent.(5)

Cu excepţia cazului în care societatea este transformată într-o societate de altă formă, capitalul social al societăţilor cu răspundere limitată prevăzute la alin. (1) nu poate fi redus sub minimul legal decât dacă valoarea sa este menţinută la un nivel cel puţin egal cu minimul legal prevăzut la alin. (1) prin adoptarea unei hotărâri de majorare de capital în acelaşi timp cu hotărârea de reducere a capitalului. În cazul încălcării acestor dispoziţii, orice persoană interesată se poate adresa instanţei pentru a cere dizolvarea societăţii.(6) Societăţile cu răspundere limitată înregistrate în registrul comerţului îşi vor majora capitalul social stabilit în condiţiile alin. (1) prin modificarea actului constitutiv, dar nu mai târziu de 2 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi.(7) În cazul societăţilor cu răspundere limitată care îşi majorează capitalul social până la data de 31 decembrie 2026, conform prevederilor alin. (1), tariful de publicare a actului în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, prin care se prevede această majorare se reduce cu 50% faţă de valoarea în vigoare la momentul publicării. Reducerea se aplică numai în cazul în care modificarea vizează exclusiv majorarea capitalului social pentru implementarea prevederilor alin. (1).(8) În cazul în care societatea cu răspundere limitată nu şi-a completat capitalul social în termenul prevăzut la alin. (6), la cererea oricărei persoane interesate, precum şi a Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, tribunalul va pronunţa dizolvarea societăţii.(9) Societatea nu va fi dizolvată dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de dizolvare, capitalul social este adus la valoarea minimului legal prevăzut de prezenta lege. Prevederile art. 237 din Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică în mod corespunzător.Articolul VII(1)

Declararea în inactivitate a contribuabililor/ plătitorilor persoane juridice pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 92 alin. (1^2) din Legea nr. 207/2015, cu modificările şi completările ulterioare, se realizează începând cu data de 1 ianuarie 2026.(2) Prevederile art. I pct. 4 referitoare la completarea art. 92 din Legea nr. 207/2015, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică pentru contribuabilii/plătitorii declaraţi inactivi după data intrării în vigoare a prezentei legi.(3) Contribuabilii/Plătitorii declaraţi inactivi potrivit art. 92 din Legea nr. 207/2015, cu modificările şi completările ulterioare, cu o inactivitate mai mare de 3 ani la data intrării în vigoare a prezentei legi, care nu figurează cu obligaţii fiscale restante, precum şi alte creanţe bugetare individualizate în titluri executorii emise potrivit legii şi existente în evidenţa organului fiscal central în vederea recuperării şi nu sunt subiecţii unor sesizări penale, se dizolvă dacă nu se reactivează în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi. În acest caz, organul fiscal formulează cerere de dizolvare potrivit actului normativ de înfiinţare, cu excepţia societăţilor reglementate de Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care se dizolvă potrivit art. VIII din prezenta lege.(4) Contribuabilii/Plătitorii declaraţi inactivi potrivit art. 92 din Legea nr. 207/2015, cu modificările şi completările ulterioare, cu o inactivitate între 1-3 ani la data intrării în vigoare a prezentei legi, care nu figurează cu obligaţii fiscale restante, precum şi alte creanţe bugetare individualizate în titluri executorii emise potrivit legii şi existente în evidenţa organului fiscal central în vederea recuperării şi nu sunt subiecţii unor sesizări penale, se dizolvă dacă nu se reactivează în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi. În acest caz, organul fiscal formulează cerere de dizolvare potrivit actului normativ de înfiinţare, cu excepţia societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care se dizolvă potrivit art. VIII din prezenta lege.(5) Prin excepţie de la alin. (4), în cazul contribuabilului/ plătitorului care are inactivitatea temporară înscrisă la registrul comerţului formularea cererii de dizolvare se realizează după expirarea termenului de inactivitate temporară, în situaţia în care nu şi-a reluat activitatea.(6) Pentru contribuabilii/plătitorii declaraţi inactivi potrivit art. 92 din Legea nr. 207/2015, cu modificările şi completările ulterioare, anterior intrării în vigoare a prezentei legi, organul fiscal are obligaţia de a formula cerere de dizolvare, potrivit actului normativ prin care aceştia au fost înfiinţaţi, cu excepţia societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care se dizolvă potrivit art. VIII, în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi, dacă nu se reactivează, în situaţia în care:a) figurează cu obligaţii fiscale restante, precum şi alte creanţe bugetare individualizate în titluri executorii emise potrivit legii şi existente în evidenţa organului fiscal central în vederea recuperării;b) nu au fost formulate sesizări penale.

(7) În termenul prevăzut la alin. (6) organul fiscal, din oficiu, are obligaţia de a obţine şi utiliza toate informaţiile şi documentele necesare pentru stabilirea obligaţiilor fiscale ale contribuabilului/plătitorului şi de a întreprinde măsuri de recuperare a obligaţiilor fiscale/bugetare, potrivit legii.Articolul VIII(1) Dacă o societate reglementată de Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, declarată inactivă potrivit art. 92 alin. (4) din Legea nr. 207/2015, cu modificările şi completările ulterioare, rămâne în inactivitate pentru o perioadă mai mare decât cea prevăzută de lege, societatea se dizolvă, potrivit prevederilor prezentului articol. Dispoziţiile art. 237^2 alin. (1), (4)-(7) şi (9) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică în mod corespunzător.(2) Lista societăţilor pentru care Oficiul Naţional al Registrului Comerţului urmează să constate, din oficiu, întrunirea condiţiilor pentru dizolvare, potrivit alin. (1) se publică în Buletinul electronic al registrului comerţului cu cel puţin 5 zile calendaristice înainte de data sesizării registratorului. Acestea se afişează şi pe paginile de internet ale Oficiului Naţional al Registrului Comerţului şi Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, în secţiuni dedicate, cu respectarea aceluiaşi termen. La expirarea acestui termen, registratorul constată, prin încheiere, întrunirea condiţiilor pentru dizolvarea societăţii. Încheierea nu are caracter executoriu. Aceasta se publică în Buletinul electronic al registrului comerţului şi se afişează pe paginile de internet ale Oficiului Naţional al Registrului Comerţului şi Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, în secţiuni dedicate, se menţionează în registrul comerţului şi se comunică societăţilor dizolvate.(3) În cazul societăţilor care nu figurează cu obligaţii fiscale restante, precum şi alte creanţe bugetare individualizate în titluri executorii emise potrivit legii şi existente în evidenţa organului fiscal central în vederea recuperării, dacă în termen de 20 de zile de la data înscrierii menţiunii de dizolvare în registrul comerţului, nicio persoană interesată nu a formulat cerere de numire a lichidatorului, Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, prin registrator, radiază, din oficiu, societatea din registrul comerţului. Prevederile art. 260 alin. (6^1), (6^2) şi (11) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică în mod corespunzător.

(4) Lista societăţilor pentru care Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, prin registrator, urmează să dispună radierea, potrivit alin. (3), se publică în Buletinul electronic al registrului comerţului, cu cel puţin 5 zile calendaristice înainte. Lista se afişează şi pe paginile de internet ale Oficiului Naţional al Registrului Comerţului şi Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, în secţiuni dedicate, cu respectarea aceluiaşi termen.(5) Încheierea de radiere, pronunţată potrivit alin. (3) nu este executorie. Aceasta se publică în Buletinul electronic al registrului comerţului şi se afişează pe paginile de internet ale Oficiului Naţional al Registrului Comerţului şi Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, în secţiuni dedicate.(6) Împotriva încheierii prevăzute la alin. (3), societatea sau orice persoană interesată poate formula plângere în termen de 15 zile de la data publicării încheierii în Buletinul electronic al registrului comerţului. Plângerea se depune la oficiul registrului comerţului şi se face menţiune despre aceasta în registrul comerţului. În termen de 3 zile lucrătoare de la data depunerii, oficiul registrului comerţului o înaintează instanţei competente.(7) Hotărârea pronunţată de instanţă în soluţionarea plângerii poate fi atacată numai cu apel, în termen de 30 de zile de la data comunicării. Apelantul va depune o copie a apelului la oficiul registrului comerţului, pentru menţionare în registrul comerţului.(8) În cazul societăţilor care nu figurează cu obligaţii fiscale restante, precum şi alte creanţe bugetare individualizate în titluri executorii emise potrivit legii şi existente în evidenţa organului fiscal central în vederea recuperării, dacă o persoană interesată formulează cerere de numire a lichidatorului, alin. (9)-(14) se aplică în mod corespunzător.(9) În cazul societăţilor care figurează cu obligaţii fiscale restante, precum şi alte creanţe bugetare individualizate în titluri executorii emise potrivit legii şi existente în evidenţa organului fiscal central în vederea recuperării, după înscrierea menţiunii de dizolvare în registrul comerţului. Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, prin registrator, numeşte, din oficiu, prin încheiere, un lichidator înscris în Tabloul practicienilor în insolvenţă. Remunerarea lichidatorului se face din averea societăţii dizolvate sau, în lipsă, din fondul de lichidare, constituit potrivit legii. Remuneraţia este în cuantum fix de 1.000 lei, care se va achita după depunerea raportului privind situaţia economică a societăţii şi a cererii de deschidere a procedurii insolvenţei sau, după caz, la terminarea lichidării, după depunerea cererii de radiere din registrul comerţului. Decontul final al cheltuielilor efectuate de lichidator în legătură cu lichidarea societăţii se face, pentru situaţia în care nu există bunuri în averea societăţii dizolvate, de către Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România, la solicitarea lichidatorului. În cazul în care lichidatorul identifică şi valorifică bunuri din averea societăţii aflate în lichidare, cuantumului fix de 1.000 lei i se adaugă un procent de 10% din valoarea sumelor recuperate cu condiţia ca acestea să depăşească 2.000 lei.(10) În termen de 30 de zile de la numire, lichidatorul trebuie să depună la oficiul registrului comerţului, pentru menţionare în registrul comerţului, un raport privind situaţia economică a societăţii. Dacă, potrivit raportului, debitorul îndeplineşte condiţiile pentru deschiderea procedurii simplificate de insolvenţă, lichidatorul are obligaţia de a solicita deschiderea acestei proceduri în termen de 5 zile de la data depunerii raportului.

(11) În cazul în care, potrivit raportului prevăzut la alin. (10), nu sunt întrunite condiţiile pentru deschiderea procedurii simplificate de insolvenţă, lichidatorul continuă lichidarea, care nu poate dura mai mult de 3 luni de la data depunerii raportului.(12) În termen de 5 zile de la terminarea lichidării, lichidatorii depun la registrul comerţului cererea de radiere a societăţii din registrul comerţului, pe baza raportului final de lichidare şi a situaţiilor financiare de lichidare prin care se prezintă situaţia patrimoniului, a creanţelor şi repartizarea activelor rămase, după caz, inclusiv, dacă este cazul, dovada îndeplinirii obligaţiei de calculare, reţinere şi plată a impozitului pe venit din lichidarea societăţii, prevăzută la art. 97 alin. (5) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv a impozitului pe veniturile realizate de nerezidenţi din lichidarea unui rezident, prevăzut la art. 223 alin. (1) lit. o) coroborat cu art. 224 din Legea nr. 227/2015, cu modificările şi completările ulterioare, sub sancţiunea unei amenzi de 20 lei pe zi de întârziere, care va fi aplicată, din oficiu sau la sesizarea oricărei părţi interesate, de către registratorul de registrul comerţului. Încheierea prin care se constată încheiată lichidarea şi se dispune radierea societăţii din registrul comerţului se publică în Buletinul electronic al registrului comerţului.(13) Dacă, în termen de 5 zile de la expirarea termenului menţionat la alin. (11), oficiul registrului comerţului nu a fost sesizat cu nicio cerere de radiere, registratorul, din oficiu, constată că a expirat termenul legal în care putea fi realizată lichidarea şi dispune radierea societăţii din registrul comerţului. Lista societăţilor pentru care Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, prin registrator, urmează să dispună radierea se publică în Buletinul electronic al registrului comerţului cu 5 zile calendaristice înainte, se transmite Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi se afişează pe paginile de internet ale Oficiului Naţional al Registrului Comerţului şi Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, în secţiuni dedicate.(14) Prevederile art. 260 alin. (2), (5), (6^1), (6^2), (8), (9), (9^1) şi (11) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică în mod corespunzător.(15) În scopul aplicării prevederilor prezentului articol, precum şi ale art. 92 din Legea nr. 207/2015, cu modificările şi completările ulterioare, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală comunică, periodic, pe cale electronică Oficiului Naţional al Registrului Comerţului lista contribuabililor/plătitorilor care pot face obiectul dizolvării. Periodicitatea, structura şi conţinutul listei, condiţiile de comunicare a listei, precum şi orice alte elemente tehnice necesare schimbului de date se stabilesc prin protocol încheiat între Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Oficiul Naţional al Registrului Comerţului.Articolul IX

(1) Pentru cererile de acordare a eşalonării la plată/de modificare a deciziei de eşalonare la plată/de menţinere a valabilităţii eşalonării la plată depuse de debitori potrivit titlului VII - Colectarea creanţelor fiscale, capitolul IV - Înlesniri la plată din Legea nr. 207/2015, cu modificările şi completările ulterioare, şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, în vederea aprobării acestora, debitorul are obligaţia prezentării contractului de fideiusiune potrivit art. 193^1 din acelaşi act normativ, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.(2) Prevederile art. I pct. 10 referitoare la art. 194 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 207/2015, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică pentru cererile de eşalonare la plată aprobate după data intrării în vigoare a prezentei legi.(3) Prevederile art. I pct. 10 referitoare la art. 194 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 207/2015, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică pentru somaţiile comunicate după data intrării în vigoare a prezentei legi.(4) Prevederile art. I pct. 13 referitoare la art. 200 din Legea nr. 207/2015, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică pentru cererile de menţinere a eşalonării la plată aprobate după data intrării în vigoare a prezentei legi.(5) Prevederile art. I pct. 14 referitoare la art. 209^1 alin. (6^1) din Legea nr. 207/2015, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică pentru cererile de acordare a eşalonării la plată, în formă simplificată depuse de debitori după data intrării în vigoare a acestor dispoziţii.(6) Prevederile art. I pct. 15 referitoare la art. 209^1 alin. (7) din Legea nr. 207/2015, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică pentru cererile de acordare a eşalonării la plată, în formă simplificată depuse de debitori după data intrării în vigoare a acestor dispoziţii.(7)

Prevederile art. I pct. 18 referitoare la art. 209^4 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 207/2015, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică pentru cererile de acordare a eşalonării la plată, în formă simplificată aprobate după data intrării în vigoare a acestor dispoziţii.(8) Prevederile art. I pct. 18 referitoare la art. 209^4 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 207/2015, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică pentru somaţiile comunicate după data intrării în vigoare a acestor dispoziţii.-(9) Prevederile art. I pct. 19 referitoare la art. 209^5 din Legea nr. 207/2015, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică pentru cererile de modificare a deciziei de eşalonare la plată, în formă simplificată depuse de debitori după data intrării în vigoare a acestor dispoziţii.(10) Prevederile art. I pct. 20 referitoare la art. 209^10 din Legea nr. 207/2015, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică pentru cererile de menţinere a valabilităţii eşalonării la plată, în formă simplificată aprobate după data intrării în vigoare a acestor dispoziţii.Articolul XIILegea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 688 din 10 septembrie 2015, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:1. După articolul 25 se introduce un nou articol, art. 25^1, cu următorul cuprins:Regimul special pentru contribuabilii care înregistrează cheltuieli cu entităţi afiliate care nu sunt înfiinţate/constituite şi nu au locul conducerii efective în RomâniaArticolul 25^1(1)

Contribuabilii, alţii decât cei prevăzuţi la art. 15 şi cei care înregistrează în anul precedent o cifră de afaceri, astfel cum este definită potrivit dispoziţiilor art. 18^1, de peste 50.000.000 euro, care înregistrează cheltuieli aferente drepturilor de proprietate intelectuală, cheltuieli de management, consultanţă, în relaţia cu entităţi afiliate care nu sunt înfiinţate/constituite şi nu au locul conducerii efective în România, astfel cum sunt prezentate în contul de profit şi pierdere/situaţia veniturilor si cheltuielilor/date informative din raportările contabile oficiale întocmite pentru exerciţiul financiar 2024/exerciţiul financiar diferit de anul calendaristic care începe în anul 2024, a căror pondere în totalul cheltuielilor înregistrate în aceleaşi raportări este de peste 1%, consideră deductibile cheltuielile aferente drepturilor de proprietate intelectuală, cheltuielile de management, consultanţă, în relaţia cu entităţi afiliate care nu sunt înfiinţate/constituite şi nu au locul conducerii efective în România, înregistrate în anul fiscal de calcul, în limita de 1% din totalul cheltuielilor înregistrate conform reglementărilor contabile în anul fiscal de calcul. Cursul de schimb pentru determinarea echivalentului în euro al cifrei de afaceri este cel valabil la închiderea exerciţiului financiar în care s-au înregistrat veniturile.(2) Nu intră sub incidenţa prevederilor alin. (1) cheltuielile reprezentând drepturi de proprietate intelectuală, management, consultanţă, ca urmare a unor tranzacţii cu entităţi afiliate care nu sunt înfiinţate/constituite şi nu au locul conducerii efective în România, efectuate pentru obţinerea mărcilor, desenelor şi modelelor industriale, drepturilor de autor şi altele asemenea, înregistrate în România.(3) Nu intră sub incidenţa dispoziţiilor prezentului articol cheltuielile prevăzute la alin. (1) care se capitalizează în valoarea imobilizărilor corporale şi necorporale, potrivit reglementărilor contabile aplicabile.(4) Cheltuielile excluse potrivit dispoziţiilor prezentului articol nu se iau în calcul la determinarea ponderii prevăzute la alin. (1).(5) În situaţia în care cheltuielile menţionate la alin. (1) nu sunt prezentate detaliat potrivit formatului contului de profit şi pierdere/situaţiei veniturilor şi cheltuielilor/datelor informative din raportările contabile oficiale, ponderea prevăzută la alin. (1) se determină luând în considerare cheltuielile aferente drepturilor de proprietate intelectuală, cheltuielile de management, consultanţă, înregistrate cu entităţi afiliate care nu sunt înfiinţate/constituite şi nu au locul conducerii efective în România, astfel cum sunt înregistrate în evidenţa contabilă a anului 2024.(6) Începând cu anul fiscal 2027/anul fiscal modificat care începe în anul 2027, ponderea de 1% prevăzută la alin. (1), precum şi cheltuielile în relaţia cu entităţi afiliate care nu sunt înfiinţate/constituite şi nu au locul conducerii efective în România, care intră sub incidenţa prezentului articol, se determină de către contribuabili în relaţia cu persoanele afiliate, astfel cum sunt definite la art. 7 pct. 26, pe baza cheltuielilor prezentate în declaraţia fiscală, stabilite prin ordin al ministrului finanţelor, la propunerea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, astfel cum sunt înregistrate în anul fiscal de calcul. Cheltuielile prezentate în declaraţia fiscală efectuate pentru obţinerea mărcilor, desenelor şi modelelor industriale, drepturilor de autor şi altele asemenea, înregistrate în România, nu intră sub incidenţa prevederilor prezentului alineat.(7) Contribuabilii înfiinţaţi în cursul unui an fiscal, pentru anul fiscal al înfiinţării, aplică prevederile alin. (1) la sfârşitul anului fiscal de calcul, luând în considerare cheltuielile aferente drepturilor de proprietate intelectuală, cheltuielile de management, consultanţă, înregistrate cu entităţi afiliate care nu sunt înfiinţate/constituite şi nu au locul conducerii efective în România, în total cheltuieli, astfel cum sunt înregistrate în evidenţa contabilă. Prevederile prezentului alineat se aplică şi contribuabililor înfiinţaţi în cursul anului 2025/anului fiscal modificat care începe în anul 2025, pentru determinarea rezultatului fiscal al anului fiscal 2026/anului fiscal modificat care începe în anul 2026.

(8) În cazul grupului fiscal, prevederile alin. (1)-(7) se aplică în mod corespunzător de către membri, în funcţie de situaţia individuală.(9) În sensul prezentului articol, pentru calculul ponderii prevăzute la alin. (1) pentru anul 2026/anul fiscal modificat care începe în anul 2026 entităţile afiliate sunt cele definite potrivit reglementărilor contabile aplicabile.(10) Contribuabilii care în anul fiscal de calcul consideră deductibil limitat cheltuielile potrivit alin. (1) şi (6) nu aplică prevederile art. 25 pentru aceste cheltuieli în relaţia cu entităţile afiliate care nu sunt înfiinţate/constituite şi nu au locul conducerii efective în România.(11) Nu intră sub incidenţa prezentului articol, contribuabilii care deţin un acord de preţ în avans sau începând cu anul fiscal 2027/anul fiscal modificat care începe în anul 2027, solicită Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, în condiţiile stipulate la art. 52 potrivit dispoziţiilor Legii nr. 207/2015, cu modificările şi completările ulterioare, emiterea unui acord de preţ în avans ce are ca obiect tranzacţii derulate cu persoane afiliate nerezidente care generează înregistrarea de cheltuieli prezentate în declaraţiile fiscale, cu perioadă de valabilitate începând cu acest an. În situaţia respingerii acordului de preţ în avans pentru sumele respective se recalculează impozitul pe profit şi, după caz, se percep creanţe fiscale accesorii potrivit dispoziţiilor Legii nr. 207/2015, cu modificările şi completările ulterioare, de la trimestrul/anul deducerii acestora.(12) Prezentul articol nu se aplică instituţiilor de credit - persoane juridice române, sucursalelor din România ale instituţiilor de credit - persoane juridice străine.

2. La articolul 45, după alineatul (23) se introduce un nou alineat, alin. (24), cu următorul cuprins:(24) Contribuabilii care au scăzut valoarea imobilizărilor în curs de execuţie/activelor potrivit indicatorilor I şi A din cadrul art. 46^2 alin. (2), în vigoare până la data 31 decembrie 2025/ultima zi a anului fiscal modificat care se încheie în anul 2026, au obligaţia de a păstra în patrimoniu activele respective cel puţin o perioadă egală cu jumătate din durata de utilizare economică, stabilită potrivit reglementărilor contabile aplicabile, dar nu mai mult de 5 ani. În cazul nerespectării acestei condiţii, pentru sumele respective se recalculează impozitul minim pe cifra de afaceri şi, după caz, se percep creanţe fiscale accesorii potrivit Codului de procedură fiscală, de la trimestrul/anul scăderii acestora, potrivit art. 46^2 alin. (2), în vigoare până la data 31 decembrie 2025/ultima zi a anului fiscal modificat care se încheie în anul 2026. În acest caz, contribuabilul are obligaţia depunerii declaraţiei fiscale rectificative. Nu intră sub incidenţa acestor prevederi activele care se înscriu în oricare dintre următoarele situaţii:a) sunt transferate în cadrul operaţiunilor de reorganizare, efectuate potrivit legii;b) sunt înstrăinate în procedura de lichidare/faliment, potrivit legii;c) sunt distruse, pierdute, furate sau defecte şi înlocuite, în condiţiile în care aceste situaţii sunt demonstrate sau confirmate în mod corespunzător de contribuabil. În cazul activelor furate, contribuabilul demonstrează furtul pe baza actelor doveditoare emise de organele judiciare;d) sunt scoase din patrimoniu ca urmare a îndeplinirii unor obligaţii prevăzute de lege.

3. La articolul 67, după alineatul (1) se introduce un nou alineat, alin. (1^1), cu următorul cuprins:(1^1) In categoria veniturilor din activităţi independente se cuprind şi cele realizate de contribuabilii care obţin venituri din prestarea de servicii de cazare, precum şi veniturile din închirierea pe termen scurt a unui număr de peste 7 camere situate în locuinţe proprietate personală, iar pentru stabilirea impozitului sunt aplicabile prevederile art. 68^3.4. La articolul 68, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins:(1) Venitul net anual din activităţi independente se determină în sistem real, pe baza datelor din contabilitate, ca diferenţă între venitul brut şi cheltuielile deductibile efectuate în scopul realizării de venituri, cu excepţia situaţiilor în care sunt aplicabile prevederile art. 68^1, 68^3 şi 69.5. După articolul 68^2 se introduce un nou articol, art. 68^3, cu următorul cuprins:Stabilirea impozitului pentru veniturile realizate din prestarea de servicii de cazare Articolul 68^3(1) Sunt considerate venituri din prestarea de servicii de cazare veniturile obţinute de operatorii economici definiţi potrivit legislaţiei specifice domeniului turismului - contribuabili potrivit prezentului titlu, prin punerea la dispoziţie a unui spaţiu amenajat în scopul înnoptării pentru o perioadă determinată, măsurată în zile.

(2) Venitul net anual din prestarea de servicii de cazare se determină prin deducerea din venitul brut a cheltuielilor determinate prin aplicarea cotei forfetare de 30% asupra venitului brut. Venitul brut reprezintă totalitatea sumelor în bani şi/sau echivalentul în lei al veniturilor în natură, încasate în cursul anului fiscal. La determinarea venitului brut sunt avute în vedere prevederile art. 68 alin. (2) lit. a), b), d) şi e) şi alin. (3).(3) Nu se cuprinde în venitul brut comisionul reţinut de către entităţile care facilitează închirierea pe termen scurt a camerelor situate în locuinţe proprietate personală, inclusiv interfeţele electronice, cum ar fi o piaţă online, o platformă, un portal sau alte mijloace similare.(4) În situaţia în care sumele sunt încasate în valută, echivalentul în lei al acestora se determină prin utilizarea cursului de schimb valutar comunicat de Banca Naţională a României în ultima zi bancară anterioară încasării.(5) Veniturile din prestarea de servicii de cazare, realizate într-o fracţiune de an sau în perioade diferite ce reprezintă fracţiuni ale aceluiaşi an, se consideră venit anual.(6) Impozitul anual datorat se calculează prin aplicarea cotei de 10% asupra venitului net anual, determinat potrivit alin. (2), impozitul fiind final.(7) Pentru determinarea venitului net din prestarea de servicii de cazare, contribuabilii completează numai partea referitoare la venituri din Registrul de evidenţă fiscală şi nu au obligaţii privind evidenţa contabilă.(8) Contribuabilii au obligaţia să completeze şi să păstreze fişa de ocupare a capacităţii de cazare prevăzută la art. 85 alin. (8).

(9) Impozitul anual datorat se stabileşte de contribuabil prin depunerea Declaraţiei unice privind impozitul pe venit şi contribuţiile sociale datorate de persoanele fizice, până la termenul legal de depunere prevăzut la art. 122 alin. (3).(10) Plata impozitului anual datorat pentru venitul net anual se efectuează la bugetul de stat, până la termenul legal de depunere a Declaraţiei unice privind impozitul pe venit şi contribuţiile sociale datorate de persoanele fizice prevăzut la art. 122 alin. (3).(11) În cazul în care, în cursul aceluiaşi an fiscal, contribuabilul desfăşoară activităţi independente de prestare de servicii de cazare, precum şi activităţi independente pentru care venitul net anual se determină pe baza normelor anuale de venit sau în sistem real, pe baza datelor din contabilitate în partidă simplă, pentru aceste venituri rămân aplicabile prevederile art. 68 şi 69, după caz.(12) Prevederile prezentului articol se aplică şi în situaţia prevăzută la art. 83 alin. (4).6.

La articolul 69, alineatul (3) se modifică şi va avea următorul cuprins:(3) Norma de venit pentru fiecare activitate desfăşurată de contribuabil nu poate fi mai mică decât nivelul a 12 salarii de bază minime brute pe ţară garantate în plată, în vigoare la data de 1 ianuarie a anului de realizare a venitului. Prevederile prezentului alineat se aplică şi în cazul în care activitatea se desfăşoară în cadrul unei asocieri fără personalitate juridică, norma de venit fiind stabilită pentru fiecare membru asociat.7. Articolul 83 se modifică şi va avea următorul cuprins:Definirea veniturilor impozabile din cedarea folosinţei bunurilor din patrimoniul personal Articolul 83(1) Veniturile din cedarea folosinţei bunurilor din patrimoniul personal sunt veniturile, în bani şi/sau în natură, provenind din cedarea folosinţei bunurilor mobile şi imobile, obţinute de către proprietar, uzufructuar sau alt deţinător legal, altele decât veniturile din activităţi independente.(2) Sunt considerate venituri din cedarea folosinţei bunurilor şi veniturile obţinute de către proprietar, uzufructuar sau alt deţinător legal din închirierea pe termen scurt a unui număr cuprins între 1 şi 7 camere inclusiv, situate în locuinţe proprietate personală, indiferent de numărul de locuinţe în care sunt situate acestea, în cursul unui an fiscal.(3) Închirierea pe termen scurt de către proprietari, uzufructuari sau alţi deţinători legali a camerelor situate în locuinţe proprietate personală reprezintă închirierea neîntreruptă a unei camere aceleiaşi persoane, pentru perioade de maximum 30 de zile, într-un an calendaristic. În situaţia în care închirierea se realizează pentru o fracţie de zi, se consideră închiriere pentru o zi.(4) Începând cu anul fiscal în care numărul camerelor închiriate pe termen scurt, situate în locuinţe proprietate personală, este de peste 7 camere, veniturile realizate reprezintă venituri din activităţi independente şi se supun impunerii potrivit prevederilor art. 68^3.

(5) Contribuabilii care obţin venituri din cedarea folosinţei bunurilor din patrimoniul personal, altele decât veniturile din arendare şi cele din închirierea pe termen scurt de către proprietari a camerelor situate în locuinţe proprietate personală, au obligaţia înregistrării contractului încheiat între părţi, precum şi a modificărilor survenite ulterior, în termen de cel mult 30 de zile de la încheierea/producerea modificării acestuia, la organul fiscal competent. În situaţia în care bunul este deţinut în comun, prin contractul de închiriere sau, după caz, prin actul de modificare a acestuia, se desemnează proprietarul, uzufructuarul sau alt deţinător legal care îndeplineşte obligaţia înregistrării contractului încheiat între părţi.(6) Procedura de aplicare a prevederilor alin. (5) se stabileşte prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.8. La articolul 84, alineatele (1) şi (3) se modifică şi vor avea următorul cuprins:(1) Venitul brut din cedarea folosinţei bunurilor din patrimoniul personal, altele decât veniturile plătite de persoane juridice sau alte entităţi care au obligaţia de a conduce evidenţă contabilă, din arendarea bunurilor agricole, precum şi din închirierea pe termen scurt de către proprietari, uzufructuari sau alţi deţinători legali a camerelor situate în locuinţe proprietate personală reprezintă totalitatea sumelor în bani şi/sau echivalentul în lei al veniturilor în natură stabilite potrivit contractului încheiat între părţi, pentru fiecare an fiscal, indiferent de momentul încasării acestora. Venitul brut se majorează cu valoarea cheltuielilor ce cad, conform dispoziţiilor legale, în sarcina proprietarului, uzufructuarului sau a altui deţinător legal, dacă sunt efectuate de cealaltă parte contractantă...............(3) Venitul net anual din cedarea folosinţei bunurilor, altul decât cel plătit de persoane juridice sau alte entităţi care au obligaţia de a conduce evidenţă contabilă, din arendarea bunurilor agricole, precum şi din închirierea pe termen scurt de către proprietari, uzufructuari sau alţi deţinători legali a camerelor situate în locuinţe proprietate personală se stabileşte prin deducerea din venitul brut a cheltuielilor determinate prin aplicarea cotei de 20% asupra venitului brut.

9. La articolul 84^1, titlul articolului şi alineatele (1) şi (3) se modifică şi vor avea următorul cuprins:Reguli privind stabilirea impozitului pentru veniturile din cedarea folosinţei bunurilor, altele decât cele din arendarea bunurilor agricole şi din închirierea pe termen scurt de către proprietari, uzufructuari sau alţi deţinători legali a camerelor situate în locuinţe proprietate personală, plătite de persoane juridice sau alte entităţi care au obligaţia de a conduce evidenţă contabilă Articolul 84^1(1) În cazul veniturilor din cedarea folosinţei bunurilor, altele decât cele din arendarea bunurilor agricole şi din închirierea pe termen scurt de către proprietari, uzufructuari sau alţi deţinători legali a camerelor situate în locuinţe proprietate personală, plătite de persoane juridice sau alte entităţi care au obligaţia de a conduce evidenţă contabilă, venitul brut reprezintă totalitatea sumelor în bani şi/sau echivalentul în lei al veniturilor în natură stabilite potrivit contractului încheiat între părţi. Venitul brut se majorează cu valoarea cheltuielilor ce cad, conform dispoziţiilor legale, în sarcina proprietarului, uzufructuarului sau a altui deţinător legal, dacă sunt efectuate de cealaltă parte contractantă...............(3) Venitul net din cedarea folosinţei bunurilor, altul decât venitul din arendarea bunurilor agricole şi din închirierea pe termen scurt de către proprietari, uzufructuari sau alţi deţinători legali a camerelor situate în locuinţe proprietate personală, se stabileşte la fiecare plată, de către plătitorii de venit, persoane juridice sau alte entităţi care au obligaţia de a conduce evidenţă contabilă, prin deducerea din venitul brut a cheltuielilor determinate prin aplicarea cotei de 20% asupra acestuia.

10. Articolul 85 se modifică şi va avea următorul cuprins:Reguli de stabilire a impozitului pentru veniturile realizate din închirierea pe termen scurt a camerelor situate în locuinţe proprietate personală Articolul 85(1) Contribuabilii care realizează venituri din închirierea pe termen scurt a camerelor situate în locuinţe proprietate personală, între 1 şi 7 camere inclusiv, indiferent de numărul de locuinţe în care sunt situate acestea, alţii decât cei care realizează venituri din activităţi independente pentru care sunt aplicabile prevederile art. 68^3, datorează impozit pe venit.(2) Venitul net anual din închirierea pe termen scurt a camerelor situate în locuinţe proprietate personală se determină prin deducerea din venitul brut a cheltuielilor determinate prin aplicarea cotei forfetare de 30% asupra venitului brut. Venitul brut reprezintă totalitatea sumelor în bani şi/sau echivalentul în lei al veniturilor în natură încasate în cursul anului fiscal.(3) Nu se cuprinde în venitul brut comisionul reţinut de către entităţile care facilitează închirierea pe termen scurt a camerelor situate în locuinţe proprietate personală, inclusiv interfeţele electronice, cum ar fi o piaţă online, o platformă, un portal sau alte mijloace similare.(4) În situaţia în care sumele sunt încasate în valută, echivalentul în lei al acestora se determină prin utilizarea cursului de schimb valutar comunicat de Banca Naţională a României în ultima zi bancară anterioară încasării.(5) Veniturile din închirierea pe termen scurt a camerelor situate în locuinţe proprietate personală, realizate într-o fracţiune de an sau în perioade diferite ce reprezintă fracţiuni ale aceluiaşi an, se consideră venit anual.(6) Impozitul anual datorat se calculează prin aplicarea cotei de 10% asupra venitului net anual, determinat potrivit alin. (2), impozitul fiind final.

(7) Pentru determinarea venitului net din închirierea pe termen scurt a camerelor situate în locuinţe proprietate personală, contribuabilii completează numai partea referitoare la venituri din Registrul de evidenţă fiscală şi nu au obligaţii privind evidenţa contabilă.(8) Contribuabilii au obligaţia să completeze şi să păstreze fişa de ocupare a capacităţii de cazare, astfel încât să rezulte perioada de ocupare a camerei, precum şi datele de identificare a persoanei/persoanelor care a/au ocupat-o.(9) Modelul, conţinutul, precum şi modalitatea de gestionare a formularului tipizat „Fişa de ocupare a capacităţii de cazare“ se aprobă prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.(10) Impozitul anual datorat se stabileşte de contribuabil prin depunerea Declaraţiei unice privind impozitul pe venit şi contribuţiile sociale datorate de persoanele fizice, până la termenul legal de depunere prevăzut la art. 122 alin. (3).(11) Impozitul anual datorat se plăteşte integral la bugetul de stat.

11. Articolul 87 se abrogă.12. La articolul 97, alineatul (8^1) se modifică şi va avea următorul cuprins:(8^1) Veniturile sub forma câştigurilor din transferul titlurilor de valoare şi din operaţiuni cu instrumente financiare derivate, determinate conform art. 94 şi 95, pentru transferuri/operaţiuni efectuate prin entităţile prevăzute la art. 96^1 alin. (1), se impun prin reţinere la sursă astfel:a) în cazul titlurilor de valoare:(i) prin aplicarea unei cote de 3% asupra fiecărui câştig din transferul titlurilor de valoare care au fost dobândite şi înstrăinate într-o perioadă mai mare de 365 de zile inclusiv de la data dobândirii;(ii) prin aplicarea unei cote de 6% asupra fiecărui câştig din transferul titlurilor de valoare care au fost dobândite şi înstrăinate într-o perioadă mai mică de 365 de zile de la data dobândirii;b) în cazul operaţiunilor cu instrumente financiare derivate:(i) prin aplicarea unei cote de 3% asupra fiecărui câştig din efectuarea de operaţiuni cu instrumente financiare derivate deţinute o perioadă mai mare de 365 de zile inclusiv de la data dobândirii;

(ii) prin aplicarea unei cote de 6% asupra fiecărui câştig din efectuarea de operaţiuni cu instrumente financiare derivate deţinute o perioadă mai mică de 365 de zile de la data dobândirii.Pentru determinarea perioadei în care au fost deţinute se consideră că titlurile de valoare şi instrumentele financiare sunt înstrăinate/răscumpărate în aceeaşi ordine în care au fost dobândite, respectiv primul intrat - primul ieşit, pe fiecare simbol.13. La articolul 116 alineatul (2), litera c) se abrogă.14. La articolul 116, după alineatul (2) se introduce un nou alineat, alin. (2^1), cu următorul cuprins:(2^1) În cazul veniturilor din transferul de monedă virtuală prevăzute la art. 114 alin. (2) lit. m), impozitul pe venit datorat se calculează de către contribuabil, pe baza Declaraţiei unice privind impozitul pe venit şi contribuţiile sociale datorate de persoanele fizice prin aplicarea cotei de 16% asupra câştigului din transferul de monedă virtuală, determinat ca diferenţă pozitivă între preţul de vânzare şi preţul de achiziţie, inclusiv costurile directe aferente tranzacţiei. Câştigul sub nivelul a 200 lei/tranzacţie nu se impozitează cu condiţia ca totalul câştigurilor într-un an fiscal să nu depăşească nivelul de 600 lei.

16. La articolul 123, alineatele (1^2) şi (2) se modifică şi vor avea următorul cuprins:(1^2) Impozitul anual datorat se stabileşte de contribuabili în Declaraţia unică privind impozitul pe venit şi contribuţiile sociale datorate de persoanele fizice, pentru veniturile realizate în anul fiscal anterior, prin aplicarea cotei de 16% asupra câştigului net anual impozabil determinat potrivit prevederilor art. 119.(2) Impozitul anual datorat de contribuabilii care realizează venituri din cedarea folosinţei bunurilor, altele decât cele pentru care este prevăzută reţinerea la sursă potrivit art. 84 şi 84^1, sau din închirierea pe termen scurt a camerelor situate în locuinţe proprietate personală, precum şi de cei care realizează venituri din drepturi de proprietate intelectuală pentru care determinarea venitului net anual se efectuează potrivit prevederilor art. 72^1 se stabileşte prin aplicarea cotei de 10% asupra venitului net anual.17. La articolul 133, după alineatul (33) se introduc două noi alineate, alin. (34) şi (35), cu următorul cuprins:(34) Pentru veniturile din activităţi independente obţinute în anul 2025 din închirierea în scop turistic, pentru care venitul net a fost determinat în sistem real sau pe baza normelor de venit, obligaţiile fiscale sunt cele în vigoare în anul de realizare a venitului. Pierderea reportată, necompensată, precum şi pierderea fiscală înregistrată în anul fiscal 2025 reprezintă pierdere definitivă a contribuabilului.(35) Pentru veniturile din cedarea folosinţei bunurilor obţinute în anul 2025, din închirierea în scop turistic de către proprietari a camerelor situate în locuinţe proprietate personală, altele decât cele care constituie structuri de primire turistice, potrivit legislaţiei specifice, pentru care determinarea venitului net a fost determinată pe baze de norme de venit, precum şi în cazul în care determinarea venitului net a fost efectuată în sistem real, potrivit prevederilor titlului IV capitolul II - Venituri din activităţi independente, obligaţiile fiscale sunt cele în vigoare în anul de realizare a venitului. Pierderea fiscală înregistrată în anul fiscal 2025 reprezintă pierdere definitivă a contribuabilului.

18. La articolul 148, alineatul (3) se modifică şi va avea următorul cuprins:(3) Încadrarea în plafonul anual de cel puţin 12 salarii minime brute pe ţară sau de cel puţin 24 de salarii minime brute pe ţară, după caz, se efectuează prin cumularea veniturilor nete şi/sau a normelor anuale de venit din activităţi independente determinate potrivit art. 68, 68^3 şi 69, a venitului brut realizat în baza contractelor de activitate sportivă potrivit art. 68^1, precum şi a veniturilor nete din drepturi de proprietate intelectuală determinate potrivit art. 72, 72^1 şi 73, realizate în anul pentru care se datorează contribuţia.19. La articolul 170, alineatul (1) şi litera c) a alineatului (4) se modifică şi vor avea următorul cuprins:(1) Persoanele fizice care în anul fiscal pentru care se depune declaraţia prevăzută la art. 122 au realizat venituri din cele prevăzute la art. 155 alin. (1) lit. b), din una sau mai multe surse, datorează contribuţia de asigurări sociale de sănătate la o bază anuală de calcul egală cu suma rezultată prin cumularea venitului net anual realizat/brut sau normei anuale de venit, respectiv a normei anuale de venit ajustate, după caz, stabilite potrivit art. 68, 68^1, 68^3 şi 69, după caz, care nu poate fi mai mare decât cea corespunzătoare unei baze anuale de calcul egale cu nivelul de 72 de salarii minime brute pe ţară. La determinarea bazei anuale de calcul al contribuţiei de asigurări sociale de sănătate nu se iau în considerare pierderile fiscale anuale prevăzute la art. 118....................c) venitul net pentru veniturile din cedarea folosinţei bunurilor, stabilite potrivit art. 84-85;20.

La articolul 174, alineatele (4), (5) şi (11) se modifică şi vor avea următorul cuprins:(4) Prin excepţie de la prevederile alin. (3), persoanele fizice care în cursul anului fiscal obţin exclusiv venituri din activităţi independente realizate în baza contractelor de activitate sportivă, pentru care plătitorii de venituri au obligaţia calculării, reţinerii, plăţii şi declarării contribuţiei de asigurări sociale de sănătate în situaţia în care baza anuală de calcul, din una sau mai multe surse de venit cumulate, este mai mică sau egală cu nivelul de 72 de salarii minime brute pe ţară, nu au obligaţia depunerii Declaraţiei unice privind impozitul pe venit şi contribuţiile sociale datorate de persoanele fizice, prevăzută la art. 122, în vederea stabilirii contribuţiei de asigurări sociale de sănătate.(5) În cazul veniturilor realizate în baza contractelor de activitate sportivă, plătitorii veniturilor prevăzuţi la art. 68^1 alin. (2) calculează şi reţin contribuţia de asigurări sociale de sănătate datorată de către beneficiarul venitului, la momentul plăţii venitului, prin aplicarea cotei prevăzute la art. 156 asupra bazei de calcul egale cu venitul brut, care nu poate fi mai mare decât cea corespunzătoare unei baze anuale de calcul egale cu nivelul de 72 de salarii minime brute pe ţară. Plătitorul de venit depune declaraţia prevăzută la art. 147 alin. (1) şi plăteşte contribuţia până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reţinută....................(11) În situaţia în care, în cursul anului de realizare a veniturilor, persoanele fizice realizează venituri din cele prevăzute la art. 155 alin. (1) lit. b) şi contribuţia de asigurări sociale de sănătate reţinută la sursă, de către plătitorii de venituri prevăzuţi la art. 68^1 alin. (2), este mai mare decât cea corespunzătoare unei baze de calcul egale cu nivelul de 72 de salarii minime brute pe ţară, acestea au obligaţia recalculării contribuţiei de asigurări sociale de sănătate, prin depunerea Declaraţiei unice privind impozitul pe venit şi contribuţiile sociale datorate de persoanele fizice până la termenul prevăzut la art. 122 alin. (3). Pentru diferenţa de contribuţie de asigurări sociale de sănătate rezultată în plus, în urma recalculării, persoana fizică are obligaţia calculării, declarării şi plăţii impozitului pe venit.21. La art. 220^8, după alineatul (4) se introduc trei noi alineate, alin. (5)-(7), cu următorul cuprins:(5) Pentru veniturile din activităţi independente obţinute în anul 2025 din închirierea în scop turistic, pentru care venitul net a fost determinat în sistem real sau pe baza normelor de venit, obligaţiile fiscale sunt cele în vigoare în anul de realizare a venitului.(6) Pentru veniturile din cedarea folosinţei bunurilor obţinute în anul 2025, din închirierea în scop turistic de către proprietari a camerelor situate în locuinţele proprietate personală, altele decât cele care constituie structuri de primire turistice, potrivit legislaţiei specifice, pentru care determinarea venitului net a fost determinată pe baze de norme de venit, precum şi în cazul în care determinarea venitului net a fost efectuată în sistem real, potrivit prevederilor titlului IV capitolul II - Venituri din activităţi independente, obligaţiile fiscale sunt cele în vigoare în anul de realizare a venitului.

(7) Pentru veniturile din activităţi independente realizate în anul fiscal 2025, obligaţiile fiscale privind contribuţia de asigurări sociale de sănătate sunt cele în vigoare la data realizării venitului.22. La articolul 455, alineatele (2) şi (5^1) se modifică şi vor avea următorul cuprins:(2) Pentru clădirile aflate în domeniul public sau privat al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, după caz, oricăror entităţi, altele decât cele de drept public, se stabileşte taxa pe clădiri, care se datorează de concesionari, locatari, titularii dreptului de administrare sau de folosinţă, după caz, în condiţii similare impozitului pe clădiri. În cazul transmiterii ulterioare altor entităţi a dreptului de concesiune, închiriere, administrare sau folosinţă asupra clădirii, taxa se datorează de persoana care are relaţia contractuală cu persoana de drept public....................(5^1) În cazul în care pentru o clădire aflată în domeniul public sau privat al statului ori al unităţii administrativ-teritoriale se datorează impozit pe clădiri, iar în cursul unui an apar situaţii care determină datorarea taxei pe clădiri, diferenţa de impozit pentru perioada pe care se datorează taxa pe clădiri se compensează sau se restituie contribuabilului în anul fiscal următor.23. La articolul 456, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins:(1) Nu se datorează impozit/taxă pe clădiri pentru:a)

clădirile aflate în domeniul public sau privat al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale, cu excepţia încăperilor folosite pentru activităţi economice sau agrement, altele decât cele desfăşurate în relaţie cu persoane juridice de drept public;b) clădirile aflate în domeniul privat al statului concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, după caz, instituţiilor publice cu finanţare de la bugetul de stat, utilizate pentru activitatea proprie a acestora;c) clădirile care, prin destinaţie, constituie lăcaşuri de cult, aparţinând cultelor religioase recunoscute oficial, asociaţiilor religioase şi componentelor locale ale acestora, precum şi casele parohiale, cu excepţia încăperilor folosite pentru activităţi economice;d) clădirile funerare din cimitire şi crematorii;e) clădirile utilizate de unităţile şi instituţiile de învăţământ de stat, confesional sau particular, autorizate să funcţioneze provizoriu ori acreditate, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice care generează alte venituri decât cele din taxele de şcolarizare, servirea meselor pentru preşcolari, elevi sau studenţi şi cazarea acestora, precum şi clădirile utilizate de către creşe;f) clădirile utilizate de unităţile sanitare publice, cu excepţia încăperilor folosite pentru activităţi economice, precum şi pentru clădirile în care funcţionează cabinete de medicină de familie, potrivit legii, cu excepţia încăperilor folosite pentru altă activitate decât cea de medicină de familie;g) clădirile din parcurile industriale, parcurile ştiinţifice şi tehnologice, precum şi cele utilizate de incubatoarele de afaceri, cu respectarea legislaţiei în materia ajutorului de stat;

h) clădirile noi realizate ca parte a unor proiecte investiţionale din domeniul industriei prelucrătoare, depozitării şi logisticii, pe baza procesului-verbal de recepţie finală întocmit la terminarea lucrărilor, în condiţiile legii, pentru o perioadă de 2 ani de la recepţia acestora, începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a avut loc recepţia şi cu respectarea legislaţiei în materia ajutorului de stat; activităţile ce intră sub incidenţa prevederii se stabilesc prin normele metodologice date în aplicarea prezentului cod;i) clădirile care sunt afectate activităţilor hidrotehnice, hidrometrice, hidrometeorologice, oceanografice, de îmbunătăţiri funciare şi de intervenţii la apărarea împotriva inundaţiilor, precum şi clădirile din porturi şi cele afectate canalelor navigabile şi staţiilor de pompare aferente canalelor, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice;j) clădirile care, prin natura lor, fac corp comun cu poduri, viaducte, apeducte, diguri, baraje şi tuneluri şi care sunt utilizate pentru exploatarea acestor construcţii, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru alte activităţi economice;k) clădirile aferente infrastructurii feroviare publice sau infrastructurii metroului, cu excepţia încăperilor folosite pentru activităţi economice;l) clădirile Academiei Române şi ale fundaţiilor proprii înfiinţate de Academia Română, în calitate de fondator unic, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice;m) clădirile aferente capacităţilor de producţie care sunt în sectorul pentru apărare cu respectarea legislaţiei în materia ajutorului de stat;n) clădirile destinate serviciului de apostilă şi supralegalizare, cele destinate depozitării şi administrării arhivei, precum şi clădirile afectate funcţionării Centrului Naţional de Administrare a Registrelor Naţionale Notariale;

o) clădirea folosită ca domiciliu aflată în proprietatea sau coproprietatea persoanelor prevăzute la art. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi a persoanelor fizice prevăzute la art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;p) clădirea folosită ca domiciliu aflată în proprietatea sau coproprietatea veteranilor de război, a văduvelor de război şi a văduvelor nerecăsătorite ale veteranilor de război.24. La articolul 456, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:(2) Consiliile locale/Consiliul General al Municipiului Bucureşti pot/poate hotărî să acorde scutirea sau reducerea impozitului/ taxei pe clădiri datorate pentru:a) clădirile care, potrivit legii, sunt clasate ca muzee ori case memoriale;b) clădirile utilizate pentru furnizarea de servicii sociale de către organizaţii neguvernamentale şi întreprinderi sociale ca furnizori de servicii sociale, primite în folosinţă gratuită;

c) clădirile aflate în proprietatea organizaţiilor nonprofit şi clădirile utilizate de organizaţiile nonprofit primite în folosinţă gratuită, folosite exclusiv pentru activităţile fără scop lucrativ;d) clădirile restituite potrivit art. 16 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru perioada pentru care proprietarul menţine afectaţiunea de interes public;e) clădirile retrocedate potrivit art. 1 alin. (10) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru perioada pentru care proprietarul menţine afectaţiunea de interes public;f) clădirile restituite potrivit art. 1 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, republicată, cu modificările ulterioare, pentru perioada pentru care proprietarul menţine afectaţiunea de interes public;g) clădirile rezidenţiale afectate de calamităţi naturale, pentru o perioadă de până la 2 ani, începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a produs evenimentul;h) clădirile rezidenţiale la care proprietarii au executat pe cheltuială proprie lucrări de intervenţie pentru creşterea performanţei energetice, pe baza procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, întocmit în condiţiile legii, prin care se constată realizarea măsurilor de intervenţie recomandate de către auditorul energetic în certificatul de performanţă energetică sau, după caz, în raportul de audit energetic, astfel cum este prevăzut în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2009 privind creşterea performanţei energetice a blocurilor de locuinţe, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 158/2011, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cele pentru care proprietarii execută pe cheltuiala proprie lucrări pentru instalarea de sisteme de producere a energiei electrice din surse fotovoltaice sau pentru sisteme ecologice certificate de colectare şi tratare a apelor uzate rezultate din consumul propriu;i) clădirea folosită ca domiciliu aflată în proprietatea persoanelor care locuiesc efectiv în localităţile prevăzute în Hotărârea Guvernului nr. 323/1996 privind aprobarea Programului special pentru sprijinirea dezvoltării economico-sociale a unor localităţi din Munţii Apuseni, cu modificările şi completările ulterioare şi în Hotărârea Guvernului nr. 395/1996 pentru aprobarea Programului special privind unele măsuri şi acţiuni pentru sprijinirea dezvoltării economico-sociale a judeţului Tulcea şi a Rezervaţiei Biosferei «Delta Dunării», cu modificările ulterioare, în cazul cărora impozitul se poate reduce cu până la 50%;

j) clădirile deţinute de asociaţiile de dezvoltare intercomunitară;k) clădirile folosite de proprietar pentru desfăşurarea de activităţi sportive, în cazul cărora impozitul se poate reduce cu până la 50%, cu respectarea legislaţiei în materia ajutorului de stat;l) clădirile pentru care proprietarul efectuează pe cheltuială proprie intabularea în cartea funciară, pe o perioadă de 2 ani, începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a avut loc intabularea;m) clădirile aflate în proprietatea fundaţiilor înfiinţate prin testament constituite, conform legii, cu scopul de a întreţine, dezvolta şi ajuta instituţii de cultură naţională, precum şi de a susţine acţiuni cu caracter umanitar, social şi cultural;n) clădirile unităţilor sanitare private, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice care generează alte venituri decât cele din domeniul sănătăţii, cu respectarea legislaţiei în materia ajutorului de stat;o) clădirea folosită ca domiciliu aflată în proprietatea sau coproprietatea persoanelor prevăzute la art. 2 lit. c)-f) şi j) din Legea nr. 168/2020 pentru recunoaşterea meritelor personalului participant la acţiuni militare, misiuni şi operaţii pe teritoriul sau în afara teritoriului statului român şi acordarea unor drepturi acestuia, familiei acestuia şi urmaşilor celui decedat, cu modificările şi completările ulterioare;p)

clădirile aflate în proprietatea organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, cu statut de utilitate publică, precum şi cele închiriate, concesionate sau primite în folosinţă de acestea de la o instituţie sau o autoritate publică, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice;r) clădirile clasate ca monumente istorice, de arhitectură sau arheologice, indiferent de titularul dreptului de proprietate sau de administrare, care nu au faţada stradală şi/sau principală renovată sau reabilitată conform prevederilor Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru perioada realizării lucrărilor de renovare sau reabilitare, începând cu data autorizaţiei de construcţie şi până la data procesului-verbal de recepţie finală privind lucrările efectuate, precum şi pe o perioadă de 2 ani, începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui în care au fost finalizate lucrările de renovare sau reabilitare, cu respectarea legislaţiei în materia ajutorului de stat;s) clădirile clasate ca monumente istorice, de arhitectură sau arheologice, indiferent de titularul dreptului de proprietate sau de administrare, care au faţada stradală şi/sau principală renovată sau reabilitată conform prevederilor Legii nr. 422/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice, pe o perioadă de 2 ani, începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui în care au fost finalizate lucrările.25. La articolul 456, alineatele (2^1), (2^2), (2^3), (3^1), (6) şi (6^1) se abrogă.26. La articolul 456, alineatele (3), (4) şi (5) se modifică şi vor avea următorul cuprins:(3) În cazul clădirilor care sunt utilizate ca sere, solare, răsadniţe, ciupercării, silozuri pentru furaje, silozuri şi/sau pătule pentru depozitarea şi conservarea cerealelor, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru alte activităţi economice, impozitul se reduce cu 50%, cu respectarea legislaţiei în materia ajutorului de stat.

...................(4) Prin hotărârea prin care s-a stabilit să se acorde scutirea sau reducerea impozitului/taxei pe clădiri, potrivit alin. (2), se dispune şi cu privire la documentele justificative pentru fiecare situaţie în parte, după caz. Scutirea sau reducerea se aplică persoanelor care deţin documente justificative ce sunt depuse la organul fiscal local în termenul stabilit prin hotărârea consiliului local/Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi care şi-au îndeplinit obligaţia de plată a impozitului/taxei pentru anul fiscal anterior în termenele prevăzute de lege, începând cu data de 1 ianuarie a anului fiscal următor celui în care a fost emisă hotărârea consiliului local/Consiliului General al Municipiului Bucureşti.(5) În cazul scutirii prevăzute la alin. (1) lit. o) şi p), aceasta se acordă pentru întreaga clădire de domiciliu deţinută în comun cu soţul sau soţia. În situaţia în care o cotă-parte din clădire aparţine unor terţi, scutirea nu se acordă pentru cota-parte deţinută de aceşti terţi.27. La articolul 457, după alineatul (1) se introduce un nou alineat, alin. (1^1), cu următorul cuprins:(1^1) Cota impozitului pe clădiri stabilită potrivit alin. (1) pentru anul, nu poate fi mai mică decât cota stabilită pentru anul 2025.28. La articolul 457, tabelul de la alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:

Tipul clădirii	Valoarea impozabilă
	Cu instalaţii de apă, canalizare, electrice şi încălzire (condiţii cumulative)	Fără instalaţii de apă, canalizare, electrice sau încălzire
A. Clădire cu cadre din beton armat sau cu pereţi exteriori din cărămidă arsă sau din orice alte materiale rezultate în urma unui tratament termic şi/sau chimic	2.677	1.606
B. Clădire cu pereţii exteriori din lemn, din piatră naturală, din cărămidă nearsă, din vălătuci sau din orice alte materiale nesupuse unui tratament termic şi/sau chimic	803	535
C. Clădire-anexă cu cadre din beton armat sau cu pereţi exteriori din cărămidă arsă sau din orice alte materiale rezultate în urma unui tratament termic şi/sau chimic	535	469
D. Clădire-anexă cu pereţii exteriori din lemn, din piatră naturală, din cărămidă nearsă, din vălătuci sau din orice alte materiale nesupuse unui tratament termic şi/sau chimic	335	201
E. În cazul contribuabilului care deţine la aceeaşi adresă încăperi amplasate la subsol, demisol şi/sau la mansardă, utilizate ca locuinţă, în oricare dintre tipurile de clădiri prevăzute la lit. A-D	75% din suma care s-ar aplica clădirii	75% din suma care s-ar aplica clădirii
F. În cazul contribuabilului care deţine la aceeaşi adresă încăperi amplasate la subsol, la demisol şi/sau la mansardă, utilizate în alte scopuri decât cel de locuinţă, în oricare dintre tipurile de clădiri prevăzute la lit. A-D	50% din suma care s-ar aplica clădirii	50% din suma care s-ar aplica clădirii

29. La articolul 457, alineatele (7), (8) şi (9) se abrogă.30. La articolul 458, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:(2) Cota impozitului pe clădiri stabilă potrivit alin. (1) pentru anul 2026 nu poate fi mai mică decât cota stabilită pentru anul 2025.31. La articolul 458, alineatul (3) se abrogă.32. La articolul 460, alineatele (1) şi (4) se abrogă.

33. La articolul 460, alineatul (10) se modifică şi va avea următorul cuprins:(10) Cota impozitului pe clădiri stabilită potrivit alin. (1) pentru anul 2026 nu poate fi mai mică decât cota stabilită pentru anul 2025.34. La articolul 463, alineatele (2) şi (5^1) se modifică şi vor avea următorul cuprins:(2) Pentru terenurile aflate în domeniul public sau privat al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, după caz, oricăror entităţi, altele decât cele de drept public, se stabileşte taxa pe teren, care se datorează de concesionari, locatari, titularii dreptului de administrare sau de folosinţă, după caz, în condiţii similare impozitului pe teren. În cazul transmiterii ulterioare altor entităţi a dreptului de concesiune, închiriere, administrare sau folosinţă asupra terenului, taxa se datorează de persoana care are relaţia contractuală cu persoana de drept public..................(5^1) În cazul în care pentru o suprafaţă de teren aflată în domeniul public sau privat al statului ori al unităţii administrativ-teritoriale se datorează impozit pe teren, iar în cursul unui an apar situaţii care determină datorarea taxei pe teren, diferenţa de impozit pentru perioada pe care se datorează taxa pe teren se compensează sau se restituie contribuabilului în anul fiscal următor.35.

La articolul 464, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins:(1) Nu se datorează impozit/taxă pe teren pentru:a) terenurile aflate în domeniul public sau privat al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale, cu excepţia suprafeţelor folosite pentru activităţi economice sau agrement;b) terenurile aflate în domeniul privat al statului concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, după caz, instituţiilor publice cu finanţare de la bugetul de stat, utilizate pentru activitatea proprie a acestora;c) terenurile aparţinând cultelor religioase recunoscute oficial şi asociaţiilor religioase, precum şi componentelor locale ale acestora, cu excepţia suprafeţelor care sunt folosite pentru activităţi economice;d) terenurile aparţinând cimitirelor şi crematoriilor;e) terenurile utilizate de unităţile şi instituţiile de învăţământ de stat, confesional sau particular, autorizate să funcţioneze provizoriu ori acreditate, cu excepţia suprafeţelor care sunt folosite pentru activităţi economice care generează alte venituri decât cele din taxele de şcolarizare, servirea meselor pentru preşcolari, elevi sau studenţi şi cazarea acestora, precum şi terenurile utilizate de către creşe;f) terenurile utilizate de unităţile sanitare publice, cu excepţia suprafeţelor folosite pentru activităţi economice;g)

terenurile legate de sistemele hidrotehnice, terenurile de navigaţie, terenurile aferente infrastructurii portuare, canalelor navigabile, inclusiv ecluzele şi staţiile de pompare aferente acestora, precum şi terenurile aferente lucrărilor de îmbunătăţiri funciare, pe baza avizului privind categoria de folosinţă a terenului, emis de oficiile de cadastru şi publicitate imobiliară;h) terenurile folosite pentru activităţile de apărare împotriva inundaţiilor, gospodărirea apelor, hidrometeorologie, cele care contribuie la exploatarea resurselor de apă, cele folosite ca zone de protecţie definite în lege, precum şi terenurile utilizate pentru exploatările din subsol, încadrate astfel printr-o hotărâre a consiliului local, în măsura în care nu afectează folosirea suprafeţei solului;i) terenurile ocupate de autostrăzi, drumuri europene, drumuri naţionale, drumuri principale administrate de Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere - S.A. şi Compania Naţională de Investiţii Rutiere - S.A., zonele de siguranţă a acestora, precum şi terenurile ocupate de piste şi terenurile din jurul pistelor reprezentând zone de siguranţă;j) terenurile pe care sunt amplasate elementele infrastructurii feroviare publice, precum şi cele ale metroului;k) terenurile din parcurile industriale, parcurile ştiinţifice şi tehnologice, precum şi cele utilizate de incubatoarele de afaceri, cu respectarea legislaţiei în materia ajutorului de stat;l) terenurile aferente capacităţilor de producţie care sunt în sectorul pentru apărare cu respectarea legislaţiei în materia ajutorului de stat;m) terenurile Academiei Române şi ale fundaţiilor proprii înfiinţate de Academia Română, în calitate de fondator unic, cu excepţia terenurilor care sunt folosite pentru activităţi economice;

n) terenurile destinate serviciului de apostilă şi supralegalizare, cele destinate depozitării şi administrării arhivei, precum şi terenurile afectate funcţionării Centrului Naţional de Administrare a Registrelor Naţionale Notariale;o) terenurile aferente clădirilor noi realizate ca parte a unor proiecte investiţionale din domeniul industriei prelucrătoare, depozitării şi logisticii, pentru o perioadă de 2 ani de la recepţia finală a clădirii potrivit procesului-verbal de recepţie întocmit la terminarea lucrărilor, în condiţiile legii, începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a avut loc recepţia şi cu respectarea legislaţiei în materia ajutorului de stat; activităţile ce intră sub incidenţa prevederii se stabilesc prin normele metodologice date în aplicarea prezentului cod;p) terenul aferent clădirii de domiciliu aflate în proprietatea sau coproprietatea persoanelor prevăzute la art. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi a persoanelor fizice prevăzute la art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;q) terenul aferent clădirii folosită ca domiciliu aflate în proprietatea sau coproprietatea veteranilor de război, a văduvelor de război şi a văduvelor nerecăsătorite ale veteranilor de război.36. La articolul 464, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:(2) Consiliile locale/Consiliul General al Municipiului Bucureşti pot/poate hotărî să acorde scutirea sau reducerea impozitului/taxei pe teren datorate pentru:a)

terenul aferent clădirilor restituite potrivit art. 16 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pe durata pentru care proprietarul menţine afectaţiunea de interes public;b) terenul aferent clădirilor retrocedate potrivit art. 1 alin. (10) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pe durata pentru care proprietarul menţine afectaţiunea de interes public;c) terenul aferent clădirilor restituite potrivit art. 1 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999, republicată, cu modificările ulterioare, pe durata pentru care proprietarul menţine afectaţiunea de interes public;d) terenul aferent clădirii utilizate pentru furnizarea de servicii sociale de către organizaţii neguvernamentale şi întreprinderi sociale ca furnizori de servicii sociale, primite în folosinţă gratuită;e) terenul aferent clădirii aflate în proprietatea organizaţiilor nonprofit, precum şi terenul aferent clădirii utilizate de organizaţiile nonprofit primite în folosinţă gratuită, folosite exclusiv pentru activităţile fără scop lucrativ;f) terenurile afectate de calamităţi naturale, pentru o perioadă de până la 2 ani, începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a produs evenimentul;g) terenurile aflate în proprietatea operatorilor economici, în condiţiile elaborării unor scheme de ajutor de stat/de minimis având un obiectiv prevăzut de legislaţia în domeniul ajutorului de stat;

h) terenul aferent clădirii folosite ca domiciliu aflate în proprietatea persoanelor care locuiesc efectiv în localităţile prevăzute în Hotărârea Guvernului nr. 323/1996, cu modificările şi completările ulterioare, şi în Hotărârea Guvernului nr. 395/1996, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul cărora impozitul se poate reduce cu până la 50%;i) terenurile pentru care proprietarul efectuează pe cheltuială proprie intabularea în cartea funciară, pe o perioadă de 2 ani începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a avut loc intabularea;j) terenurile fundaţiilor înfiinţate prin testament, constituite conform legii, cu scopul de a întreţine, dezvolta şi ajuta instituţii de cultură naţională, precum şi de a susţine acţiuni cu caracter umanitar, social şi cultural;k) terenul aferent clădirii folosite ca domiciliu aflate în proprietatea sau coproprietatea persoanelor prevăzute la art. 2 lit. c), f) şi j) din Legea nr. 168/2020, cu modificările şi completările ulterioare;l) terenurile aflate în proprietatea organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, cu statut de utilitate publică, precum şi cele închiriate, concesionate sau primite în folosinţă de acestea de la o instituţie sau o autoritate publică, cu excepţia terenurilor care sunt folosite pentru activităţi economice;m) suprafeţele construite ale terenurilor aferente clădirilor clasate ca monumente istorice, de arhitectură sau arheologice, prevăzute la art. 456 alin. (2) lit. t), indiferent de titularul dreptului de proprietate sau de administrare, cu excepţia terenurilor care sunt folosite pentru activităţi economice.

37. La articolul 464, alineatele (2^1), (2^2), (2^3), (4), (6) şi (7) se abrogă.38. La articolul 465, alineatele (3) şi (5) se modifică şi vor avea următorul cuprins:(3) Prin hotărârea prin care s-a stabilit să se acorde scutirea sau reducerea impozitului/taxei pe teren, potrivit alin. (2), se dispune şi cu privire la documentele justificative pentru fiecare situaţie în parte, după caz. Scutirea sau reducerea se aplică persoanelor care deţin documente justificative ce sunt depuse la organul fiscal local în termenul stabilit prin hotărârea consiliului local/Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi care şi-au îndeplinit obligaţia de plată a impozitului/taxei pentru anul fiscal anterior în termenele prevăzute de lege, începând cu data de 1 ianuarie a anului fiscal următor celui în care a fost emisă hotărârea consiliului local/Consiliului General al Municipiului Bucureşti.................(5) În cazul scutirii prevăzute la art. 464 alin. (1) lit. p) şi q), scutirea se acordă pentru terenul aferent clădirii de domiciliu deţinute în comun cu soţul sau soţia. În situaţia în care o cotă-parte din teren aparţine unor terţi, scutirea nu se acordă pentru cota-parte deţinută de aceşti terţi.39. La articolul 465, tabelele de la alineatul (4) şi (7) se modifică şi vor avea următorul cuprins:(4) (...)

Nr. crt.	Zona Categoria de folosinţă	A	B	C	D
1	Teren arabil	75	56	51	41
2	Păşune	56	51	41	36
3	Fâneaţă	56	51	41	36
4	Vie	122	94	75	51
5	Livadă	143	122	94	75
6	Pădure sau alt teren cu vegetaţie forestieră	75	56	51	41
7	Teren cu apă	41	36	22	0
8	Drumuri şi căi ferate	0	0	0	0
9	Teren neproductiv, cu excepţia celor de la pct. 10	0	0	0	0
10	Plaja folosită pentru activităţi economice	41	36	22	0

...............(7) (...)

Nr. crt.	Categoria de folosinţă	Impozit (lei)
1	Teren cu construcţii	60-83
2	Teren arabil	112-134
3	Păşune	54-75
4	Fâneaţă	54-75
5	Vie	129-148
6	Livadă	129-150
7	Pădure sau alt teren cu vegetaţie forestieră	22-43
8	Teren cu apă	3-15
9	Drumuri şi căi ferate	0-0
10	Teren neproductiv, cu excepţia celor de la pct. 11	0
11	Plaja folosită pentru activităţi economice	3-15

40. La articolul 469, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins:Scutiri Articolul 469(1)

Nu se datorează impozitul pe mijloacele de transport pentru:a) mijloacele de transport ale instituţiilor publice;b) mijloacele de transport ale persoanelor juridice, care sunt utilizate pentru servicii de transport public de pasageri în regim urban sau suburban, inclusiv transportul de pasageri în afara unei localităţi, dacă tariful de transport este stabilit în condiţii de transport public;c) vehiculele istorice definite conform prevederilor legale în vigoare;d) autovehiculele second-hand înregistrate ca stoc de marfă şi care nu sunt utilizate în folosul propriu al operatorului economic, comerciant auto sau societate de leasing;e) un mijloc de transport aflat în proprietatea persoanelor prevăzute la art. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi a persoanelor fizice prevăzute la art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, la alegerea contribuabilului;f) mijloacele de transport aflate în proprietatea veteranilor de război, văduvelor de război sau văduvelor nerecăsătorite ale veteranilor de război, pentru un singur mijloc de transport.

41. La articolul 469, alineatele (2) şi (3) se modifică şi vor avea următorul cuprins:(2) Consiliile locale/Consiliul General al Municipiului Bucureşti pot/poate hotărî să acorde scutirea sau reducerea impozitului pe mijloacele de transport pentru:a) mijloacele de transport agricole utilizate efectiv în domeniul agricol. În cazul scutirii sau reducerii impozitului pe mijloacele de transport acordate persoanelor juridice se vor avea în vedere prevederile legale în vigoare privind acordarea ajutorului de stat;b) navele fluviale de pasageri, bărcile şi luntrele folosite pentru transportul persoanelor fizice cu domiciliul în Delta Dunării, Insula Mare a Brăilei şi Insula Balta Ialomiţei, în cazul cărora impozitul se poate reduce cu până la 50%;c) mijloacele de transport ale fundaţiilor înfiinţate prin testament constituite conform legii, cu scopul de a întreţine, dezvolta şi ajuta instituţii de cultură naţională, precum şi de a susţine acţiuni cu caracter umanitar, social şi cultural;d) mijloacele de transport ale organizaţiilor care au ca unică activitate acordarea gratuită de servicii sociale în unităţi specializate care asigură găzduire, îngrijire socială şi medicală, asistenţă, ocrotire, activităţi de recuperare, reabilitare şi reinserţie socială pentru copil, familie, persoane cu handicap, persoane vârstnice, precum şi pentru alte persoane aflate în dificultate, în condiţiile legii;

e) un mijloc de transport în cazul celor aflate în proprietatea persoanelor care locuiesc efectiv în localităţile prevăzute în Hotărârea Guvernului nr. 323/1996, cu modificările şi completările ulterioare şi în Hotărârea Guvernului nr. 395/1996, cu modificările ulterioare, în cazul cărora impozitul se poate reduce cu până la 50%.(3) Prin hotărârea prin care s-a stabilit să se acorde scutirea sau reducerea impozitului pe mijloacele de transport, potrivit alin. (2), se dispune şi cu privire la documentele justificative pentru fiecare situaţie în parte, după caz. Scutirea sau reducerea se aplică persoanelor care deţin documente justificative ce sunt depuse la organul fiscal local în termenul stabilit prin hotărârea consiliului local/Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi care şi-au îndeplinit obligaţia de plată a impozitului/taxei pentru anul fiscal anterior în termenele prevăzute de lege, începând cu data de 1 ianuarie a anului fiscal următor celui în care a fost emisă hotărârea consiliului local/Consiliului General al Municipiului Bucureşti.42. La articolul 469, alineatele (4), (5), (6) şi (7) se abrogă.43. La articolul 470 alineatul (2), partea dispozitivă şi tabelul se modifică şi vor avea următorul cuprins:(2) În cazul oricăruia dintre următoarele autovehicule, impozitul pe mijloacele de transport se calculează în funcţie de capacitatea cilindrică a acestuia şi norma de poluare, prin înmulţirea fiecărei grupe de 200 cmc sau fracţiune din aceasta cu suma corespunzătoare din tabelul următor:

Nr. crt.	Mijloace de transport cu tracţiune mecanică	Lei/200 cmc sau fracţiune din aceasta Normă de poluare: Noneuro, E0-E3	Lei/200 cmc sau fracţiune din aceasta Normă de poluare: E4	Lei/200 cmc sau fracţiune din aceasta Normă de poluare: E5	Lei/200 cmc sau fracţiune din aceasta Normă de poluare: E6	Lei/auto hibride cu emisii de CO_2 peste 50 g/km
I. Vehicule înmatriculate (lei/200 cmc sau fracţiune din aceasta)
1	Motociclete, tricicluri, cvadricicluri şi autoturisme cu capacitatea cilindrică de până la 1.600 cmc, inclusive	19,5	18,8	17,6	16,5	16,2
2	Motociclete, tricicluri şi 9 cvadricicluri cu capacitatea cilindrică de peste 1.600 cmc	22,1	21,3	19,9	18,7	18,4
3	Autoturisme cu capacitatea cilindrică între 1.601 cmc şi 2.000 cmc inclusiv	29,7	28,5	26,7	25,1	24,6
4	Autoturisme cu capacitatea cilindrică între 2.001 cmc şi 2.600 cmc inclusiv	92,2	88,6	82,8	77,8	76,3
5	Autoturisme cu capacitatea cilindrică între 2.601 cmc şi 3.000 cmc inclusiv	182,9	172,8	154,1	151,2	149,8
6	Autoturisme cu capacitatea cilindrică de peste 3.001 cmc	319,0	297,3	294,4	290,0	275,5
7	Autobuze, autocare, microbuze	31,2	30,0	28,1	26,4	25,9
8	Alte vehicule cu tracţiune mecanică cu masa totală maximă autorizată de până la 12 tone, inclusiv	39,0	37,5	35,1	33,0	32,4

44. La art. 470, după alineatul (2) se introduc două noi alineate, alin. (2^1) şi (2^2), cu următorul cuprins:(2^1) Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei, Ministerul Afacerilor Interne şi Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii au obligaţia de a colabora în vederea realizării schimbului de date şi informaţii privind norma de poluare prevăzută la alin. (2). Procedura privind schimbul de date şi informaţii se stabileşte pe bază de protocol încheiat între Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei, Ministerul Afacerilor Interne şi Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii.(2^2) În cazul oricăruia dintre următoarele autovehicule, impozitul pe mijloacele de transport se calculează în funcţie de capacitatea cilindrică a acestuia, prin înmulţirea fiecărei grupe de 200 cmc sau fracţiune din aceasta cu suma corespunzătoare din tabelul următor:

Nr. crt.	Mijloace de transport cu tracţiune mecanică	Lei/200 cmc sau fracţiune din aceasta
I. Vehicule înmatriculate (lei/200 cmc sau fracţiune din aceasta)
1	Tractoare înmatriculate	18
II. Vehicule înregistrate
1	Vehicule cu capacitate cilindrică	lei/200 cmc
1.1	Vehicule înregistrate cu capacitate cilindrică < 4.800 cmc	2-4
1.2	Vehicule înregistrate cu capacitate cilindrică > 4.800 cmc	4-6
2	Vehicule fără capacitate cilindrică evidenţiată*	50-150 lei/an

45.

La articolul 470, alineatul (3) se modifică şi va avea următorul cuprins:(3) În cazul mijloacelor de transport hibride cu emisii de CO_2 mai mici sau egale cu 50 g/km, impozitul se reduce cu maximum 30%, conform hotărârii consiliului local/Consiliului General al Municipiului Bucureşti, după caz.46. La articolul 470, după alineatul (3) se introduce un nou alineat, alin. (3^1), cu următorul cuprins:(3^1) În cazul autovehiculelor acţionate electric, impozitul pe mijloacele de transport este în valoarea de 40 lei/an.47. Articolul 487^1 se abrogă.48. La articolul 489, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:(2) Cotele adiţionale stabilite conform alin. (1) pot fi de până la 100% faţă de nivelurile maxime stabilite în cadrul prezentului titlu.

49. După articolul 489 se introduce un nou articol, art. 489^1, cu următorul cuprins:Stabilirea scutirilor şi/sau reducerilor de la plata impozitelor şi taxelor locale la nivelul consiliilor locale/ Consiliului General al Municipiului Bucureşti Articolul 489^1(1) Consiliile locale/Consiliul General al Municipiului Bucureşti pot/poate hotărî să acorde scutirea sau reducerea de la plata impozitelor şi taxelor locale pe bază de analize cost-beneficiu, pentru o perioadă determinată de timp, de cel mult 2 ani fiscali, în funcţie de anumite criterii predefinite prin hotărârea adoptată cu cel puţin 3 zile lucrătoare înainte de expirarea exerciţiului bugetar, pentru anul fiscal următor. În cadrul acestei perioade se efectuează evaluări intermediare din perspectiva atingerii scopului urmărit la momentul la care a fost luată hotărârea de acordare şi în funcţie de constatări se decide prin hotărâre, după caz, menţinerea pentru restul perioadei rămase sau stoparea acordării pe viitor.(2) Criteriile prevăzute la alin. (1) se stabilesc de către autoritatea deliberativă a administraţiei publice locale prin hotărâre a consiliului local/Consiliului General al Municipiului Bucureşti.(3) Cuantumul total al scutirilor şi/sau reducerilor ce se acordă prin hotărâre a consiliului local/Consiliului General al Municipiului Bucureşti este de cel mult 5% din totalul veniturilor din impozitele şi taxele locale încasate până în ziua anterioară adoptării hotărârii din anul fiscal precedent celui în care se acordă scutirea.

50. Articolul 491 se modifică şi va avea următorul cuprins: Indexarea impozitelor şi taxelor localeArticolul 491(1) În anul fiscal 2026, pentru impozitele şi taxele locale care constau într-o anumită sumă în lei sau care sunt stabilite pe baza unei anumite sume în lei, se aplică nivelurile prevăzute în mod distinct pentru fiecare impozit/taxă în parte, în cadrul prezentului titlu.(2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), sumele prevăzute în tabelele prevăzute la art. 470 alin. (5) şi (6) se indexează anual în funcţie de rata de schimb a monedei euro în vigoare în prima zi lucrătoare a lunii octombrie a fiecărui an şi publicată în Jurnalul Uniunii Europene şi de nivelurile minime prevăzute în Directiva 1999/62/CE de aplicare la vehiculele grele de marfă pentru utilizarea anumitor infrastructuri. Cursul de schimb a monedei euro şi nivelurile minime, exprimate în euro, prevăzute în Directiva 1999/62/CE de aplicare la vehiculele grele de marfă pentru utilizarea anumitor infrastructuri se comunică pe site-urile oficiale ale Ministerului Finanţelor şi Ministerului Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei.(3) Sumele indexate conform alin. (2) se aprobă prin hotărâre a consiliului local şi se aplică în anul fiscal următor. La nivelul municipiului Bucureşti, această atribuţie revine Consiliului General al Municipiului Bucureşti.(4) Hotărârea consiliului local/Consiliului General al Municipiului Bucureşti se adoptă cu cel puţin 3 zile lucrătoare înainte de expirarea exerciţiului bugetar, pentru anul fiscal următor.

51. La articolul 500^2, literele a) şi b) se modifică şi vor avea următorul cuprins:a) în cazul proprietăţilor reprezentând clădiri rezidenţiale, prin aplicarea unei cote de 0,9% asupra diferenţei dintre valoarea impozabilă a clădirii comunicată de către organul fiscal local şi plafonul de 2.500.000 lei;b) în cazul proprietăţilor reprezentând autoturisme, prin aplicarea unei cote de 0,9% asupra diferenţei dintre valoarea de achiziţie şi plafonul de 375.000 lei.Articolul XVOrdonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 124/2024 privind prorogarea unor termene şi consolidarea capacităţii administrative în domeniul impozitării proprietăţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1069 din 24 octombrie 2024, se modifică şi se completează după cum urmează:1. Articolul I se modifică şi va avea următorul cuprins:

Articolul ILa articolul IX din Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, abrogarea unor acte normative şi alte măsuri financiar-fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 716 din 15 iulie 2022, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 370/2022, cu modificările ulterioare, litera i) se modifică şi va avea următorul cuprins:i) prevederile pct. 106 şi 107-116 se abrogă.2. După articolul II se introduc trei noi articole, art. III-V, cu următorul cuprins:Articolul III(1) Se instituie Sistemul naţional integrat de gestionare în scop fiscal a datelor şi informaţiilor despre bunurile imobile din România, denumit în continuare Sistemul RO eProprietate, sistem informatic de interes strategic naţional.(2) Ministerul Finanţelor, prin Centrul Naţional pentru Informaţii Financiare, asigură dezvoltarea, funcţionarea, mentenanţa şi orice alte activităţi legate de administrarea Sistemului RO e-Proprietate.(3)

Sistemul RO e-Proprietate reprezintă ansamblul de principii, reguli şi sisteme informatice, infrastructură de comunicaţii, elemente de interconectare şi interoperabilitate cu alte sisteme informatice, platforme hardware şi software pentru stocare, procesare automată, procesare manuală, preluare, afişare şi transmitere de date, având drept scop automatizarea colectării de date şi informaţii despre bunurile imobile, pentru fundamentarea politicilor publice în scop fiscal.Articolul IV(1) Autorităţile/instituţiile publice şi organizaţiile profesionale de interes public sau de utilitate publică care, direct sau prin intermediul structurilor subordonate ori coordonate, deţin orice fel de date sau informaţii cu privire la bunurile imobile, au obligaţia de a le pune la dispoziţie/furniza Ministerului Finanţelor, cu titlu gratuit, pentru a fi integrate în cadrul Sistemului RO e-Proprietate.(2) Pe măsura dezvoltării sistemelor informatice Sistemul RO e-Proprietate se poate interconecta, în condiţiile stabilite prin lege, cu alte sisteme informatice, în scopul furnizării către acesta a datelor şi informaţiilor privind proprietăţile din România.Articolul VProcedura de utilizare şi funcţionare a Sistemului RO e-Proprietate, precum şi standardele funcţionale şi structurale, periodicitatea şi modalitatea de transmitere/punere la dispoziţie a datelor şi informaţiilor se stabilesc prin ordin al ministrului finanţelor, care se elaborează în termen de 3 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Articolul XVILa articolul 2 alineatul (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 116/2023 privind unele măsuri pentru gestionarea şi evidenţierea veniturilor curente ale bugetului public prin implementarea unor proiecte de digitalizare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1138 din 15 decembrie 2023, aprobată prin Legea nr. 7/2025, după litera f) se introduce o nouă literă, lit. g), cu următorul cuprins:g) Sistemul RO e-Proprietate, prevăzut la art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 124/2024 privind prorogarea unor termene şi consolidarea capacităţii administrative în domeniul impozitării proprietăţii.Articolul XVIIDupă articolul 5^2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2013 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Oficiului Naţional pentru Jocuri de Noroc şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2009 privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 3 aprilie 2013, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2013, cu modificările şi completările ulterioare, se introduc două noi articole, art. 5^3 şi 5^4, cu următorul cuprins:Articolul 5^3

(1) La dosarul pentru concurs, candidaţii înscrişi pentru ocuparea funcţiilor publice de conducere şi de execuţie, generale şi specifice, din cadrul Oficiului Naţional pentru Jocuri de Noroc au obligaţia de a depune două avize eliberate de unităţi specializate atestate în condiţiile legii, din care să rezulte că sunt apţi din punct de vedere psihologic şi comportamental pentru exercitarea funcţiei publice, respectiv:a) aviz privind evaluarea psihologică complexă;b) aviz psihologic de integritate.(2) Toţi funcţionarii publici din cadrul Oficiului Naţional pentru Jocuri de Noroc sunt supuşi în mod obligatoriu unei testări psihologice periodice, o dată la 2 ani.(3) Neparticiparea fără un motiv justificat la testarea psihologică constituie abatere disciplinară şi se sancţionează potrivit prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare. După încetarea motivului care a condus la neprezentarea la testarea psihologică, funcţionarul trebuie să se prezinte în maximum 30 de zile la testare.(4) În situaţia unui rezultat nefavorabil, autoritatea poate dispune măsuri corespunzătoare, respectiv distribuirea pe o funcţie compatibilă sau încetarea raportului de serviciu, cu respectarea prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019, cu modificările şi completările ulterioare.(5) În situaţia în care există date şi indicii privind abateri de la integritate ale personalului care ocupă funcţiile publice de conducere din cadrul Oficiului Naţional pentru Jocuri de Noroc, respectiv ale personalului care ocupă funcţii generale de execuţie din cadrul structurilor de control, la solicitarea conducerii Oficiului, personalul poate face obiectul testării integrităţii, inclusiv pentru detecţia comportamentului disimulat realizată prin utilizarea tehnicii poligraf.

(6) Rezultatele testării poligraf se au în vedere la declanşarea sau finalizarea cercetării disciplinare. Declanşarea cercetării disciplinare se poate dispune numai în baza constatării unor fapte sau împrejurări obiective, potrivit prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019, cu modificările şi completările ulterioare.(7) Testarea psihologică se efectuează de către unităţi specializate atestate în condiţiile legii.(8) Costurile aferente testării psihologice prevăzute la alin. (2) şi (5) sunt suportate de instituţie.Articolul 5^4(1) În aplicarea dispoziţiilor art. 5^3, testarea psihologică se desfăşoară în condiţiile prevăzute de anexa nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 355/2007 privind supravegherea sănătăţii lucrătorilor, cu modificările şi completările ulterioare şi constă în două tipuri de evaluări:a) evaluarea psihologică complexă - care are în vedere analiza nivelului cognitiv, maturitatea socioafectivă/stabilitatea emoţională, conştiinciozitatea şi rezistenţa la stres;b) evaluarea psihologică a integrităţii - care urmăreşte identificarea tendinţelor comportamentale ce pot afecta integritatea profesională.

(2) Evaluarea psihologică se finalizează prin emiterea a două avize distincte: unul aferent evaluării psihologice complexe şi unul privind nivelul de integritate al persoanei evaluate.(3) Avizele menţionate la alin. (2) sunt utilizate în scopul evaluării compatibilităţii persoanei cu funcţie publică, fiind opozabile atât candidatului sau funcţionarului evaluat, cât şi instituţiei.Articolul XVIIIDupă articolul 20 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 19 aprilie 2006, cu modificările şi completările ulterioare, se introduce un nou articol, art. 20^1, cu următorul cuprins:Articolul 20^1

(1) În scopul realizării activităţilor de control şi supraveghere vamală, personalul desemnat din cadrul Autorităţii poate să folosească înregistratoare audio-video portabile de tip body worn camera şi să fixeze cu mijloace foto-audio-video din dotare activităţi desfăşurate în spaţii publice, fără consimţământul persoanelor vizate.(2) Autoritatea este autorizată să înregistreze şi să fixeze cu mijloace foto-audio-video din dotare momente operative, pentru exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege, fără consimţământul persoanelor vizate, în cazul în care există suspiciuni privind săvârşirea unor fapte de fraudă fiscală şi vamală.(3) Autoritatea poate păstra imaginile fotografice ori înregistrările audio şi/sau video obţinute potrivit alin. (1) şi (2) pe o perioadă de 6 luni de la data obţinerii acestora, cu excepţia situaţiilor în care sunt utilizate în cadrul unei proceduri judiciare, caz în care acestea urmează regimul probelor. La împlinirea acestui termen, imaginile şi/sau înregistrările se distrug prin proceduri ireversibile.(4) Se interzice prelucrarea datelor cu caracter personal conţinute de imaginile fotografice ori înregistrările audio şi/sau video în alte scopuri decât cele în care au fost colectate, cu excepţia situaţiilor prevăzute expres de lege şi numai dacă sunt asigurate garanţiile necesare pentru protejarea drepturilor persoanelor vizate.(5) Înregistrarea şi fixarea de către personalul vamal menţionat la alin. (1) şi (2) a activităţilor specifice, prin utilizarea mijloacelor foto-audio-video din dotare, precum şi păstrarea înregistrărilor audio şi/sau video şi a imaginilor fotografice astfel obţinute se realizează cu respectarea prevederilor Regulamentului (UE) 2016/679 al Parlamentului European şi al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date şi de abrogare a Directivei 95/46/CE.(6) Procedura privind înregistrarea şi fixarea cu mijloace fotoaudio-video din dotare a activităţilor specifice prevăzute la alin. (1) şi (2), stocarea şi accesarea acestora se stabileşte prin ordin al preşedintelui Autorităţii.

Articolul XIXDupă articolul 31^2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10/2004 privind Statutul personalului vamal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 23 martie 2004, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 243/2004, cu modificările şi completările ulterioare, se introduce un nou articol, art. 31^3, cu următorul cuprins:Articolul 31^3(1) În situaţia în care există date şi indicii privind abateri de la integritate ale personalului care ocupă funcţiile publice de conducere din cadrul Autorităţii Vamale Române, respectiv ale personalului care ocupă funcţii generale de execuţie din cadrul structurilor de control, la solicitarea conducerii Autorităţii, personalul poate face obiectul testării integrităţii, inclusiv pentru detecţia comportamentului disimulat realizată prin utilizarea tehnicii poligraf.(2) În situaţia în care testarea funcţionarul public indică un comportament disimulat se declanşează cercetarea disciplinară conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare.

Articolul XXLa articolul 20 din Ordonanţa Guvernului nr. 86/2003 privind unele reglementări în domeniul financiar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 624 din 31 august 2003, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 609/2003, cu modificările şi completările ulterioare, după alineatul (1) se introduc trei noi alineate, alin. (2)-(4), cu următorul cuprins:(2) În situaţia în care există date şi indicii privind abateri de la integritate şi principiile aplicabile conduitei profesionale a funcţionarilor publici care ocupă funcţiile publice de conducere din Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, respectiv ale personalului care ocupă funcţii generale de execuţie din cadrul structurilor de control şi de executare silită, la solicitarea conducerii Agenţiei, personalul poate face obiectul testelor de integritate, inclusiv pentru detecţia comportamentului disimulat realizată prin utilizarea tehnicii poligraf, în condiţiile legii.(3) Costurile evaluărilor se suportă din bugetul Agenţiei, în limita bugetului aprobat, conform procedurii stabilite prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.(4) În situaţia în care testarea funcţionarului public indică un comportament disimulat se declanşează cercetarea disciplinară conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare.Articolul XXIOrdonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 29 iunie 2013, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 144/2014, cu modificările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:1. La articolul 5, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins:Articolul 5(1) Personalul Agenţiei din cadrul Direcţiei generale antifraudă fiscală care ocupă funcţii publice specifice poartă, în timpul serviciului, uniformă, însemne distinctive, ecusoane, înregistratoare audio-video portabile de tip bodycam şi alte mijloace tehnice utilizate ca mijloc individual de apărare, protecţie şi comunicare, care se atribuie gratuit. În anumite situaţii, stabilite prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, în realizarea atribuţiilor de serviciu, personalul care ocupă funcţii publice specifice poate îmbrăca ţinuta civilă. Personalul Agenţiei din cadrul Direcţiei generale antifraudă fiscală în timpul acţiunilor speciale cu risc beneficiază de suportul Inspectoratului General al Jandarmeriei Române sau, după caz, al Inspectoratului General al Poliţiei Române, la solicitarea preşedintelui Agenţiei, în condiţiile stabilite prin protocolul prevăzut la art. 9.2. La articolul 5, după alineatul (1) se introduc şase noi alineate, alin. (1^1)-(1^6), cu următorul cuprins:(1^1) În scopul realizării activităţilor de control antifraudă, personalul desemnat din cadrul Direcţiei generale antifraudă fiscală poate să înregistreze şi să fixeze cu mijloacele foto-audio-video din dotare, activităţi desfăşurate în spaţii publice, fără consimţământul persoanelor vizate.(1^2) Agenţia, prin Direcţia generală antifraudă fiscală este autorizată să înregistreze şi să fixeze, cu mijloace foto-audio-video sau prin alte mijloace tehnice din dotare, momente operative, pentru exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege, fără consimţământul persoanelor vizate, în cazul în care există suspiciuni privind săvârşirea unor acte şi fapte de evaziune fiscală şi fraudă fiscală. Înregistrările foto-audio-video constituie mijloace de probă.(1^3) Agenţia, prin Direcţia generală antifraudă fiscală poate păstra imaginile fotografice ori înregistrările audio şi/sau video obţinute potrivit alin. (1^1) şi (1^2) pe o perioadă de 6 luni de la data obţinerii acestora, cu excepţia situaţiilor în care vor fi utilizate în cadrul unei proceduri judiciare, caz în care acestea urmează regimul probelor. La împlinirea acestui termen, imaginile şi/sau înregistrările se distrug prin proceduri ireversibile.

(1^4) Se interzice prelucrarea datelor cu caracter personal conţinute de imaginile fotografice ori înregistrările audio şi/sau video în alte scopuri decât cele în care au fost colectate, cu excepţia situaţiilor prevăzute expres de lege şi numai dacă sunt asigurate garanţiile necesare pentru protejarea drepturilor persoanelor vizate.(1^5) Înregistrarea şi fixarea de către personalul antifraudă menţionat la alin. (1^1) şi (1^2) a activităţilor specifice, prin utilizarea mijloacelor foto-audio-video din dotare, precum şi păstrarea înregistrărilor audio şi/sau video şi a imaginilor fotografice astfel obţinute se realizează cu respectarea prevederilor Regulamentului (UE) 2016/679 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date şi de abrogare a Directivei 95/46/CE.(1^6) Procedura privind înregistrarea şi fixarea cu mijloace foto-audio-video din dotare a activităţilor specifice prevăzute la alin. (1^1) şi (1^2), stocarea şi accesarea acestora, se stabileşte prin ordin comun al ministrului finanţelor şi al preşedintelui Agenţiei în termen de 45 de zile de la data intrării în vigoare a Legii privind stabilirea unor măsuri de redresare şi eficientizare a resurselor publice şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative.3. La articolul 6 alineatul (2), după litera r) se introduce o nouă literă, lit. r^1), cu următorul cuprins:r^1) să utilizeze înregistratoare audio-video portabile de tip bodycam în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu în condiţiile stabilite prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

4. La articolul 8, după alineatul (1) se introduce un nou alineat, alin. (1^1), cu următorul cuprins:(1^1) Nerespectarea dispoziţiei de utilizare sau utilizarea în mod necorespunzător a bodycam reprezintă abatere disciplinară şi este cercetată în conformitate cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare.Articolul XXIIMăsuri privind instituirea unei taxe logistice pentru gestionarea fluxurilor extracomunitare de bunuri(1) Se instituie o taxă logistică pentru gestionarea fluxurilor de bunuri extracomunitare, în valoare de 25 de lei pentru fiecare colet ce conţine bunuri cu valoare comercială, denumit în continuare colet, care intră pe teritoriul României, cu loc de începere al livrării în afara teritoriului Uniunii Europene, a cărei valoare declarată se situează sub plafonul de 150 de Euro, denumită în continuare taxă, indiferent de locul punerii în liberă circulaţie în Uniunea Europeană.(2) Taxa se aplică coletelor care conţin bunurile livrate în cazul vânzărilor la distanţă de bunuri importate din teritorii terţe sau ţări terţe, definite conform dispoziţiilor art. 266 alin. (1) pct. 36, respectiv art. 315^2 alin. (1) din Legea nr. 227/2015, cu modificările şi completările ulterioare.

(3) Potrivit prezentului act normativ, prin colet se înţelege fiecare expediere ce conţine bunuri cu valoare comercială, aferente unor operaţiuni de vânzare la distanţă de bunuri importate din teritorii terţe sau ţări terţe.(4) Obligaţia de plată a taxei revine furnizorului bunurilor, persoanei care expediază coletul sau entităţii care facilitează prin intermediul unei platforme digitale vânzarea la distanţă de bunuri, după caz.(5) Coletele a căror livrare nu a fost efectuată către destinatarul final din România nu fac obiectul taxei.(6) În cazul coletelor care sunt returnate în baza prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2014 privind drepturile consumatorilor în cadrul contractelor încheiate cu profesioniştii, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, aprobată cu modificări prin Legea nr. 157/2015, cu modificările şi completările ulterioare, de persoana destinatară din România, taxa nu se rambursează.(7) Coletul care face obiectul acestui act normativ, livrat pe teritoriul României, este însoţit de informaţii cu privire la declaraţia de origine a acestuia, aşa cum a fost transmisă în vederea efectuării formalităţilor vamale simplificate prin declaraţia vamală cu set redus de date - H7, emisă de furnizorul bunurilor, persoana care expediază coletul sau entitatea care facilitează prin intermediul unei platforme digitale vânzarea la distanţă de bunuri, după caz.(8) Obligaţia de colectare, declarare şi virare a taxei revine furnizorilor de servicii poştale, astfel cum sunt definiţi la art. 2 pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/2013 privind serviciile poştale, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 187/2013, cu modificările şi completările ulterioare, care predau coletul destinatarului.(9) Furnizorii de servicii poştale menţionaţi la alin. (8) au obligaţia să declare, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care s-a făcut predarea către destinatarul coletului, către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală numărul coletelor, după cum urmează:a)

numărul de colete livrate cu loc de începere al livrării în afara teritoriului Uniunii Europene;b) numărul de colete livrate însoţite de informaţii din declaraţia de origine, cu loc de începere al livrării în afara teritoriului Uniunii Europene;c) numărul de colete livrate însoţite de informaţii din declaraţia de origine pentru care s-a perceput taxa.(10) Furnizorii de servicii poştale colectează taxa direct de la furnizorul bunurilor, persoana care expediază coletul sau entitatea care facilitează prin intermediul unei platforme digitale vânzarea la distanţă de bunuri sau de la intermediarul logistic beneficiar direct al serviciilor poştale prestate de către aceştia.(11) Taxele colectate vor fi virate la bugetul de stat până la data de 25 a lunii următoare celei în care a fost predat coletul destinatarului.(12) Furnizorii de servicii poştale au obligaţia să se asigure de încasarea taxei, aceasta reprezentând o condiţie pentru prestarea serviciilor.(13)

În situaţia în care furnizorii de servicii poştale nu respectă obligaţia prevăzută la alin. (12), aceştia se subrogă de drept în obligaţiile persoanelor prevăzute la alin. (4).(14) Furnizorii de servicii poştale au obligaţia să identifice, prin sistemele proprii de trasabilitate, coletele supuse taxei.(15) Procedura de declarare se stabileşte prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, emis în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.(16) Furnizorii de servicii poştale păstrează timp de 5 ani evidenţe detaliate ale expedierilor taxate pe care le pun la dispoziţia autorităţilor fiscale şi/sau vamale, după caz, la solicitarea acestora.(17) Furnizorii de servicii poştale au obligaţia declarării taxelor colectate până la data de 25 a lunii următoare celei în care a fost predat coletul destinatarului.(18) Constituie contravenţii următoarele fapte dacă, potrivit legii penale, nu sunt considerate infracţiuni:a) nerespectarea obligaţiilor prevăzute la alin. (9);b) nerespectarea obligaţiilor prevăzute la alin. (16);

c) nerespectarea obligaţiilor prevăzute la alin. (17).(19) Contravenţia prevăzută la alin. 18 lit. a) se sancţionează cu amendă de la 2.000 lei la 3.500 lei.(20) Nerespectarea obligaţiei prevăzute la alin. (18) lit. b) se sancţionează cu amendă de la 6.000 lei la 10.000 lei.(21) Contravenţia prevăzută la alin. (18) lit. c) se sancţionează, prin derogare de la prevederile art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, cu amendă constând în valoarea taxelor nedeclarate, dar nu mai puţin de 1.000 lei.(22) Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac de către persoanele împuternicite din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.(23) Contravenţiilor prevăzute la alin. (18) le sunt aplicabile dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare.

(24) Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani sau cu amendă colectarea taxei şi neplata către bugetul general consolidat al statului, în termen de 30 zile de la declarare.(25) Monitorizarea implementării taxei logistice pentru gestionarea fluxurilor extracomunitare de bunuri se realizează de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală Antifraudă Fiscală, în conformitate cu atribuţiile legale specifice.(26) Atribuţiile Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală în cadrul implementării proiectului privind taxa logistică pentru gestionarea fluxurilor extracomunitare de bunuri se stabilesc prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.Articolul XXIIIPrevederile art. XXII intră în vigoare la data de 1 noiembrie 2025.Articolul XXIV

Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1066 din 17 noiembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, se completează după cum urmează:1. La articolul 67, după alineatul (2^2) se introduc patru noi alineate, alin. (2^3)-(2^6), cu următorul cuprins:(2^3) Societăţile care distribuie trimestrial dividende, potrivit legii, nu pot acorda acţionarilor sau asociaţilor, după caz, sau altor persoane afiliate, aşa cum sunt definite conform reglementărilor contabile aplicabile, împrumuturi, până la regularizarea diferenţelor rezultate din distribuirea dividendelor în cursul anului.(2^4) Societăţile care, pe baza situaţiilor financiare anuale, aprobate potrivit legii, au o valoare a activului net diminuată la mai puţin de jumătate din valoarea capitalului social subscris nu pot restitui acţionarilor sau asociaţilor, după caz, sau altor persoane afiliate, aşa cum sunt definite conform reglementărilor contabile aplicabile, împrumuturile luate de la aceştia.(2^5) În cazul nerespectării interdicţiei prevăzute la alin. (2^3) şi (2^4) se dispune atragerea răspunderii solidare a societăţii şi a acţionarului/asociatului care a beneficiat de plata de dividende interimare, fără a fi regularizate, sau căruia i s-au restituit împrumuturi deşi societatea avea activul net sub limita prevăzută de lege. Societatea, împreună cu acţionarii/asociaţii, răspund solidar pentru obligaţiile bugetare restante datorate de societate şi administrate de organul fiscal central, în limita sumelor care au făcut obiectul împrumutului acordat, respectiv restituit.(2^6) Nerespectarea de către societăţi a interdicţiei prevăzute la alin. (2^3) şi (2^4) constituie contravenţie. Prin derogare de la prevederile art. 8 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, aceasta se sancţionează cu amendă de la 10.000 lei la 200.000 lei, de către persoanele cu atribuţii în acest sens, din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală stabilite prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.2. După articolul 69 se introduce un nou articol, art. 69^1, cu următorul cuprins:Articolul 69^1

(1) Societăţile care la sfârşitul exerciţiului financiar curent înregistrează profit pentru exerciţiul financiar de raportare, dar înregistrează pierdere contabilă reportată, potrivit prevederilor Legii contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pot efectua distribuiri de dividende din profitul exerciţiului financiar curent numai după constituirea rezervelor legale, acoperirea pierderii contabile reportate şi constituirea de rezerve în conformitate cu cerinţele statutare.(2) Societăţile care, pe baza situaţiilor financiare anuale, aprobate potrivit legii, au o valoare a activului net diminuată la mai puţin de jumătate din valoarea capitalului social subscris pot efectua distribuiri de dividende din profitul exerciţiului financiar curent numai după reîntregirea activului net la valoarea minimă prevăzută de lege.(3) Societăţile care, pe baza situaţiilor financiare interimare, aprobate potrivit legii, au o valoare a activului net diminuată la mai puţin de jumătate din valoarea capitalului social subscris nu pot efectua distribuiri de dividende interimare din profitul exerciţiului financiar curent dacă nu au reîntregit activul net la valoarea minimă prevăzută de lege.3. La articolul 153^24, după alineatul (4) se introduc unsprezece noi alineate, alin. (4^1)-(4^11), cu următorul cuprins:(4^1) Nerespectarea de către societate a obligaţiei de reconstituire a activului net până la nivelul unei valori cel puţin egale cu jumătate din capitalul social în termenul prevăzut la alin. (4) constituie contravenţie şi se sancţionează, prin derogare de la prevederile art. 8 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, cu amendă de la 10.000 lei la 200.000 lei.(4^2) Societăţile aflate în situaţia prevăzută la alin. (1) care înregistrează datorii faţă de acţionari rezultate din împrumuturi sau alte finanţări acordate de aceştia şi care nu respectă obligaţia prevăzută la alin. (4) în termen de 2 ani de la încheierea exerciţiului financiar ulterior celui în care au fost constatate pierderile au obligaţia de a majora capitalul social prin conversia acestor creanţe, cu respectarea drepturilor celorlalţi acţionari, prevăzute la art. 216.

(4^3) Nerespectarea de către societate a obligaţiei prevăzute la alin. (4^2) constituie contravenţie şi se sancţionează, prin derogare de la prevederile art. 8 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, cu amendă de la 40.000 lei la 300.000 lei.(4^4) Dispoziţiile alin. (1)-(4), (4^1)-(4^3) şi (5) se aplică în mod corespunzător şi societăţilor cu răspundere limitată.(4^5) Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor prevăzute la alin. (4^1) şi (4^3) se fac de către persoanele împuternicite din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală. Prevederile prezentului alineat se aplică începând cu anul 2027, raportat la situaţiile financiare anuale aferente exerciţiului financiar care începe la data de 1 ianuarie 2025 sau ulterior acestei date.(4^6) Prin derogare de la prevederile art. 13 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, aplicarea sancţiunilor prevăzute la alin. (4^1) şi (4^3) se prescrie în termen de 12 luni de la data săvârşirii faptelor.(4^7) Pe perioada inactivităţii, societăţilor declarate inactive potrivit prevederilor prezentei legi, prevederile alin. (4^1)-(4^6) nu se aplică.(4^8) La societăţile la care statul este acţionar/asociat, în datoriile faţă de acţionari/asociaţi prevăzute la alin. (4^2) nu sunt incluse datoriile faţă de bugetul general consolidat şi împrumuturile pe care societăţile le primesc, cu respectarea legislaţiei în domeniul concurenţei, din veniturile rezultate din privatizare. Prevederile prezentului alineat se aplică şi societăţilor la care unităţile administrativ-teritoriale deţin calitatea de acţionar/asociat.(4^9)

Alineatele (4^1) şi (4^2) nu se aplică acţionarilor/asociaţilor care:a) au ca scop sau obiect de activitate efectuarea de investiţii sau administrarea fondurilor de investiţii alternative sau cu capital de risc eligibile şi sunt entităţi care aparţin unor grupuri de tip fonduri de investiţii alternative, fonduri cu capital de risc eligibile sau sunt administratori ai unor asemenea fonduri;b) au ca scop sau obiect principal de activitate efectuarea de investiţii, deţinerea de participaţii în societăţi sau finanţarea cu titlu profesionist a companiilor la care deţin părţi sociale/acţiuni (CAEN 64);c) au calitatea de investitori profesionali, definiţi conform Directivei 2014/65/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 mai 2014 privind pieţele instrumentelor financiare şi de modificare a Directivei 2002/92/CE şi a Directivei 2011/61/UE;d) au calitatea de investitori într-un proiect de finanţare participativă, în sensul Regulamentului (UE) 2020/1.503 al Parlamentului European şi al Consiliului din 7 octombrie 2020 privind furnizorii europeni de servicii de finanţare participativă pentru afaceri şi de modificare a Regulamentului (UE) 2017/1.129 şi a Directivei (UE) 2019/1.937, fie direct, fie indirect, prin intermediul unei entităţi care deţine direct o participaţie întrun asemenea proiect; saue) sunt persoane fizice care au investit, o sumă cuprinsă între 2.500 euro şi 200.000 euro, echivalentul în lei la cursul Băncii Naţionale a României din ziua investiţiei, într-o microîntreprindere sau întreprindere mică, astfel cum sunt definite de Legea nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, cu modificările şi completările ulterioare, şi nu deţin, direct sau indirect, mai mult de 25% din capitalul social al societăţii în cauză, cu condiţia ca, în oricare din situaţiile prevăzute la lit. a)-e) din prezentul alineat, împrumuturile să nu fie restituite acţionarilor/asociaţilor într-un termen de 4 ani de la data acordării împrumuturilor.(4^10) Prevederile alin. (4^2) nu se aplică în cazul finanţării societăţilor prin intermediul fondurilor europene sau naţionale alocate din programe destinate sprijinirii sectorului privat şi al finanţărilor acordate de instituţii financiare internaţionale.

(4^11) La societăţile la care statul sau unitatea administrativ-teritorială este acţionar/asociat conversia creanţei acestuia faţă de societate se stabileşte prin hotărâre a Guvernului sau prin hotărâre a Consiliului general/local, după caz, în condiţiile legii.Articolul XXIXLegea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:1. La articolul 5 alineatul (1), după punctul 42^1 se introduce un nou punct, pct. 42^2, cu următorul cuprins:42^2. persoana strâns legată de debitor este considerată persoana care, într-o perioadă de 2 ani înaintea deschiderii unei proceduri prevăzute de prezenta lege, a avut cel puţin una dintre următoarele calităţi:a) persoană afiliată în sensul art. 7 pct. 26 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare;b) membru al organelor de administrare, de conducere sau de supraveghere ale debitorului;

c) persoana juridică în care directorii, administratorii sau asociaţii/acţionarii debitorului sunt membri în organele de administrare, conducere sau supraveghere;d) persoane care au acces la informaţii fără caracter public cu privire la întreprinderea debitorului şi care au posibilitatea de a controla operaţiunile acestuia, inclusiv în cazul în care sunt într-un raport de muncă cu debitorul, sau care au posibilitatea de a obţine beneficii de pe urma situaţiei financiare a debitorului, în calitate de consilieri externi, contabili sau auditori;e) soţul/soţia sau rudele până la gradul al III-lea inclusiv cu persoanele prevăzute la lit. a) şi b);f) beneficiarul real al debitorului, în sensul art. 4 din Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare.2. La articolul 5, punctul 69 se modifică şi va avea următorul cuprins:69. tabelul preliminar de creanţe cuprinde toate creanţele scadente sau nescadente, sub condiţie sau în litigiu, născute înainte de data deschiderii procedurii, acceptate de către administratorul judiciar în urma verificării acestora. În tabel vor fi menţionate: suma solicitată de către creditor, suma acceptată, rangul de prioritate, iar în situaţia creditorului aflat în procedura insolvenţei se va arăta şi administratorul judiciar/lichidatorul judiciar desemnat. În cazul procedurii simplificate, în acest tabel se vor înregistra şi creanţele născute după deschiderea procedurii şi până la momentul intrării în faliment. Pentru creanţele creditorilor care fac parte din categoria persoanelor strâns legate de debitor, în tabelul preliminar de creanţe se vor menţiona suplimentar înscrisurile care constată creanţa şi datele înscrise în registrele de publicitate.

3. La articolul 6 alineatul (2), după litera d) se introduce o nouă literă, lit. e), cu următorul cuprins:e) analiza situaţiei economice a debitorului din care să reiasă elemente care să probeze că debitorul nu este în stare de insolvenţă, cu indicarea documentelor pe care această analiză este bazată.4. La articolul 6, alineatul (3) se modifică şi va avea următorul cuprins:(3) Raportul şi documentele prevăzute la alin. (2) lit. e) vor fi anexate acordului de restructurare, iar în cazul procedurii concordatului, cererii debitorului privind deschiderea procedurii.5. La articolul 15^1 alineatul (3), litera a) se modifică şi va avea următorul cuprins:a)

verifică şi justifică faptul că debitorul se află în stare de dificultate şi că nu este în stare de insolvenţă;6. La articolul 15^1 alineatul (3), după litera a) se introduce o nouă literă, lit. a^1), cu următorul cuprins:a^1) analizează înscrisurile din care rezultă creanţele împotriva averii debitorului şi întocmeşte lista creanţelor cu identificarea creditorilor, grupate pe categorii de creanţe şi împărţite în: creanţe a căror realizare va fi afectată de acordul de restructurare, cu indicarea gradului de îndestulare a acestora; creanţe neafectate, împreună cu o descriere a motivelor pentru care debitorul propune ca acestea să nu fie afectate de acordul de restructurare; creanţele în litigiu şi tratamentul acestora;7. La articolul 15^7, la punctul B al alineatului (1), punctul (ii) al literei b) se modifică şi va avea următorul cuprins:(ii) de cel puţin o categorie de creanţe cu drept de vot alta decât o categorie de creanţe care nu ar primi nicio plată în caz de faliment, sub rezerva ca în cazul în care pentru cel puţin o categorie de creanţe, prin acord, s-a prevăzut o reducere a cuantumului şi/sau a accesoriilor creanţei, votul favorabil aparţine cel puţin uneia dintre aceste categorii;8.

La articolul 19 alineatul (1), litera a) se modifică şi va avea următorul cuprins:a) întocmeşte raportul privind starea de dificultate a debitorului;9. La articolul 19 alineatul (1), după litera a) se introduc două noi litere, lit. a^1) şi a^2), cu următorul cuprins:a^1) justifică, pe baza elementelor incluse în raport, că debitorul nu se află în stare de insolvenţă;a^2) analizează înscrisurile din care constată creanţele împotriva averii debitorului şi întocmeşte lista creanţelor cu identificarea creditorilor, grupate pe categorii de creanţe şi împărţite în: creanţe a căror realizare va fi afectată de planul de restructurare, cu indicarea gradului de îndestulare a acestora; creanţe neafectate, împreună cu o descriere a motivelor pentru care debitorul propune ca acestea să nu fie afectate de planul de restructurare; creanţele în litigiu şi tratamentul acestora;10. La articolul 23 alineatul (2), litera a) se modifică şi va avea următorul cuprins:a) raportul administratorului concordatar prin care se analizează starea de dificultate şi se justifică faptul că debitorul nu se află în stare de insolvenţă, însoţit de documentele care au stat la baza analizei administratorului;

11. La articolul 23, alineatul (5) se modifică şi va avea următorul cuprins:(5) Judecătorul-sindic, prin încheiere executorie, pronunţată în procedură necontencioasă, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 16, deschide procedura de concordat preventiv şi numeşte administratorul concordatar contractat de către debitor sau, dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite, respinge cererea de deschidere a procedurii, încheierea se comunică, în vederea efectuării menţiunii, şi către registrul în care debitorul este înregistrat.12. La articolul 23, după alineatul (5) se introduce un nou alineat, alin. (6), cu următorul cuprins:(6) Încheierea este supusă numai apelului, în termen de 7 zile care curge de la data comunicării pentru debitor şi de la data efectuării menţiunii privind deschiderea procedurii de concordat în registrul în care debitorul este înregistrat, pentru orice altă persoană interesată. Apelul se judecă în camera de consiliu, de urgenţă şi cu precădere.13. La articolul 24 alineatul (1), prima liniuţă a literei d) se modifică şi va avea următorul cuprins:– creanţe a căror realizare va fi afectată de planul de restructurare, cu indicarea gradului de îndestulare a acestora; o creanţă afectată a unui creditor cu mai mulţi debitori solidari aflaţi în procedură de concordat va fi înscrisă în lista creanţelor cu valoarea nominală a creanţei deţinute, cu indicarea gradului de îndestulare, creditorul având obligaţia ca, în cazul în care a primit o plată parţială de la un codebitor sau de la un fidejusor, să raporteze orice sumă încasată, în termen de 3 zile de la momentul încasării, lista creanţelor fiind actualizată în mod corespunzător sau, după caz, creanţa va fi înscrisă în lista creanţelor numai pentru partea pe care nu a încasat-o încă;

14. La articolul 28, Ia punctul B al alineatului (2), punctul (ii) al literei b) se modifică şi va avea următorul cuprins:(ii) de cel puţin o categorie de creanţe cu drept de vot alta decât o categorie de creanţe care nu ar primi nicio plată în caz de faliment, sub rezerva ca în cazul în care pentru cel puţin o categorie de creanţe, prin plan, s-a prevăzut o reducere a cuantumului şi/sau a accesoriilor creanţei, votul favorabil aparţine cel puţin uneia dintre aceste categorii.15. La articolul 34 alineatul (1), după litera d) se introduce o nouă literă, lit. e), cu următorul cuprins:e) din oficiu sau la cererea oricărei părţi interesate, în situaţia în care planul de restructurare nu a fost depus în termenul prevăzut de art. 24 alin. (1) şi nu a fost formulată o cerere de prelungire a perioadei negocierilor, conform art. 26 alin. (5), sau aceasta nu a fost aprobată de judecătorul-sindic.16.

La articolul 39, alineatul (6) se modifică şi va avea următorul cuprins:(6) În scopul şi în limitele necesare acoperirii cheltuielilor de procedură, oricând pe parcursul procedurii, în lipsă de lichidităţi în patrimoniul debitorului, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar va identifica bunuri valorificabile libere de sarcini, care nu sunt esenţiale pentru reorganizare, şi va proceda la valorificarea de urgenţă, pornind de la valoarea de piaţă a acestora, sau, în cazuri excepţionale, temeinic justificate, la minim valoarea de lichidare, stabilite de un evaluator autorizat. Până la desemnarea comitetului creditorilor decizia de valorificare aparţine administratorului judiciar/lichidatorului judiciar. Propunerea de valorificare, inclusă în raportul prevăzut la art. 59 alin. (1), care se depune la dosarul cauzei şi se publică în extras în BPI, poate fi contestată de orice parte interesată în termen de 3 zile de la data publicării extrasului raportului în BPI. După desemnarea comitetului creditorilor, valorificarea se va face cu acordul comitetului, potrivit prevederilor art. 87 alin. (2).17. La articolul 45 alineatului (1), după litera f) se introduce o nouă literă, lit. f^1), cu următorul cuprins:f^1) desemnarea primului comitet al creditorilor şi confirmarea, prin încheiere, a comitetului creditorilor desemnat de adunarea creditorilor;18. La articolul 48, alineatul (8) se modifică şi va avea următorul cuprins:(8) Cererea prevăzută la alin. (7) va fi depusă la dosarul cauzei, inclusiv în format electronic, în termen de 7 zile de la data publicării în BPI a procesului-verbal al adunării creditorilor şi va fi soluţionată în camera de consiliu, cu citarea celui care a introdus cererea, a administratorului judiciar/lichidatorului judiciar şi a creditorilor. Citarea părţilor şi comunicarea actelor către aceştia se fac prin BPI.

19. La articolul 50, alineatele (1) şi (4) se modifică şi vor avea cu următorul cuprins:Articolul 50(1) Judecătorul-sindic poate desemna, în raport cu numărul creditorilor, un comitet format din 3, 5 sau 7 creditori, dintre cei cu drept de vot, cu creanţele beneficiind de cauze de preferinţă, creanţele salariale, creanţele bugetare şi chirografare cele mai mari, prin valoare. Dacă, din cauza numărului mic de creditori, judecătorul-sindic nu consideră necesară constituirea unui comitet al creditorilor, atribuţiile comitetului vor fi exercitate de adunarea creditorilor...............(4) În cadrul primei şedinţe a adunării creditorilor, aceştia vor alege un comitet format din 3, 5 sau 7 creditori, dintre primii 20 de creditori cu drept de vot, dintre cei deţinând creanţe ce beneficiază de cauze de preferinţă, creanţe salariale, creanţe bugetare şi creanţe chirografare, cele mai mari în ordinea valorii şi care se oferă voluntar, selecţia fiind efectuată prin întrunirea acestor criterii cumulative pe baza celui mai mare procentaj de vot din valoarea creanţelor prezente. Comitetul astfel desemnat va înlocui comitetul desemnat anterior de judecătorul-sindic.20. La articolul 50, după alineatul (5) se introduc trei noi alineate, alin. (5^1)-(5^3), cu următorul cuprins:(5^1) Nu va putea fi desemnat în calitate de membru în comitetul creditorilor mai mult de un creditor care face parte din categoria persoanelor strâns legate de debitor prevăzute la art. 5 alin. (1) pct. 42^2 lit. a)-c) şi f), iar acesta nu va putea deţine calitatea de preşedinte.(5^2)

Creditorul care face parte din categoria persoanelor strâns legate de debitor prevăzute la art. 5 alin. (1) pct. 42^2 lit. a)-c) şi f) are obligaţia de a informa administratorul judiciar/lichidatorul judiciar în legătură cu raportul său cu debitorul. Administratorul judiciar/Lichidatorul judiciar verifică încadrarea unui creditor în categoria persoanelor strâns legate de debitor prin consultarea registrului comerţului, registrului beneficiarilor reali, precum şi registrului acţionarilor societăţii debitoare, ţinut de aceasta sau de o societate independentă şi informează judecătorul-sindic şi adunarea creditorilor convocată pentru desemnarea comitetului creditorilor, iar ulterior desemnării informează creditorii şi judecătorul-sindic de îndată ce constată calitatea de persoană strâns legată de debitor, în sensul art. 5 alin. (1) pct. 42^2 lit. a)-c) şi f), a unui membru al comitetului creditorilor.(5^3) Dacă în termenul stabilit la art. 48 alin. (8), hotărârea adunării creditorilor nu este contestată, judecătorul-sindic va verifica întrunirea condiţiilor legale şi va confirma, prin încheiere, comitetul propus de creditori.21. La articolul 51, alineatele (6) şi (7) se modifică şi vor avea următorul cuprins:(6) Împotriva acţiunilor, măsurilor şi deciziilor luate de comitetul creditorilor, orice creditor poate formula contestaţie la judecătorul-sindic, în termen de 7 zile de la data publicării procesului-verbal al comitetului creditorilor în BPI.(7) În cazul în care un membru al comitetului creditorilor votează repetat în situaţie de conflict de interese ori în cazul lipsei repetate nejustificate de la şedinţele comitetului creditorilor, precum şi, în cazul în care se constată, ulterior desemnării, că un membru al comitetului creditorilor face parte din categoria persoanelor strâns legate de debitor prevăzute la art. 5 alin. (1) pct. 42^2 lit. a)-c) şi f), la cererea oricărui creditor sau a administratorului judiciar, judecătorul-sindic îl va înlocui pe respectivul membru al comitetului creditorilor, în mod provizoriu, urmând ca adunarea creditorilor să îl confirme pe cel provizoriu sau să aleagă un alt membru, potrivit criteriilor prevăzute la art. 50 alin. (4).22. La articolul 57, alineatele (2) şi (3) se modifică şi vor avea următorul cuprins:(2)

În cadrul primei şedinţe a adunării creditorilor, creditorii care deţin mai mult de 50% din valoarea totală a creanţelor cu drept de vot pot decide desemnarea unui administrator judiciar, stabilindu-i cu aceeaşi majoritate şi onorariul. În cazul în care onorariul se va achita din fondul constituit potrivit prevederilor art. 39 alin. (4), acesta va fi stabilit pe baza criteriilor prevăzute în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 86/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Creditorii care deţin mai mult de 50% din valoarea creanţelor cu drept de vot pot decide să confirme administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar desemnat provizoriu, stabilindu-i cu aceeaşi majoritate şi onorariul. În această din urmă situaţie nu va mai fi necesară confirmarea judecătorului-sindic. Prima şedinţă a adunării creditorilor va avea în mod obligatoriu pe ordinea de zi atât confirmarea/desemnarea administratorului judiciar/lichidatorului judiciar, cât şi stabilirea onorariului acestuia.(3) Creditorul care deţine mai mult de 50% din valoarea totală a creanţelor poate să decidă, fără consultarea adunării creditorilor, cel mai târziu la data primei şedinţe a adunării creditorilor având ca ordine de zi confirmarea/desemnarea administratorului/lichidatorului judiciar, să desemneze un administrator judiciar ori lichidator judiciar în locul administratorului judiciar sau lichidatorului judiciar provizoriu ori să confirme administratorul judiciar provizoriu/lichidatorul judiciar provizoriu şi să îi stabilească onorariul.23. La articolul 58 alineatul (1), după litera b) se introduce o nouă literă, lit. b^1), cu următorul cuprins:b^1) evaluarea periodică a menţinerii posibilităţii reale de reorganizare efectivă a activităţii debitorului ori, după caz, motivele care nu mai permit reorganizarea şi, în acest caz, va propune intrarea în faliment;24. La articolul 59, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:(2) Raportul se depune la dosarul cauzei, iar un extras se publică în BPI. Raportul se transmite şi prin poştă electronică, la cerere, oricărui creditor la adresa de e-mail indicată administratorului judiciar.

25. La articolul 66, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins:Articolul 66(1) Debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prezentei legi, în termen de maximum 45 de zile de la apariţia stării de insolvenţă. La cererea adresată tribunalului va fi ataşată dovada notificării organului fiscal competent cu privire la intenţia de deschidere a procedurii insolvenţei.26. La articolul 66, după alineatul (1) se introduce un nou alineat, alin. (1^1), cu următorul cuprins:(1^1) Notificarea organului fiscal competent se realizează cu 15 zile înainte de depunerea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei.

27. La articolul 67 alineatul (1), litera c) se modifică şi va avea următorul cuprins:c) lista numelor şi a adreselor creditorilor, oricum ar fi creanţele acestora: certe sau sub condiţie, lichide ori nelichide, scadente sau nescadente, necontestate ori contestate, arătându-se suma, cauza şi drepturile de preferinţă, precizând, dacă este cazul, şi care dintre creditori intră în categoria persoanelor strâns legate de debitor.28. La articolul 97, alineatele (1), (4) şi (5) se modifică şi vor avea următorul cuprins:Articolul 97(1) Administratorul judiciar/Lichidatorul judiciar, în cazul procedurii simplificate, va întocmi şi va supune judecătorului-sindic, în termenul stabilit de judecătorul-sindic, dar care nu va putea depăşi 40 de zile de la data desemnării, un raport asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia insolvenţei debitorului, cu menţionarea eventualelor indicii sau elemente preliminare privind persoanele cărora le-ar fi imputabilă şi cu privire la existenţa premiselor angajării răspunderii acestora, în condiţiile prevederilor art. 169-173, potrivit analizei sale. La cererea motivată a administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, în cazuri de o complexitate ridicată, termenul poate fi prelungit de către judecătorul-sindic cu o perioadă de maximum 40 de zile.(4) În cazul în care prin raportul modificat ori completat sau, după caz, menţinut se propune intrarea în faliment a debitorului, potrivit alin. (2), această propunere va fi supusă aprobării adunării generale a creditorilor la prima şedinţă a acesteia. La şedinţă va putea participa şi administratorul special, fără drept de vot.(5) În cazul în care prin raportul modificat ori completat sau, după caz, menţinut se propune intrarea în faliment a debitorului, administratorul judiciar va publica un anunţ referitor la raport în BPI, cu indicarea datei primei adunări a creditorilor, sau va convoca adunarea creditorilor, dacă raportul va fi depus după data primei adunări. La această adunare va supune votului adunării creditorilor propunerea de intrare în faliment. Creditorii care sunt în acelaşi timp persoane care exercită controlul asupra debitorului sau care au avut calitatea de membru al organelor de administrare, conducere sau supraveghere a debitorului într-o perioadă de 6 luni înainte de deschiderea procedurii nu au drept de vot asupra propunerii de intrare în faliment.

29. La articolul 97, după alineatul (1) se introduc patru noi alineate, alin. (1^1)-(1^4), cu următorul cuprins:(1^1) Raportul prevăzut la alin. (1) va conţine informaţii relevante din perspectiva cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia insolvenţei debitorului, precum cele referitoare la:a) asociaţii/acţionarii societăţii, modificări ale structurii capitalului social în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii, descrierea modificărilor actului constitutiv, modificări ale componenţei organelor de conducere şi administrare;b) operaţiuni de diminuare a averii debitorului efectuate în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii;c) acte juridice încheiate cu persoanele strâns legate de debitor;d) măsurile întreprinse de organele statutare ale societăţii în vederea prevenirii stării de insolvenţă/a falimentului şi pentru acoperirea pasivului societăţii, inclusiv cele aplicate potrivit art. 73 alin. (1^1) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

(1^2) Administratorul judiciar va asigura posibilitatea consultării raportului prevăzut la alin. (1) la sediul său, pe cheltuiala solicitantului. Un anunţ referitor la raport se publică în BPI, iar o copie de pe raport se depune la grefa tribunalului şi va fi comunicată debitorului. Raportul se transmite şi prin poştă electronică, la cerere, oricărui creditor la adresa de e-mail indicată administratorului judiciar.(1^3) În termen de 30 de zile de la data publicării în BPI a anunţului, oricare dintre creditori, precum şi debitorul pot formula obiecţiuni atât cu privire la conţinutul raportului, cât şi cu privire la concluziile exprimate de administratorul judiciar. Judecătorul-sindic va înainta obiecţiunile, în termen de 5 zile de la înregistrarea acestora administratorului judiciar în vederea exprimării unui punct de vedere fundamentat şi le va soluţiona în camera de consiliu, cu citarea creditorilor, a administratorului judiciar şi a administratorului special.(1^4) Raportul modificat sau, după caz, menţinut se depune la grefa tribunalului şi va fi comunicat debitorului. Raportul se transmite şi prin poştă electronică, la cerere, oricărui creditor la adresa de e-mail indicată administratorului judiciar.30. La articolul 97, după alineatul (3) se introduce un nou alineat, alin. (3^1), cu următorul cuprins:(3^1) Menţinerea posibilităţii reale de reorganizare efectivă este evaluată periodic de către administratorul judiciar, la un interval de maximum 6 luni de la data depunerii raportului prevăzut la alin. (1). Prevederile alin. (4) şi (5) se aplică în mod corespunzător şi raportului în care, faţă de concluziile evaluării periodice, se propune intrarea în faliment. Evaluarea menţinerii posibilităţii reale de reorganizare efectivă se poate realiza şi în cadrul unui alt raport ce trebuie depus de administratorul judiciar, dacă termenul de depunere al acestuia este, potrivit legii, la o dată anterioară sau ulterioară ce nu poate depăşi 15 zile de la data la care ar trebui prezentată evaluarea.31.

La articolul 97, alineatul (6) se abrogă.32. După articolul 97 se introduce un nou articol, art. 97^1, cu următorul cuprins:Articolul 97^1În cazul în care în raportul prevăzut la art. 97 se identifică indicii sau elemente preliminare că unui membru al organelor de administrare sau conducere ale debitorului ori unui asociat/acţionar care exercită controlul asupra deciziilor financiare sau operaţionale ale debitorului i-ar fi imputabilă apariţia stării de insolvenţă acesta nu poate avea calitatea de administrator special în procedura insolvenţei debitorului. În cazul în care a fost numit administrator special, acesta va fi înlocuit, în condiţiile legii.33. La articolul 98, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:(2) Adunarea creditorilor va aproba propunerea administratorului judiciar, prevăzută la art. 97 alin. (2), prin votul titularilor a cel puţin două treimi din creanţele prezente la vot. Indiferent de rezultatul votului, propunerea nu va fi aprobată în cazul în care unul sau mai mulţi creditori, deţinând împreună peste 20% din creanţele cuprinse în tabelul preliminar de creanţe, cu excepţia creditorilor care nu au drept de vot asupra propunerii de intrare în faliment potrivit art. 97 alin. (5), îşi anunţă intenţia de a depune, în termenul legal, un plan de reorganizare a debitorului.34. La articolul 102, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins:

Articolul 102(1) Cu excepţia salariaţilor ale căror creanţe vor fi înregistrate de administratorul judiciar conform evidenţelor contabile, toţi ceilalţi creditori, ale căror creanţe sunt anterioare datei de deschidere a procedurii, vor depune cererea de admitere a creanţelor în termenul fixat în hotărârea de deschidere a procedurii. Cererile de admitere a creanţelor vor fi înregistrate într-un registru, care se va păstra la grefa tribunalului. Sunt creanţe anterioare şi creanţele bugetare stabilite printr-o decizie de impunere întocmită ulterior deschiderii procedurii, dar care are ca obiect activitatea anterioară a debitorului.35. La articolul 102, după alineatul (1) se introduce un nou alineat, alin. (1^1), cu următorul cuprins:(1^1) În termen de 60 de zile de la data publicării în BPI a notificării privind deschiderea procedurii, organele de inspecţie fiscală vor efectua inspecţia fiscală pe baza analizei de risc, potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare. La cererea organelor de inspecţie fiscală, judecătorul-sindic poate acorda o singură dată o prelungire a termenului de maximum 60 de zile, pentru motive temeinic justificate. Creditorii bugetari vor înregistra cererea de admitere a creanţei conform evidenţei proprii, în termenul prevăzut la art. 100 alin. (1) lit. b), dacă este cazul, urmând ca, în termen de 5 zile de la expirarea termenului prevăzut de lege sau al celui acordat de judecătorul-sindic pentru efectuarea inspecţiei fiscale, să se înregistreze fie un supliment al cererii de admitere a creanţei iniţiale, fie cererea de admitere a creanţei, în cazul în care, la data deschiderii procedurii, debitorul nu figura cu obligaţii bugetare restante.36. La articolul 110, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:(2) La creanţele care beneficiază de o cauză de preferinţă se vor arăta titlul din care izvorăşte dreptul de preferinţă şi, dacă este cazul, motivele pentru care creanţele au fost trecute parţial în tabel sau au fost înlăturate. Pentru creanţele creditorilor care fac parte din categoria persoanelor strâns legate de debitor, în tabelul preliminar de creanţe se vor menţiona suplimentar înscrisurile care constată creanţa şi datele înscrise în registrele de publicitate.

37. La articolul 133 alineatul (4), litera e) se modifică şi va avea următorul cuprins:e) modalitatea de achitare a creanţelor curente. Dacă plata creanţelor curente nu este efectuată în ordinea scadenţei, debitorul va justifica prioritizarea anumitor creanţe curente, cu respectarea principiului maximizării averii prevăzut la art. 4 pct. 1.38. La articolul 133 alineatul (5), litera C) se modifică şi va avea următorul cuprins:C) transmiterea tuturor sau a unora dintre bunurile averii debitorului către una ori mai multe persoane fizice sau juridice, constituite anterior ori ulterior confirmării planului; în cazul în care persoana către care se propune vânzarea bunurilor ca ansamblu independent este o persoană strâns legată de debitor, prevederile art. 154^1 se aplică în mod corespunzător, iar vânzarea se autorizează prin confirmarea planului de către judecătorul-sindic;39. La articolul 137, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins:Articolul 137

(1) Administratorul judiciar va publica în termen de 5 zile de la expirarea termenului pentru depunerea planului un anunţ referitor la acesta în BPI, cu indicarea celui care l-a propus, a datei când se va vota cu privire la plan în adunarea creditorilor, precum şi a faptului că este permisă votarea prin corespondenţă. La cerere, planul se transmite prin poştă electronică oricărui creditor la adresa de e-mail indicată administratorului judiciar.40. La articolul 141, după alineatul (3) se introduce un nou alineat, alin. (4), cu următorul cuprins:(4) Dacă prin planul de reorganizare s-a prevăzut lichidarea tuturor sau a unora dintre bunuri, în bloc, ca ansamblu funcţional, iar vânzarea se realizează către o persoană strâns legată de debitor, prevederile art. 154^1 se aplică în mod corespunzător.41. La articolul 144, alineatele (1) şi (2) se modifică şi vor avea următorul cuprins:Articolul 144(1) Debitorul, prin administratorul special, sau, după caz, administratorul judiciar prezintă trimestrial rapoarte comitetului creditorilor asupra situaţiei financiare a averii debitorului, precum şi faptul că, prin derularea acestuia, se menţine viabilitatea afacerii. Ulterior prezentării către comitetul creditorilor, rapoartele vor fi înregistrate la grefa tribunalului, iar debitorul sau, după caz, administratorul judiciar va notifica aceasta tuturor creditorilor, în vederea consultării rapoartelor.

(2) Administratorul judiciar va prezenta şi situaţia cheltuielilor efectuate pentru bunul mers al activităţii, în vederea recuperării acestora, care va fi avizată de comitetul creditorilor. De asemenea, va prezenta şi concluziile sale privind modul de derulare a planului, precizând dacă debitorul se conformează acestuia şi/sau se acumulează noi datorii.42. La articolul 144, după alineatul (2) se introduce un nou alineat, alin. (2^1), cu următorul cuprins:(2^1) În funcţie de concluziile raportului prevăzut la alin. (1) sau, după caz, alin. (2), administratorul judiciar poate solicita intrarea în faliment.43. La articolul 145 alineatul (1), litera D se modifică şi va avea următorul cuprins:D. a fost aprobat raportul administratorului judiciar prin care se propune, după caz, intrarea debitorului în faliment, potrivit dispoziţiilor art. 92 alin. (5) sau ale art. 97 alin. (3^1);

44. La articolul 154, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:(2) Lichidarea va începe îndată după finalizarea de către lichidatorul judiciar a inventarierii şi depunerea raportului de evaluare. Bunurile vor putea fi vândute în bloc sau individual. Orice vânzare în bloc a bunurilor, ca ansamblu independent, indiferent dacă se face în reorganizare sau în faliment, poate fi considerată transfer de active, dacă îndeplineşte dispoziţiile art. 270 alin. (7) din Legea nr. 227/2015, cu modificările şi completările ulterioare. Tipul de vânzare a bunurilor, respectiv licitaţie publică, negociere directă sau o combinaţie a celor două, şi regulamentul de vânzare corespunzător modalităţii de vânzare pentru care se optează sunt aprobate de adunarea creditorilor, pe baza propunerii lichidatorului judiciar. În cazul licitaţiei publice, publicitatea se va face şi prin afişare pe site-ul Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România şi publicare în BPI. În vederea evaluării bunurilor din averea debitorului, cu acordul comitetului creditorilor, lichidatorul judiciar poate să angajeze, în numele debitorului, un evaluator autorizat şi să îi stabilească onorariul. Evaluatorii autorizaţi sunt membri ai Asociaţiei Naţionale a Evaluatorilor Autorizaţi din România, iar evaluarea trebuie efectuată în conformitate cu standardele de evaluare.45. După articolului 154 se introduce un nou articol, art. 154^1, cu următorul cuprins:Articolul 154^1(1) Vânzarea bunurilor ca ansamblu independent se poate realiza către o persoană strâns legată de debitor cu respectarea cel puţin a următoarelor cerinţe:a) să fie deschisă, competitivă, transparentă şi să întrunească condiţiile pieţei;b) persoana strâns legată de debitor să precizeze în ofertă că este persoană strâns legată de debitor, arătând şi elementele de legătură cu acesta, potrivit art. 5 alin. (1) pct. 42^2;

c) persoanele care nu sunt strâns legate de debitor au un termen rezonabil pentru a depune oferte, dar nu mai mult de 10 zile;d) informaţia prevăzută la lit. b) să fie adusă la cunoştinţa comitetului creditorilor şi a celorlalţi ofertanţi participanţi la procedura de valorificare;e) raport de evaluare a bunurilor ca ansamblu independent realizat de un evaluator autorizat independent; în cazul în care s-a realizat deja în cadrul procedurii o evaluare a bunurilor ca ansamblu independent, această cerinţă este considerată îndeplinită.(2) Lichidatorul judiciar întocmeşte un raport referitor la procedura de vânzare prin care se justifică faptul că:a) vânzarea a fost realizată în mod competitiv, transparent astfel cum rezultă din evidenţa persoanelor contactate şi a ofertelor primite, întocmită de lichidator şi că vânzarea întruneşte condiţiile pieţei;b) oferta considerată câştigătoare este cea mai bună ofertă depusă; în selectarea ofertei câştigătoare au fost luate în considerare şi ofertele aparţinând unor persoane care nu sunt strâns legate de debitor;c) oferta asigură creditorilor un tratament corect şi echitabil în sensul că aceştia nu primesc mai puţin decât suma evaluată în simularea distribuirilor de care ar beneficia în cazul vânzării fiecărui bun în mod individual, preţul propus fiind cel puţin egal sau mai avantajos decât cel estimat în cazul unei vânzări a bunurilor în mod individual;

d) oferta asigură respectarea drepturilor salariaţilor.(3) În cazul vânzării bunurilor ca ansamblu independent către o persoană strâns legată de debitor, lichidatorul judiciar depune la instanţă un raport în care descrie procedura de vânzare şi anexează oferta considerată câştigătoare. Un anunţ privind depunerea raportului se publică în BPI, iar lichidatorul judiciar comunică raportul comitetului creditorilor. În termen de 15 zile de la data publicării anunţului în BPI, creditorii pot formula obiecţiuni pe care judecătorul-sindic le soluţionează deodată, printr-o singură sentinţă, în camera de consiliu, cu citarea creditorilor care le-au formulat, a comitetului creditorilor, a lichidatorului judiciar şi, după caz, a administratorului special.(4) Judecătorul-sindic autorizează vânzarea în bloc a bunurilor ca ansamblu independent către o persoană strâns legată de debitor în cazul în care constată că procedura de selecţie s-a derulat cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (1) şi (2). În caz contrar, judecătorul-sindic respinge cererea de autorizare.46. La articolul 156, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:(2) În cazul vânzării bunurilor prin licitaţie publică, aceasta se va putea efectua şi potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă. În cazul în care adunarea creditorilor nu aprobă un regulament de vânzare, potrivit art. 154 alin. (2), sau în ipoteza în care, deşi a fost aprobat un regulament de vânzare, bunurile nu au fost valorificate într-un termen rezonabil, dar nu mai mare de 12 luni, la cererea lichidatorului judiciar, aprobată de judecătorul-sindic, vânzarea bunurilor se va efectua prin licitaţie publică, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă.

47. La articolul 169 alineatul (1), partea introductivă se modifică şi va avea următorul cuprins:Articolul 169(1) La cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, fără să depăşească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de administrare şi conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, de către orice persoană fizică sau juridică care exercită controlul asupra deciziilor financiare sau operaţionale ale debitorului, indiferent de calitatea formală deţinută, precum şi de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:48. La articolul 169 alineatul (1), litera d) se modifică şi va avea următorul cuprins:d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea. În cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu se prezumă. Prezumţia este relativă. În cazul nedepunerii culpabile a situaţiilor financiare şi/sau a neîndeplinirii culpabile a obligaţiilor de depunere a declaraţiilor fiscale, anterior deschiderii procedurii, se prezumă până la proba contrară, că nu a fost ţinută contabilitatea în conformitate cu legea;

49. La articolul 169 alineatul (1), după litera e) se introduce o nouă literă, lit. e^1), cu următorul cuprins:e^1) transferarea activelor sau a unei părţi semnificative din întreprinderea debitorului aflat în dificultate financiară către o persoană strâns legată de debitor, cu nerespectarea obligaţiilor prevăzute la art. 73 alin. (2^1) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi cu intenţia de a continua activitatea prin intermediul acestei noi entităţi şi de a sustrage activele de la urmărirea creditorilor debitorului;50. La articolul 169, alineatele (2), (7) şi (10) se modifică şi vor avea următorul cuprins:(2) Administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul judiciar, ori de câte ori identifică persoanele culpabile de starea de insolvenţă a debitorului, va promova acţiunea în antrenarea răspunderii patrimoniale. De asemenea, poate introduce această acţiune şi orice creditor interesat...................(7) În cazul în care s-a pronunţat o hotărâre de respingere a acţiunii în antrenarea răspunderii patrimoniale, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar care nu intenţionează să formuleze apel va notifica în acest sens creditorii. Împotriva acestei hotărâri, calea de atac poate fi exercitată de către orice creditor interesat...................(10) Persoana împotriva căreia s-a pronunţat o hotărâre definitivă de atragere a răspunderii nu mai poate:a)

să fie desemnată administrator sau, dacă este administrator în alte societăţi, va fi decăzută din acest drept timp de 10 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii;b) să fondeze societăţi sau să dobândească o participaţie de control într-o nouă societate pentru o perioadă de 5 ani.51. La articolul 172, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins:Articolul 172(1) Odată cu cererea formulată potrivit prevederilor art. 169 alin. (1) sau ale alin. (2), administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar ori, după caz, creditorul care a formulat cererea, va putea cere judecătorului-sindic să instituie măsuri asigurătorii asupra bunurilor din averea persoanelor urmărite potrivit prevederilor art. 169. Fixarea unei cauţiuni de până la 10% din valoarea pretenţiilor este obligatorie.

52. La articolul 175, după alineatul (1) se introduc trei noi alineate, alin. (1^1)-(1^3), cu următorul cuprins:(1^1) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), o procedură de reorganizare judiciară prin continuarea activităţii sau de lichidare pe bază de plan va putea fi închisă în baza raportului administratorului judiciar care constată îndeplinirea tuturor obligaţiilor de plată asumate prin planul confirmat, chiar dacă există una sau mai multe creanţe curente ale căror existenţă şi întindere nu au fost încă stabilite printr-un titlu executoriu sau nu au fost recunoscute de administratorul judiciar, potrivit art. 75 alin. (3), dacă cuantumul cumulat al acestora nu este de natură a determina o stare de dificultate financiară sau de a genera iminenţa insolvenţei ori de a afecta viabilitatea întreprinderii debitorului şi continuarea activităţii acestuia cu îndeplinirea obligaţiilor, în condiţiile legii.(1^2) Prin sentinţa de închidere a procedurii potrivit alin. (1^1), judecătorul-sindic disjunge contestaţia împotriva măsurii administratorului judiciar, în vederea examinării creanţei potrivit dreptului comun, şi dispune trimiterea la data rămânerii definitive a hotărârii, către instanţa competentă, a contestaţiei împreună cu cererea de plată, pe cale administrativă, fără a dispune formarea unui nou dosar. Societatea reorganizată va continua procesul, în condiţiile legii.(1^3) Societatea reorganizată continuă procesele având ca obiect acţiuni care nu sunt în realizarea creanţei şi nu sunt suspendate în condiţiile art. 75 alin. (1).Articolul XXXII(1) Procesele începute înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi în temeiul Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014, cu modificările şi completările ulterioare, rămân supuse legii aplicabile anterior intrării în vigoare a prezentei legi, cu excepţiile prevăzute la alin. (2)-(12).(2) Termenul prevăzut la art. 48 alin. (8) din Legea nr. 85/2014, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum a fost modificat prin prezenta lege, se aplică cererilor de anulare formulate după data intrării în vigoare a prezentei legi.(3) Termenul prevăzut la art. 51 alin. (6) din Legea nr. 85/2014, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum a fost modificat prin prezenta lege, se aplică contestaţiilor formulate după data intrării în vigoare a prezentei legi.(4) Dispoziţiile art. 59 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum au fost modificate prin prezenta lege, se aplică rapoartelor lunare depuse după data intrării în vigoare a prezentei legi.(5) Dispoziţiile art. 97 alin. (3^1) coroborate cu prevederile art. 58 alin. (1) lit. b^1) din Legea nr. 85/2014, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum au fost completate prin prezenta lege se aplică procedurilor în care, la data intrării în vigoare a prezentei legi, raportul asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia insolvenţei debitorului nu a fost încă depus la dosarul cauzei.(6) Dispoziţiile art. 102 alin. (1^1) din Legea nr. 85/2014, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum au fost modificate şi completate prin prezenta lege, se aplică cererilor de admitere a creanţei creditorilor bugetari dacă la data intrării în vigoare a prezentei legi nu s-a împlinit termenul de efectuare a inspecţiei fiscale pe baza analizei de risc.(7) Prevederile art. 133 alin. (5) litera C) coroborate cu dispoziţiile art. 5 alin. (1) pct. 42^2 din Legea nr. 85/2014, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum au fost completate prin prezenta lege, se aplică vânzărilor către persoane strâns legate de debitor care au loc după data intrării în vigoare a prezentei legi, dacă până la această dată nu a fost publicat tabelul definitiv de creanţe.

(8) Dispoziţiile art. 137 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum au fost modificate şi completate prin prezenta lege, se aplică planurilor de reorganizare care, la data intrării în vigoare a prezentei legi, nu au fost încă depuse la dosarul cauzei.(9) Prevederile art. 141 alin. (4) coroborate cu dispoziţiile art. 5 alin. (1) pct. 42^2 din Legea nr. 85/2014, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum au fost completate prin prezenta lege, se aplică vânzărilor către persoane strâns legate de debitor care au loc după data intrării în vigoare a prezentei legi, dacă până la această dată nu a fost încă aprobat planul de reorganizare de adunarea creditorilor.(10) Dispoziţiile art. 144 coroborate cu prevederile art. 58 alin. (1) lit. b^1) din Legea nr. 85/2014, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum au fost modificate şi completate prin prezenta lege, se aplică rapoartelor trimestriale prezentate comitetului creditorilor după data intrării în vigoare a prezentei legi.(11) Dispoziţiile art. 145 alin. (1) litera D) coroborate cu prevederile art. 97 alin. (3^1) din Legea nr. 85/2014, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum au fost modificate şi completate prin prezenta lege, se aplică procedurilor în care, la data intrării în vigoare a prezentei legi, raportul asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia insolvenţei debitorului nu a fost încă depus la dosarul cauzei.(12) Prevederile art. 154^1 coroborate cu dispoziţiile art. 5 alin. (1) pct. 42^2 din Legea nr. 85/2014, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum au fost completate prin prezenta lege, se aplică vânzărilor către persoane strâns legate de debitor care au loc după data intrării în vigoare a prezentei legi în cadrul procedurilor de insolvenţă simplificată sau de faliment, în ambele situaţii dacă nu a fost depus încă la dosarul cauzei raportul de evaluare a bunurilor din averea debitorului.Articolul XXXIII

După articolul 19 din Legea nr. 108/1999 pentru înfiinţarea şi organizarea Inspecţiei Muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se introduce un nou articol, art. 19^1, cu următorul cuprins:Articolul 19^1(1) În scopul realizării activităţilor de control şi de cercetare a evenimentelor, personalul din cadrul Inspecţiei Muncii şi al inspectoratelor teritoriale de muncă care ocupă funcţii publice specifice, poartă înregistratoare audio-video portabile de tip body worn camera şi au dreptul ca, pentru exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege, să fixeze cu mijloace foto-audio-video din dotare, activităţile desfăşurate la locul de muncă controlat, fără consimţământul persoanelor vizate.(2) Autoritatea poate păstra imaginile fotografice ori înregistrările audio şi/sau video obţinute potrivit alin. (1) pe o perioadă de 6 luni de la data obţinerii acestora, cu excepţia situaţiilor în care sunt utilizate în cadrul unei proceduri judiciare, caz în care acestea urmează regimul probelor. La împlinirea acestui termen, imaginile şi/sau înregistrările se distrug prin proceduri ireversibile.(3) Se interzice prelucrarea datelor cu caracter personal conţinute de imaginile fotografice ori înregistrările audio şi/sau video în alte scopuri decât cele în care au fost colectate, cu excepţia situaţiilor prevăzute expres de lege şi numai dacă sunt asigurate garanţiile necesare pentru protejarea drepturilor persoanelor vizate.(4) Înregistrarea şi fixarea de către personalul menţionat la alin. (1), a activităţilor specifice, prin utilizarea mijloacelor fotoaudio-video din dotare, precum şi păstrarea înregistrărilor audio şi/sau video şi a imaginilor fotografice astfel obţinute se realizează cu respectarea prevederilor Regulamentului (UE) 2016/679 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date şi de abrogare a Directivei 95/46/CE.(5) Procedura privind înregistrarea şi fixarea cu mijloace fotoaudio-video din dotare a activităţilor specifice prevăzute la alin. (1) şi (2), stocarea şi accesarea acestora, se stabileşte prin ordin al ministrului muncii, familiei, tineretului şi solidarităţii sociale.

Articolul XXXVIIIÎn aplicarea art. 5^3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2013 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Oficiului Naţional pentru Jocuri de Noroc şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2009 privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2013, cu modificările şi completările ulterioare, toţi funcţionarii publici care la data intrării în vigoare a prezentei legi ocupă funcţii publice în cadrul Oficiului Naţional pentru Jocuri de Noroc, vor fi supuşi testării psihologice în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi şi ulterior o dată la doi ani.96. Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 1 alin. (3), (4) şi (5) privind statul social şi idealurile Revoluţiei din 1989, principiul separaţiei puterilor în stat, precum şi principiul securităţii juridice şi al previzibilităţii legii, ale art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivităţii legii, ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 26 privind viaţa intimă, familială şi privată, ale art. 27 privind inviolabilitatea domiciliului, ale art. 28 privind secretul corespondenţei, ale art. 30 privind libertatea de exprimare, ale art. 31 privind dreptul la informaţie, ale art. 40 privind dreptul de asociere, ale art. 41 privind munca şi protecţia socială a muncii, ale art. 44 privind dreptul de proprietate privată, ale art. 45 privind libertatea economică, ale art. 47 privind nivelul de trai, ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, ale art. 56 privind aşezarea justă a sarcinilor fiscale, ale art. 61 privind rolul şi structura Parlamentului, ale art. 114 privind angajarea răspunderii Guvernului, ale art. 120 privind principiul autonomiei locale, ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, ale art. 135 privind economia României, ale art. 139 privind impozitele, taxele şi alte contribuţii, ale art. 141 privind Consiliul Economic şi Social şi ale art. 148 privind actele cu caracter obligatoriu ale Uniunii Europene.(1) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate97. În prealabil examinării obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea are obligaţia verificării condiţiilor de admisibilitate ale acesteia, prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi de art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, atât sub aspectul titularului dreptului de sesizare, al termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi al obiectului controlului de constituţionalitate. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, iar cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează a fi cercetate în ordine, constatarea neîndeplinirii uneia având efecte dirimante şi făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (a se vedea în acest sens deciziile nr. 66 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018, paragraful 38, şi nr. 334 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 31 mai 2018, paragraful 27).98.

Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate îndeplineşte condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, sub aspectul titularului dreptului de sesizare, întrucât a fost formulată de un număr de 28 de senatori, în Dosarul nr. 4.030A/2025, şi de 57 de deputaţi, în Dosarul nr. 4.058A/2025.99. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de contencios constituţional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile, începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament, iar, potrivit art. 77 alin. (3) din Constituţie, în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare.100. Legea criticată a fost adoptată prin angajarea răspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi Senatului, în şedinţă comună. În cadrul acestei proceduri a fost depusă o moţiune de cenzură, care a fost dezbătută în data de 7 septembrie 2025, însă nu a întrunit majoritatea de voturi necesară pentru adoptare. Potrivit art. 114 alin. (3) din Constituţie, dacă Guvernul nu a fost demis, proiectul de lege prezentat se consideră adoptat. În aceste condiţii, legea astfel adoptată a fost depusă, în aceeaşi zi, la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi la secretarul general al Senatului, în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, iar la 9 septembrie 2025 a fost comunicată Preşedintelui României în vederea promulgării. Curtea Constituţională a fost sesizată în datele de 8 şi 9 septembrie 2025 cu prezentele obiecţii de neconstituţionalitate. Prin urmare, Curtea constată că obiecţiile de neconstituţionalitate au fost formulate în interiorul termenului de protecţie stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, respectiv în interiorul termenului de 20 de zile de la data trimiterii legii adoptate spre promulgare, astfel că aceasta este admisibilă (a se vedea în acest sens şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018, paragraful 70, prima şi a doua ipoteză).101. Sub aspectul obiectului sesizării, Curtea constată că aceasta vizează o lege care nu a fost încă promulgată, astfel că poate forma obiectul controlului de constituţionalitate prevăzut de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie.102. În consecinţă, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate.(2) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate(2.1) Analiza criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă103. Potrivit primei critici de neconstituţionalitate extrinsecă, Guvernul nu a resolicitat avizul Consiliului Economic şi Social după ce proiectul de lege a fost modificat substanţial prin amendamentele acceptate de iniţiator, contrar dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) raportat la art. 114 din Constituţie.

104. În prealabil, Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa cu privire la nesolicitarea unui nou aviz al Consiliului Legislativ asupra formei modificate de Camera decizională, respectiv cu privire la nesolicitarea avizului Consiliului Superior al Magistraturii ulterior modificării proiectului de lege, prin formularea de amendamente. Astfel, prin Decizia nr. 163 din 4 aprilie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 20 iulie 2023, paragraful 36, Curtea a constatat că „avizul Consiliului Legislativ a fost solicitat şi depus în cursul procedurii de adoptare de la Senat, prima Cameră sesizată, conţinutul acestuia raportându-se, desigur, la forma iniţiatorilor proiectului de lege. Faptul că nu există un aviz al Consiliului Legislativ cu privire la forma adoptată definitiv în Camera Deputaţilor nu reprezintă o încălcare a art. 79 din Constituţie, având în vedere că, potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 73/1993, Consiliul Legislativ are atribuţia de a analiza şi aviza, la cererea preşedintelui comisiei parlamentare sesizate în fond, amendamentele supuse dezbaterii comisiei şi proiectele de legi sau propunerile legislative primite de comisie după adoptarea lor de către una dintre Camerele Parlamentului. Aşadar, această normă nu obligă Camera decizională, ci lasă la latitudinea preşedintelui comisiei parlamentare sesizate în fond aprecierea oportunităţii de a solicita Consiliului Legislativ un nou aviz asupra amendamentelor supuse dezbaterii comisiei“. Totodată, prin Decizia nr. 467 din 2 august 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 7 august 2023, paragraful 99, Curtea a statuat că „nu există o bază legală sau regulamentară pentru solicitarea unui aviz al CSM cu privire la amendamentele depuse în procedură parlamentară, ceea ce înseamnă că, prin nesolicitarea unui astfel de aviz, dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) raportat la art. 133 alin. (1) din Constituţie nu au fost încălcate. Desigur, nimic nu împiedică decidentul politic (Camera Deputaţilor sau chiar Senatul) să solicite, dar numai dacă apreciază ca fiind necesar, participarea CSM la dezbaterile comisiilor parlamentare pentru exprimarea unei opinii cu privire la conţinutul amendamentelor depuse sau invitarea reprezentanţilor CSM la şedinţa acestor comisii“.105. Cu privire la prezenta obiecţie de neconstituţionalitate, Curtea reţine că proiectul actului normativ a fost avizat de Consiliul Economic şi Social, cu Avizul nr. 5.100/2025, conţinutul acestuia raportându-se la forma iniţiatorului proiectului de lege. Totodată, Curtea observă că, în jurisprudenţa sa, s-a pronunţat, pe calea controlului a posteriori de constituţionalitate, asupra criticilor referitoare la solicitarea avizului Consiliului Economic şi Social, spre exemplu, prin Decizia nr. 83 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 25 martie 2009, şi Decizia nr. 354 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 9 decembrie 2013, prin care a respins, ca neîntemeiate, excepţiile de neconstituţionalitate invocate. Prin deciziile anterior menţionate, Curtea a constatat că art. 141 din Constituţie se rezumă doar la consacrarea rolului Consiliului Economic şi Social ca organ consultativ al Parlamentului şi al Guvernului, iar pentru detalii privind domeniile de specialitate în care acesta este consultat, textul face trimitere la legea sa organică de înfiinţare, organizare şi funcţionare. Curtea a reţinut, totodată, că norma constituţională, exprimând sintetic rolul pur consultativ pentru Parlament şi Guvern al Consiliului Economic şi Social, nu face niciun fel de referire expresă la obligaţia iniţiatorilor proiectelor de acte normative de a solicita avizul consultativ al Consiliului Economic şi Social şi nici cu privire la mecanismele de consultare a acestui organ consultativ, acestea fiind tratate în legea de organizare şi funcţionare a acestuia, la care Legea fundamentală face trimitere.106. Curtea constată că nu reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) raportat la art. 114 din Constituţie faptul că nu a fost solicitat un aviz nou al Consiliului Economic şi Social cu privire la forma adoptată definitiv de Guvern, în condiţiile în care norma constituţională invocată consacră Consiliului Economic şi Social doar un rol de organ consultativ al Parlamentului şi al Guvernului, astfel cum s-a reţinut, în mod constant, în jurisprudenţa instanţei de control constituţional.107. O altă critică de neconstituţionalitate extrinsecă este formulată în sensul că legea asupra căreia Guvernul şi-a angajat răspunderea reglementează mai multe domenii care nu au legătură între ele ori nu există un scop sau un interes general unic (lipsa unităţii de reglementare) şi, totodată, conţine articole prin care se instituie norme noi sau derogatorii de la alte legi, dar care nu sunt incluse în legile de bază, ori norme contradictorii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3)-(5), ale art. 61 şi ale art. 114 din Constituţie. De asemenea, se susţine că Guvernul şi-a angajat răspunderea în aceeaşi zi, în mod succesiv, asupra a cinci proiecte de lege, între care se regăseşte şi cea care face obiectul prezentelor obiecţii de neconstituţionalitate.108. Cu privire la această critică, Curtea reţine că, potrivit art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituţie, „Parlamentul este (...) unica autoritate legiuitoare a ţării“. Constituţia prevede, totodată, două instrumente la dispoziţia Guvernului, care îi permit să intre în sfera de reglementare primară a relaţiilor sociale - fie prin angajarea răspunderii sale în faţa Parlamentului, în condiţiile art. 114, fie prin emiterea de ordonanţe, respectiv ordonanţe de urgenţă, în condiţiile art. 115. Câtă vreme utilizarea acestor instrumente se realizează în conformitate cu cadrul constituţional de referinţă, este respectat rolul Parlamentului, configurat de prevederile cuprinse în art. 61 din Constituţie. Dispoziţiile art. 114 din Legea fundamentală, ce constituie sediul materiei în privinţa angajării răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege, prevăd că angajarea răspunderii Guvernului se realizează „în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună“, că Guvernul este demis dacă o moţiune de cenzură, depusă în termen de 3 zile de la prezentarea proiectului de lege, a fost votată în condiţiile art. 113, adică cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, şi că, dacă Guvernul nu a fost demis, proiectul de lege prezentat, modificat sau completat, după caz, cu amendamente acceptate de Guvern, se consideră adoptat. Prin Decizia nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 818 din 7 decembrie 2010, Curtea a statuat că decizia Guvernului de a-şi angaja răspunderea nu poate fi cenzurată de Parlament sub aspectul oportunităţii sale, iar moţiunea de cenzură depusă şi votată în condiţiile procedurale stabilite prin Constituţie şi prin Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului este un adevărat instrument de natură constituţională pus la îndemâna Parlamentului în vederea realizării controlului parlamentar asupra activităţii Guvernului. Constituţia nu stabileşte în mod expres, la art. 114, nicio condiţie referitoare la natura proiectului de lege, structura acestuia, limitarea efectelor proiectului la un singur domeniu de reglementare, interdicţia armonizării legilor în vigoare pentru îndeplinirea scopului unic al proiectului de lege, numărul proiectelor de lege cu privire la care Guvernul îşi poate angaja răspunderea în aceeaşi zi sau într-un alt interval de timp dat ori cu privire la momentul în care Guvernul decide să îşi angajeze răspunderea. Aceasta nu înseamnă însă că Guvernul îşi poate angaja răspunderea oricând şi în orice condiţii, sens în care Curtea Constituţională s-a pronunţat, reţinând că „acceptarea ideii potrivit căreia Guvernul îşi poate angaja răspunderea asupra unui proiect de lege în mod discreţionar, oricând şi în orice condiţii, ar echivala cu transformarea acestei autorităţi în autoritate publică legiuitoare, concurentă cu Parlamentul în ceea ce priveşte atribuţia de legiferare“ (a se vedea Decizia nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 40 din 19 ianuarie 2010, şi Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 12 noiembrie 2010). O interpretare dată dispoziţiilor art. 114 din Legea fundamentală în sensul unei puteri discreţionare acordate Guvernului este în totală contradicţie cu cele statuate de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa şi, prin urmare, în contradicţie cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, care consacră obligativitatea erga omnes a deciziilor Curţii Constituţionale, încălcând în mod flagrant dispoziţiile art. 1 alin. (4) şi ale art. 61 alin. (1) din Constituţie (a se vedea Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, precitată).109. Pornind de la aceste considerente de principiu, bazate pe o interpretare sistematică a dispoziţiilor constituţionale care configurează rolul Parlamentului şi al Guvernului în cadrul regimului de separaţie şi echilibru al puterilor în stat, Curtea a statuat în privinţa condiţiilor în care Guvernul are legitimarea constituţională să îşi angajeze răspunderea în faţa Parlamentului asupra unui proiect de lege, în conformitate cu art. 114 din Constituţie, după cum urmează: (i) existenţa unei urgenţe în adoptarea măsurilor conţinute în legea asupra căreia Guvernul şi-a angajat răspunderea; (ii) necesitatea ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate; (iii) importanţa domeniului reglementat; (iv) aplicarea imediată a legii în cauză (a se vedea Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 20 ianuarie 2011, Decizia nr. 383 din 23 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 21 aprilie 2011, Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011, şi Decizia nr. 61 din 12 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 5 iunie 2020, paragraful 67).110.

În privinţa celui de-al treilea criteriu menţionat, cu privire la care sunt formulate critici de neconstituţionalitate prin prezenta obiecţie, Curtea reţine că angajarea răspunderii Guvernului poate privi un act normativ complex, care poate inclusiv să modifice/completeze/abroge dispoziţii din acte normative în vigoare ce reglementează mai multe domenii ale vieţii sociale, dacă reglementarea este unitară şi urmăreşte realizarea unui scop unic. În jurisprudenţa sa cu privire la interpretarea prevederilor art. 114, Curtea a reţinut că, de lege lata, acest text constituţional permite legiuitorului o largă marjă de apreciere în privinţa stabilirii domeniului reglementat prin folosirea procedurii angajării răspunderii Guvernului. Cât timp proiectul de lege reglementează unitar mai multe domenii ale relaţiilor sociale urmărind realizarea unui scop unic, criteriul importanţei domeniului reglementat este îndeplinit. Curtea a evidenţiat limitele interpretării art. 114 din Constituţie în Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, precitată, şi Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, ambele pronunţate din oficiu cu privire la iniţiative de revizuire a Constituţiei. Constatând pe cale interpretativă că art. 114 nu impune expres cerinţa domeniului unic al unui proiect de lege adoptat prin angajarea răspunderii Guvernului, Curtea a recomandat ca într-o viitoare revizuire a Legii fundamentale să fie reţinută soluţia normativă în conformitate cu care obiectul asupra căruia Guvernul îşi poate angaja răspunderea să fie limitat la un singur act normativ care să privească un unic domeniu de reglementare. Cu privire la caracterul acestor recomandări, Curtea a precizat expres că o decizie a sa referitoare la o iniţiativă de revizuire a Constituţiei ce nu a intrat în vigoare „nu poate face parte din fondul activ al jurisprudenţei Curţii Constituţionale“ şi „nu poate avea acelaşi efect juridic obligatoriu erga omnes şi pentru viitor ca şi celelalte decizii pronunţate de Curte“ (Decizia nr. 875 din 19 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1093 din 21 decembrie 2018, paragraful 92). Ca atare, observaţiile formulate în aceste decizii cu privire la unicitatea domeniului reglementat nu s-au concretizat şi nu au fost integrate în textul Constituţiei, în sensul că iniţiativele de revizuire nu au fost adoptate de Parlament şi nu au constituit obiect al unui referendum pentru revizuirea Constituţiei. În concluzie, Curtea reţine că, din perspectiva art. 114 din Constituţie, prezintă relevanţă caracterul unitar al reglementării din perspectiva scopului unic urmărit, iar nu unicitatea domeniului reglementat.111. Cu privire la caracterul unitar al proiectului de lege asupra căruia Guvernul îşi poate angaja răspunderea, Curtea, prin Decizia nr. 147 din 16 aprilie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, care a privit obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, a statuat că legiuitorul poate să reglementeze printr-o lege un grup complex de relaţii sociale, în vederea obţinerii unui rezultat dezirabil la nivelul întregii societăţi. Din acest punct de vedere legea criticată reglementează, în mod primar, modifică şi completează acte normative existente, pentru obţinerea transparenţei decizionale, în scopul prevenirii şi combaterii corupţiei. Astfel de reglementări nu se abat de la regulile întocmirii unui proiect de lege, aşa cum sunt stabilite prin Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, însă prin complexitatea lor nu au aceeaşi alcătuire ca un proiect de lege consacrat reglementării unei singure materii. Având în vedere scopul unic al noii reglementări cuprinse în legea criticată, modul în care aceasta este structurată nu este de natură să afecteze dispoziţiile art. 114 alin. (1) din Constituţie şi nici pe cele ale art. 3 şi 12 din Legea nr. 24/2000. Totodată, prin Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 8 iulie 2005, Curtea a statuat că nicio dispoziţie a Legii fundamentale nu interzice ca printr-o lege să fie reglementate mai multe domenii ale relaţiilor sociale. Astfel, Guvernul poate opta ca într-un proiect de lege pe care îl supune Parlamentului spre adoptare, fie pe calea procedurii obişnuite de legiferare, fie prin angajarea răspunderii în faţa Parlamentului, să propună reglementarea mai multor domenii prin modificări, completări sau abrogări ale mai multor acte normative în vigoare. Prin proiectul de lege supus controlului, şi anume Legea privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, s-a urmărit realizarea unui scop unic, acela de reglementare unitară a mai multor domenii care privesc monitorizarea României în cadrul procesului de aderare la Uniunea Europeană, ceea ce conferă ansamblului de reglementări unitate.112. Având în vedere aceste repere jurisprudenţiale, Curtea urmează să stabilească dacă Legea privind stabilirea unor măsuri de redresare şi eficientizare a resurselor publice şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, asupra căreia Guvernul şi-a angajat răspunderea, îndeplineşte condiţia realizării unui scop unic al reglementării. Prin urmare, pentru a se constata că Guvernul şi-a angajat răspunderea asupra unui singur proiect de lege, este necesară o evaluare a proiectului de lege prezentat Parlamentului atât din punct de vedere formal, cât şi din punct de vedere material. În consecinţă, urmează ca instanţa de control constituţional să analizeze critica de neconstituţionalitate formulată de autorii obiecţiei de neconstituţionalitate potrivit căreia legea adoptată are un caracter eterogen, întrucât vizează o multitudine de acte normative şi, astfel, nu ar constitui un proiect de lege în sensul art. 114 din Constituţie.113. Din această perspectivă, Curtea reţine că, în mod formal, prin procedura angajării răspunderii a fost adoptat un singur proiect de lege.114. Analiza conţinutului normativ al legii criticate relevă faptul că obiectul său de reglementare îl constituie un pachet de măsuri de redresare şi eficientizare a resurselor publice [art. XXXIX alin. (2) lit. a)-e) din lege], precum: (i) măsuri financiar-fiscale pentru a asigura redresarea financiară şi utilizarea judicioasă şi realistă a resurselor statului român, pentru a gestiona corespunzător prin politici fiscale prudente zonele de optimizare fiscală, pentru a restructura şi gestiona facilităţile fiscale în perioade de deficit bugetar excesiv; (ii) măsuri în scopul consolidării disciplinei financiar-fiscale, precum şi pentru a valorifica în mod corespunzător resursele statului român şi ale unităţilor sale administrativ-teritoriale; (iii) măsuri pentru consolidarea capacităţii administrative a unor instituţii/autorităţi publice; (iv) măsuri pentru creşterea gradului de recuperare a creanţelor datorate bugetului de stat în proceduri administrative şi judiciare şi de responsabilizare a participanţilor în respectivele proceduri; (v) măsuri care să faciliteze transparenţa activităţilor derulate la nivelul autorităţilor de stat şi de asigurare a unei colaborări interinstituţionale eficiente. Curtea constată, totodată, că, potrivit art. XXXIX alin. (1) din legea criticată, acest pachet de măsuri a fost reglementat „pentru a consolida capacitatea financiară a României pe termen lung, astfel încât statul român şi unităţile sale administrativ-teritoriale să poată susţine din fonduri publice finanţarea tuturor categoriilor de servicii publice destinate cetăţenilor la un nivel calitativ şi competitiv impus de standardele europene prin regulamentele existente“. Aşadar, Curtea constată că pachetul de măsuri, ce constituie obiectul de reglementare al legii criticate, este subsumat unui scop unic, astfel cum este expus în art. XXXIX alin. (1) din lege, expresie a unui angajament major al Guvernului.115. Pentru a asigura scopul menţionat anterior, Curtea reţine că art. XXXIX alin. (3) din legea supusă controlului de constituţionalitate detaliază obiectivele actului normativ criticat, după cum urmează: a) utilizarea eficientă a resurselor statului român prin gestionarea prudentă a zonelor de optimizare fiscală, respectiv pentru a asigura un tratament egal, nediscriminatoriu şi transparent al tuturor plătitorilor de impozite şi taxe; b) restructurarea facilităţilor fiscale, mai ales a acelor categorii de facilităţi fiscale care şi-au atins obiectivele, iar menţinerea acestora nu se mai justifică în perioade de deficit bugetar excesiv; c) reaşezarea sistemului de impunere în sfera taxelor şi impozitelor locale; d) instituirea unor noi reglementări fiscale pentru contribuabilii plătitori de impozit pe profit; e) utilizarea eficientă a fondurilor publice alocate pentru finanţarea diferitelor categorii de servicii publice la nivelul autorităţilor publice centrale, autorităţilor publice locale, instituţiilor publice de interes.116. Pentru atingerea obiectivelor menţionate, Curtea reţine că legea criticată instituie norme noi, abrogă, modifică sau completează ori derogă de la următoarele acte normative (19 la număr), după caz: Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, Legea nr. 70/2015 pentru întărirea disciplinei financiare privind operaţiunile de încasări şi plăţi în numerar şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 193/2002 privind introducerea sistemelor moderne de plată, Ordonanţa Guvernului nr. 6/2019 privind instituirea unor facilităţi fiscale, Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 124/2024 privind prorogarea unor termene şi consolidarea capacităţii administrative în domeniul impozitării proprietăţii, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 116/2023 privind unele măsuri pentru gestionarea şi evidenţierea veniturilor curente ale bugetului public prin implementarea unor proiecte de digitalizare, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2013 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Oficiului Naţional pentru Jocuri de Noroc şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2009 privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc, Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10/2004 privind Statutul personalului vamal, Ordonanţa Guvernului nr. 86/2003 privind unele reglementări în domeniul financiar, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, Legea societăţilor nr. 31/1990, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 23/2009 privind înfiinţarea Fondului Român de Contragarantare, Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 86/2006 privind organizarea activităţii practicienilor în insolvenţă, Legea nr. 108/1999 pentru înfiinţarea şi organizarea Inspecţiei Muncii, Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2009 privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc.

117. Chiar dacă cele mai multe modificări din cuprinsul legii analizate au vizat Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal ori Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, Curtea constată că celelalte modificări şi completări operate în corpul legii sunt conexe şi indispensabile acestora, având în vedere scopul unic al reglementării - consolidarea sustenabilităţii financiare a României. Ele se alătură, ca modificări şi completări ale diverselor acte normative vizate, modificărilor şi completărilor aduse Codului de procedură fiscală, Codului fiscal ori Legii privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, aşa încât Curtea constată că scopul actului normativ analizat este unic [consolidarea sustenabilităţii financiare a României], iar nu multiplu, subsumat fiecărui domeniu reglementat. Curtea constată că, deşi modificările şi completările operate prin legea criticată nu privesc un domeniu unic de reglementare, se relevă însă relaţia de conexitate cu celelalte materii normate.118. Cu alte cuvinte, deşi legea criticată nu are un singur domeniu de reglementare, ci mai multe, Curtea constată că acestea sunt unitare şi subsumate unui scop unic. În acest sens, Curtea reţine că, potrivit art. 14 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, reglementările de acelaşi nivel şi având acelaşi obiect se cuprind, de regulă, într-un singur act normativ, iar un act normativ poate cuprinde reglementări şi din alte materii conexe numai în măsura în care sunt indispensabile realizării scopului urmărit prin acest act. Este adevărat că modificarea şi completarea unui număr însemnat de acte normative nu pot fi realizate, de regulă, printr-o singură lege, însă în situaţia în care o astfel de lege reglementează relaţii sociale variate, având legătură între ele, legea astfel adoptată reflectă unitatea normativă şi un scop unic. Totodată, potrivit art. 74 din Constituţie, deputaţii, senatorii şi Guvernul pot prezenta, după caz, propuneri şi proiecte de legi organice şi ordinare, indiferent de domeniul avut în vedere, însă este de la sine înţeles că propunerea/proiectul de lege trebuie să vizeze relaţii sociale omogene.119. În consecinţă, Curtea constată că prin promovarea unui proiect de lege cuprinzând reglementări dintr-o multitudine de materii, prin angajarea răspunderii Guvernului, lege a cărei unitate normativă este justificată prin scopul unic al reglementării, nu se aduce atingere dispoziţiilor art. 114 alin. (1) din Constituţie.120. Totodată, Curtea reţine că angajarea succesivă a răspunderii Guvernului în aceeaşi zi, în şedinţe diferite ale Parlamentului, asupra a cinci proiecte de lege nu este interzisă nici expres şi nici implicit de Constituţie, astfel că o asemenea situaţie nu prezintă relevanţă constituţională prin prisma art. 114 din Constituţie, ci reflectă un aspect tehnic al modului de organizare a activităţii Parlamentului, care ţine de autonomia regulamentară a acestuia.121. Potrivit celei de-a treia critici de neconstituţionalitate extrinsecă, legea asupra căreia Guvernul şi-a angajat răspunderea nu reclamă o urgenţă în adoptarea măsurilor din cuprinsul acesteia, nefiind necesar ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate, contrar dispoziţiilor art. 1 alin. (4) şi ale art. 114 din Constituţie.122. În jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că angajarea răspunderii Guvernului pe un proiect de lege trebuie să fie realizată ţinându-se seama, printre altele, de existenţa unei urgenţe în adoptarea măsurilor preconizate, de necesitatea ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate şi de aplicarea imediată a legii în cauză (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 20 ianuarie 2011). Recurgerea la procedura angajării răspunderii Guvernului nu poate fi realizată oricum şi în orice condiţii, deoarece această modalitate de legiferare reprezintă, într-o ordine firească a mecanismelor statului de drept, o excepţie. Decizia Guvernului de a-şi angaja răspunderea nu poate fi animată exclusiv de elemente de oportunitate, ci de urgenţa reglementării domeniului vizat. Or, urgenţa reglementării se află în legătură directă cu evitarea/prevenirea unei situaţii iminente sau cel puţin actuale de pericol, fiind indisolubil legată de existenţa unei situaţii de fapt ce nu poate fi depăşită prin apelarea la procedurile legislative obişnuite. Este adevărat că procedura angajării răspunderii Guvernului nu necesită existenţa unei situaţii extraordinare pe care să o rezolve, pentru că, în acest caz, se utilizează un alt instrument legislativ, şi anume ordonanţa de urgenţă, însă ea trebuie să se subsumeze unei situaţii care, fără a fi extraordinară, implică o rezolvare ce nu poate fi amânată. O asemenea abordare se impune pentru că angajarea răspunderii Guvernului presupune ocolirea dezbaterii parlamentare, cu alte cuvinte, limitarea rolului acestuia de unică autoritate legiuitoare a ţării. De altfel, legiuitorul constituant, reglementând procedura prevăzută de art. 114 din Constituţie, a acceptat o asemenea limitare, fără însă a o echivala cu o procedură de legiferare obişnuită. Prin urmare, o asemenea procedură poate fi folosită în mod temperat şi moderat şi doar în condiţiile unei nevoi stringente de reglementare, fără ca aceasta să presupună şi o situaţie extraordinară (Decizia nr. 28 din 29 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 165 din 28 februarie 2020, paragraful 72).123. Examinând criticile referitoare la condiţia urgenţei în adoptarea măsurilor conţinute în legea asupra căreia Guvernul şia angajat răspunderea, consacrată de normele constituţionale de referinţă, astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, anterior citată, Curtea constată că acestea sunt susţinute de iniţiator în expunerea de motive a legii, unde se precizează, printre altele, că iniţiativa Guvernului are în vedere Planul naţional de redresare şi rezilienţă al României (PNRR) - componenta MF din PNRR, respectiv componenta 8 - Reforma fiscală şi reforma sistemului de pensii, potrivit angajamentelor din jalonul 207; Planul bugetar-structural pe termen mediu (PBSTM) al României, reforma fiscală care stabileşte măsuri necesare unei consolidări fiscale semnificative, pentru creşterea eficienţei şi a echităţii sistemului fiscal şi în domeniul sănătăţii, alinierea nivelului veniturilor fiscale din România la media statelor din Uniunea Europeană, ca pondere în produsul intern brut; Programul de guvernare aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 25/2025 pentru acordarea încrederii Guvernului; evaluarea schemelor de garantare care deservesc piaţa românească (fondurile şi programele de sprijin/garantare a creditelor existente în România), efectuată de Banca Mondială, precum şi faptul că Fondul Român de Contragarantare - S.A. nu îşi mai îndeplineşte mandatul iniţial, iar scopul şi modelul său de afaceri nu mai sunt în concordanţă cu nevoile pieţei, toate acestea constituind aspecte care vizează o prioritate a strategiei de guvernare şi care reclamă urgenţa în adoptarea măsurilor conţinute în legea asupra căreia Guvernul şi-a angajat răspunderea, astfel că neadoptarea în regim de urgenţă a legii criticate poate avea consecinţe negative în sensul că ar genera un impact suplimentar asupra deficitului bugetului general consolidat, ceea ce ar afecta sustenabilitatea finanţelor publice. Tot în expunerea de motive a legii se arată că, neadoptarea în regim de urgenţă a legii criticate ar conduce la nerespectarea angajamentului de reformare a cadrului legislativ din domeniul impozitelor şi taxelor locale, asumat de Guvernul României prin Planul naţional de redresare şi rezilienţă (PNRR), reforma R4 - Revizuirea cadrului fiscal şi investiţia 17 - Asistenţă tehnică pentru revizuirea cadrului fiscal din cadrul componentei 8 - Reforma fiscală şi reforma sistemului de pensii, potrivit jalonului 205 „Analiza sistemului fiscal al României cu scopul de a formula recomandări pentru a se asigura faptul că sistemul fiscal contribuie la promovarea şi menţinerea unei creşteri economice sustenabile“, jalonului 207 „Intrarea în vigoare a: - modificărilor aduse Codului fiscal (Legea nr. 227/2015) în vederea reducerii şi/sau a eliminării altor stimulente fiscale cu scopul de a simplifica sistemul fiscal, de a-l face mai eficient, mai transparent şi mai echitabil până în 2024 legislaţiei de extindere a impozitării ecologice“ şi jalonului 237 „Sistem informatic care permite implementarea unui model automat de evaluare a proprietăţilor“, precum şi angajamentul asumat potrivit jalonului 59 „Intrarea în vigoare a legislaţiei ce vizează punerea în aplicare a unui nou sistem de taxare bazat pe distanţa parcursă pentru vehiculele grele de marfă (camioane) şi a unor taxe mai mari de proprietate pentru cele mai poluante vehicule de pasageri (autoturisme/autobuze/autocare), pe baza principiului «poluatorul plăteşte» şi a principiului impozitării ecologice“, aferent reformei 1 - Transport sustenabil, decarbonizare şi siguranţă rutieră din cadrul componentei 4 - Transport sustenabil din PNRR.

124. Având în vedere aspectele menţionate în expunerea de motive, Curtea constată că urgenţa şi celeritatea procedurii au fost suficient motivate, scopul reglementării criticate fiind circumscris obiectivelor menţionate anterior (reforma fiscală, care implică măsuri necesare unei consolidări fiscale semnificative, pentru creşterea eficienţei şi a echităţii sistemului fiscal, alinierea nivelului veniturilor fiscale din România la media statelor din Uniunea Europeană, ca pondere în produsul intern brut), a căror realizare impune adoptarea măsurilor conţinute în legea criticată, care se caracterizează printr-un anume grad de celeritate, date fiind evoluţiile economice şi financiare recente. Astfel, Curtea constată că opţiunea Guvernului de a promova legea criticată prin angajarea răspunderii, în condiţiile art. 114 din Constituţie, se întemeiază, în mod obiectiv, pe urgenţa reglementării rezultând din eventualele consecinţe negative ce s-ar declanşa în lipsa reglementării unui astfel de pachet de măsuri, în contextul economico-financiar actual, având în vedere, în mod esenţial, condiţia respectării termenului pentru corectarea deficitului bugetar şi a limitei minime procentuale a deficitului bugetar, stabilite în procedura de deficit bugetar declanşată cu privire la România. Prin urmare, Curtea constată că, în considerarea urgenţei adoptării proiectului de lege, Guvernul a optat pentru procedura de legiferare pe care a considerat-o potrivită raportat la situaţia dată. Decizia Guvernului de a-şi angaja răspunderea reprezintă o măsură luată in extremis, având în vedere deficitul bugetului general consolidat şi necesitatea creşterii veniturilor acestuia. Reglementările adoptate reprezintă un răspuns energic şi necesar la situaţia financiar-bugetară a statului. Curtea constată, de asemenea, că se impunea adoptarea unor asemenea măsuri cu maximă celeritate în condiţiile în care apelarea la procedura generală de legiferare ar fi însemnat o prelungire în timp a crizei financiar-bugetare a statului şi adâncirea deficitului public.125. Potrivit ultimei critici de neconstituţionalitate extrinsecă, legea asupra căreia Guvernul şi-a angajat răspunderea încalcă principiul securităţii juridice şi al aşteptărilor legitime, consacrat în art. 1 alin. (5) din Constituţie, câtă vreme reglementează măsuri fiscale complexe fără o consultare publică adecvată, fără o evaluare de impact detaliată şi cu termene foarte scurte de implementare.126. În ceea ce priveşte consultarea publică, Curtea constată că aceasta este o opţiune a iniţiatorului proiectului sau propunerii legislative, şi nu o exigenţă de constituţionalitate a iniţiativei legislative. Procedurile privind participarea cetăţenilor şi a asociaţiilor legal constituite la procesul de elaborare a actelor normative şi la procesul de luare a deciziilor sunt reglementate de Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 749 din 3 decembrie 2013, lege care, astfel cum arată şi titlul său, nu se aplică ratione materiae iniţiativelor legislative ale Guvernului şi, ca atare, nici procedurii de angajare a răspunderii sale în faţa Parlamentului (în acelaşi sens, Decizia nr. 523 din 18 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 974 din 26 octombrie 2023, paragrafele 188 şi 189, şi Decizia nr. 357 din 22 iulie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 698 din 25 iulie 2025, paragrafele 137 şi 138).127. Totodată, Curtea reţine că, în cadrul controlului de constituţionalitate a priori cu privire la legea criticată, Legea nr. 52/2003 nu poate constitui, prin simpla invocare a dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), normă de referinţă pentru acest control. Cu toate acestea, Curtea observă că prevederile Legii nr. 52/2003 permit derogări de la termenele/procedurile pe care le stabileşte. Astfel, potrivit art. 7 alin. (13) din această lege, „Prin excepţie de la prevederile alin. (2), în cazul reglementării unei situaţii urgente sau a uneia care, din cauza circumstanţelor sale excepţionale, impune adoptarea de soluţii imediate, în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public, proiectele de acte normative se supun adoptării şi anterior expirării termenului prevăzut de respectivul alineat.“ Art. 7 alin. (13) din Legea nr. 52/2003 nu distinge în privinţa categoriei de acte normative, lăsând aşadar în marja de apreciere/decizie a emitentului actului respectarea tuturor cerinţelor impuse de lege, în raport cu soluţiile ce urmează a fi adoptate şi circumstanţele adoptării lor (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 24 din 16 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 126 din 18 februarie 2019, paragraful 31, şi Decizia nr. 785 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 17 martie 2017, paragraful 29). De asemenea, Curtea observă că, în expunerea de motive a legii, la secţiunea a 6-a - „Consultări efectuate în vederea elaborării prezentului act normativ“, la pct. 6.6 se precizează că „Au avut loc consultări cu reprezentanţii Ministerului Economiei, Digitalizării, Antreprenoriatului şi Turismului pentru corelarea dispoziţiilor Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, cu prevederile legislaţiei specifice domeniului turismului, în cazul măsurii referitoare la modificarea regimului fiscal aplicabil veniturilor obţinute de persoanele fizice din închirierea pe termen scurt a unui număr de camere cuprins între unu şi 7 camere inclusiv, situate în locuinţe proprietate personală, indiferent de numărul de locuinţe în care sunt situate acestea, respectiv din prestarea de servicii de cazare“, iar la secţiunea a 7-a - „Activităţi de informare publică privind elaborarea şi implementarea proiectului de act normativ“, la pct. 7.1, se menţionează că „Proiectul de act normativ se va publica pe site-ul Ministerului Finanţelor, potrivit dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică, republicată, cu modificările ulterioare şi se va discuta în cadrul Comisiei de Dialog Social la care participă reprezentanţi ai organismelor interesate.“ În acelaşi fel, cu privire la proiectul de act normativ au fost solicitate avize de la Consiliul Legislativ şi Consiliul Economic şi Social (secţiunea a 6-a, pct. 6.5 din expunerea de motive).128. Curtea constată că susţinerile, potrivit cărora adoptarea unor măsuri cu termene foarte scurte de implementare, fără acordarea unei perioade de adaptare adecvate, încalcă principiul securităţii juridice, care derivă din statul de drept, cât timp modificările fiscale majore, care intră în vigoare imediat sau cu termene foarte scurte pot crea situaţii de incertitudine juridică şi un climat de imprevizibilitate legislativă, sunt neîntemeiate. Este adevărat că art. 4 din Codul fiscal prevede că legile de modificare a Codului fiscal intră în vigoare în termen de minimum 6 luni de la publicarea lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, însă această reglementare nu poate fi opusă legilor adoptate prin angajarea răspunderii Guvernului, procedură ce poate fi folosită doar in extremis, practic, răspunzând la o situaţie excepţională. Ca atare, atât timp cât art. 4 alin. (3) din Codul fiscal prevede posibilitatea ca modificările operate prin ordonanţe să intre în vigoare într-un termen de 15 zile de la publicarea lor în Monitorul Oficial al României, consacrând astfel o derogare de la art. 4 alin. (1) din Codul fiscal, legea adoptată ca urmare a angajării răspunderii Guvernului urmează, de asemenea, o procedură derogatorie de intrare în vigoare, dat fiind că ea exprimă o chestiune ce ţine de urgenţa reglementării. De altfel, procedura angajării răspunderii, prin natura sa, impune ca măsurile adoptate să intre în vigoare într-un interval temporal redus, astfel că, dacă s-ar aplica art. 4 alin. (1) din Codul fiscal în privinţa legilor adoptate în această procedură, s-ar ajunge la concluzia că legile fiscale nu ar putea fi, în realitate, adoptate prin angajarea răspunderii. Astfel, ar fi opuse exigenţele Constituţiei (intrare în vigoare într-un interval de timp scurt) unei exigenţe legale (intrare în vigoare la 6 luni de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I). Or, în realitate, având în vedere faptul că Legea fundamentală nu limitează domeniile în care Guvernul îşi poate angaja răspunderea, înseamnă că acesta îşi poate angaja răspunderea pe o lege fiscală, ceea ce are drept consecinţă intrarea în vigoare a acesteia într-un interval de timp mult mai scurt. Având în vedere cele expuse, Curtea nu poate reţine încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie.(2.2) Analiza criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă129.

Cu privire la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 1 şi 2 din lege, referitoare la introducerea, printre criteriile generale în funcţie de care se stabileşte clasa/subclasa de risc fiscal, a criteriilor cu privire la utilizarea mijloacelor moderne de plată, respectiv a criteriilor de avertizare timpurie cu privire la capacitatea financiară de a achita obligaţiile fiscale, Curtea reţine că definirea mijloacelor moderne de plată, a contului de plăţi, precum şi stabilirea criteriilor generale în funcţie de care se stabileşte clasa/subclasa de risc fiscal al contribuabilului sunt chestiuni de politică fiscală fără relevanţă constituţională. Stabilirea claselor de risc, evaluarea de risc şi criteriile care stau la baza acesteia sunt aspecte pur tehnice ce ţin de organul fiscal pentru a decide, în final, asupra felului şi volumului examinărilor pe care le iniţiază. Curtea reţine că utilizarea mijloacelor moderne de plată oferă autorităţii fiscale informaţii cuantificabile cu privire la volumele tranzacţiilor financiare ale contribuabilului pentru determinarea corectă a situaţiei fiscale a contribuabilului, şi nicidecum pentru a monitoriza sau culege date cu privire la comportamentul de consum al acestuia. Mai mult, Curtea constată că acest criteriu nu este unul unic, ci organul fiscal evaluează acest criteriu alături de celelalte şase criterii, cuprinse în noua soluţie legislativă.130. Aşa cum a reţinut Curtea Constituţională prin Decizia nr. 293 din 22 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 573 din 31 iulie 2014, paragraful 24, Decizia nr. 251 din 27 aprilie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 720 din 4 august 2023, paragraful 21, şi Decizia nr. 523 din 18 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 974 din 26 octombrie 2023, paragraful 196, legiuitorul poate să stabilească politica fiscală pe care o consideră necesară, beneficiind de o marjă de apreciere în acest domeniu, respectiv pentru a se pronunţa atât asupra existenţei unei probleme de interes public care necesită un act normativ, cât şi asupra alegerii modalităţilor de aplicare a acestuia, care să facă „posibilă menţinerea unui echilibru între interesele aflate în joc“, astfel cum prevede jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 4 septembrie 2012, pronunţată în Cauza Dumitru Daniel Dumitru şi alţii împotriva României, paragrafele 41 şi 49). De altfel, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că un stat contractant, mai ales atunci când elaborează şi pune în practică o politică în materie fiscală, se bucură de o marjă largă de apreciere, cu condiţia existenţei unui „just echilibru“ între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului [a se vedea Hotărârea din 23 februarie 2006, pronunţată în Cauza Stere şi alţii împotriva României, paragraful 50] - Decizia nr. 421 din 24 septembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 28 ianuarie 2025, paragraful 33.131. Prin urmare, Curtea constată că textele criticate nu încalcă art. 16, 26, 28 şi 45 din Constituţie, iar art. 53 din Legea fundamentală nu are incidenţă în cauză.132. În formularea celei de-a doua critici de neconstituţionalitate intrinsecă, se susţine că prevederile art. I pct. 3 şi 4 din lege, care modifică art. 92 din Codul de procedură fiscală, în ceea ce priveşte declararea inactivităţii şi dizolvarea forţată a persoanelor juridice, determină grave încălcări ale principiilor constituţionale, fiind contrare dispoziţiilor art. 44, 45, 53, 124 şi 148 din Constituţie.133. Curtea constată că dispoziţiile art. 45 din Constituţie nu sunt încălcate prin prevederile de lege criticate, întrucât, potrivit acestor norme de referinţă, este garantată exercitarea în condiţiile legii a accesului liber al persoanelor la o activitate economică. Accesul liber la o activitate economică nu exclude, ci, dimpotrivă, implică stabilirea unor limite de exercitare a libertăţii economice, statul având obligaţia să impună reguli de disciplină economică (Decizia nr. 362 din 25 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 18 mai 2010). Mai mult, Curtea a învederat că principiul libertăţii economice nu este un drept absolut al persoanei, ci este condiţionat de respectarea limitelor stabilite de lege, limite ce urmăresc asigurarea unei anumite discipline economice ori protejarea unor interese generale, precum şi asigurarea respectării drepturilor şi intereselor legitime ale tuturor (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 162 din 8 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 19 aprilie 2011). Prin urmare, legiuitorul are competenţa de a stabili conţinutul şi limitele libertăţii economice, în condiţiile în care vizează un scop legitim şi există un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite de legiuitor şi scopul urmărit de acesta (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 176 din 24 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 356 din 27 aprilie 2005, Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, paragraful 25, Decizia nr. 239 din 3 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 822 din 19 august 2022, paragraful 19, sau Decizia nr. 227 din 27 aprilie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 655 din 17 iulie 2023, paragraful 14).134. Totodată, Curtea reţine că reglementarea regimului juridic al inactivităţii reprezintă un aspect de conţinut al libertăţii economice, iar legiuitorul are o largă marjă de apreciere în ceea ce priveşte stabilirea condiţiilor care atrag inactivitatea. Aceste condiţii sunt raţionale şi legea stabileşte sancţiuni ce ţin de administrarea activităţii contribuabilului. Astfel, dacă acesta nu se conformează cerinţelor impuse de lege şi manifestă o atitudine pasivă faţă de exigenţa îndeplinirii la timp a obligaţiilor sale fiscale este declarat inactiv. De asemenea, Curtea reţine că legea reglementează un remediu pentru ieşirea din această stare, însă, dacă contribuabilul persistă în conduita sa, urmează să suporte sancţiunea extremă, respectiv să fie dizolvat. Ca atare, Curtea constată că legea stabileşte sancţiuni graduale în privinţa societăţii, şi anume de la declararea sa ca inactivă la dizolvarea ei. Aşadar, scopul legitim urmărit prin măsura criticată este asanarea mediului economic de operatorii care nu îşi îndeplinesc la timp şi prompt obligaţiile legale, iar astfel cum sa arătat mai sus, măsura poate îndeplini în mod abstract finalitatea urmărită, este necesară, în sensul dozării intervenţiei etatice şi păstrează un just echilibru între interesele statului şi ale operatorilor economici vizaţi. Aşa încât, Curtea constată că textul criticat nu încalcă art. 45 din Constituţie. Curtea constată, totodată, că orice măsură restrictivă impusă cu privire la operatorii economici în discuţie poate fi contestată la instanţa judecătorească, astfel că nu se poate reţine încălcarea art. 124 din Constituţie. În fine, Curtea constată că dispoziţiile art. 44, 53 şi 148 din Constituţie nu sunt incidente în cauză.135. O altă critică de neconstituţionalitate intrinsecă are ca obiect prevederile art. I pct. 7-20 din lege, în ceea ce priveşte modificările aduse sistemului de eşalonare la plată prin introducerea obligativităţii contractelor de fideiusiune.

136. Cu privire la criticile formulate, Curtea reţine că stabilirea regimului şi a condiţiilor eşalonării la plată în materie fiscală, modificarea acestora, sau chiar eliminarea sa sunt chestiuni de opţiune a legiuitorului, care are o largă marjă de apreciere în domeniul fiscal. Curtea reţine că obligaţia primară a contribuabilului este aceea de a-şi îndeplini obligaţiile fiscale întru totul şi la timp, iar eşalonarea acestora reprezintă o posibilitate acordată de legiuitor, o vocaţie, şi nu un drept al contribuabilului. Curtea, având în vedere cele expuse, nu are competenţa de a cenzura o asemenea măsură de politică fiscală.137. Totodată, cu privire la criticile examinate, Curtea reiterează jurisprudenţa sa (Decizia nr. 293 din 22 mai 2014, paragraful 24, Decizia nr. 251 din 27 aprilie 2023, paragraful 21, şi Decizia nr. 523 din 18 octombrie 2023, paragraful 196), potrivit căreia legiuitorul poate să stabilească politica fiscală pe care o consideră necesară, beneficiind de o marjă de apreciere în acest domeniu, respectiv pentru a se pronunţa atât asupra existenţei unei probleme de interes public care necesită un act normativ, cât şi asupra alegerii modalităţilor de aplicare a acestuia, care să facă „posibilă menţinerea unui echilibru între interesele aflate în joc“, astfel cum prevede jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 4 septembrie 2012, pronunţată în Cauza Dumitru Daniel Dumitru şi alţii împotriva României, paragrafele 41 şi 49), precum şi jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg potrivit căreia un stat contractant, mai ales atunci când elaborează şi pune în practică o politică în materie fiscală, se bucură de o marjă largă de apreciere, cu condiţia existenţei unui „just echilibru“ între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului (Hotărârea din 23 februarie 2006, pronunţată în Cauza Stere şi alţii împotriva României, paragraful 50).138. În ceea ce priveşte prevederile art. I pct. 21-25 din lege, sunt formulate critici cu privire la introducerea vânzării la licitaţie, prin mijloace electronice, a bunurilor sechestrate, precum şi cu privire la sistarea alimentării autorităţilor publice locale cu cotele defalcate din impozitul pe venit şi cu sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pentru echilibrare.139. Curtea constată că reglementarea modalităţilor prin care se realizează (cu prezenţă fizică sau prin mijloace electronice) vânzarea la licitaţie a bunurilor sechestrate reprezintă o chestiune de opţiune legislativă, şi nu de constituţionalitate. De altfel, Curtea reţine că legiuitorul trebuie să creeze un cadru normativ cuprinzător, care să permită o bună valorificare a acestor bunuri, iar măsura criticată se înscrie în aceste coordonate. Curtea Constituţională nu poate face diferenţieri referitoare la gradul de educaţie sau vârsta participanţilor la licitaţie, iar, ca regulă, orice persoană poate participa la aceste licitaţii, la nevoie putând apela la consultanţă juridică, astfel că, în aceste condiţii, Curtea reţine că art. 16 din Constituţie nu este încălcat.140. Cu privire la mecanismele de sancţionare a autorităţilor administraţiei publice locale în cazul în care: (i) organul fiscal local nu transmite, anual, până la data de 10 aprilie a anului curent, pentru anul anterior, organului fiscal central informaţii cu privire la bunurile imobile deţinute în proprietate de rezidenţi ai altor state membre ale Uniunii Europene pe teritoriul respectivei unităţi administrativ-teritoriale; (ii) organul fiscal local nu transmite, lunar, până la data de 15 a lunii următoare celei pentru care se declară, organului fiscal central informaţii privind bunurile imobile şi mijloacele de transport deţinute de persoanele fizice sau juridice pentru care există obligaţia declarării conform Codului fiscal şi (iii) autorităţile publice, instituţiile publice sau de interes public nu se înrolează în sistemul informatic PatrimVen, Curtea reţine că aceste măsuri, cu caracter sancţionator din punct de vedere financiar, au în vedere responsabilizarea, disciplinarea şi conştientizarea autorităţilor locale în privinţa obligaţiilor legale ce le revin şi pe care trebuie să le îndeplinească. Alimentarea cu cote defalcate din impozitul pe venit şi cu sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pentru echilibrare se realizează de autoritatea centrală, care trebuie să se asigure că toate activităţile de raportare au fost îndeplinite pentru a putea vira respectivele sume. În lipsa unei asemenea soluţii legislative, nu se poate evalua valoarea sumelor cu care trebuie alimentate bugetele locale şi nu se poate prevedea dimensiunea veniturilor bugetelor locale. Ca atare, Curtea constată că prevederile criticate nu încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 120 şi 139 din Constituţie, iar dispoziţiile art. 53 şi 148 din Legea fundamentală nu au incidenţă în cauză.141. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate susţin că prevederile art. II pct. 1-5 din lege sunt contrare dispoziţiilor art. 16, 44, 45, 53 şi 148 din Constituţie, având în vedere obligativitatea utilizării mijloacelor moderne de plată pentru toate operaţiunile comerciale şi, totodată, cerinţa obligatorie de deschidere a conturilor bancare în România.142. Având în vedere jurisprudenţa instanţei de control constituţional, redată la paragrafele 130 şi 137 ale prezentei decizii (Decizia nr. 293 din 22 mai 2014, paragraful 24, Decizia nr. 251 din 27 aprilie 2023, paragraful 21, şi Decizia nr. 523 din 18 octombrie 2023, paragraful 196), potrivit căreia legiuitorul se bucură de o marjă largă de apreciere atunci când pune în practică o politică în materie fiscală, cu condiţia menţinerii unui echilibru între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului, Curtea constată că toate criticile formulate vizează chestiuni de opţiune legislativă şi de realizare a politicii economice a statului, ce nu contravin dispoziţiilor art. 16, 44 şi 45 din Constituţie. De asemenea, Curtea reţine că dispoziţiile art. 53 şi 148 din Constituţie, invocate deopotrivă în susţinerea obiecţiilor, nu sunt incidente în cauză.

143. Cât priveşte măsurile adoptate prin art. III pct. 1-10 din lege, sunt invocate dispoziţiile art. 16, 44, 45, 53 şi 135 din Legea fundamentală, cu referire la extinderea obligativităţii acceptării mijloacelor moderne de plată la toate persoanele juridice înregistrate în registrul comerţului.144. Curtea reţine că, aceeaşi jurisprudenţă, citată la paragrafele 130, 137 şi 142 ale prezentei decizii, potrivit căreia legiuitorul se bucură de o marjă largă de apreciere atunci când pune în practică o politică în materie fiscală, cu condiţia menţinerii unui echilibru între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului, susţine şi justifică constatarea potrivit căreia toate criticile formulate cu privire la impunerea mijloacelor de plată moderne, în privinţa tuturor entităţilor economice, sunt chestiuni de opţiune legislativă şi de realizare a politicii economice a statului, care nu aduc atingere dispoziţiilor art. 16, 44 şi 135 din Constituţie. De asemenea, Curtea reţine că dispoziţiile art. 53 şi 148 din Constituţie, invocate deopotrivă în susţinerea obiecţiei, nu sunt incidente în cauză.145. Cu privire la soluţiile legislative propuse la art. IV şi art. IX din lege, sunt invocate dispoziţiile art. 1 alin. (3)-(5), art. 15 alin. (2), art. 16, 44 şi 53 din Constituţie, în ceea ce priveşte respingerea cererilor de modificare/menţinere a deciziei de înlesnire la plată aflate în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a legii.146. În raport cu criticile formulate, Curtea reţine că stabilirea regimului şi a condiţiilor înlesnirilor la plată în materie fiscală, modificarea acestora sau chiar eliminarea lor sunt chestiuni de opţiune a legiuitorului, care are o largă marjă de apreciere în domeniul fiscal. Curtea reţine, totodată, că obligaţia primară a contribuabilului este aceea de a-şi îndeplini obligaţiile fiscale întru totul şi la timp, iar înlesnirile la plata acestora reprezintă o posibilitate acordată de legiuitor, o vocaţie, iar nu un drept al contribuabilului şi, în acest sens, Curtea reiterează jurisprudenţa sa, citată la paragrafele 130, 137 şi 142 ale prezentei decizii, potrivit căreia legiuitorul se bucură de o marjă largă de apreciere atunci când pune în practică o politică în materie fiscală, cu condiţia menţinerii unui echilibru între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că nu are competenţa de a cenzura o asemenea măsură de politică fiscală.147. Totodată, Curtea reţine că cererile formulate şi aflate în curs de soluţionare cu privire la modificarea/menţinerea deciziei de înlesnire nu constituie facta praeterita, un raport juridic definitiv consolidat sau epuizat, ci facta pendentia, astfel că legiuitorul are posibilitatea să reglementeze pentru viitor cu privire la acestea.148. În mod constant, Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că aplicarea legii civile în timp este guvernată de principiile neretroactivităţii legii civile, principiul aplicării imediate a legii noi şi principiul supravieţuirii legii vechi. Principiul neretroactivităţii legii civile este de rang constituţional şi are o valoare absolută, în sensul că legiuitorul nu poate institui nicio derogare, şi semnifică faptul că legea civilă se aplică tuturor situaţiilor juridice născute după intrarea ei în vigoare, iar nu situaţiilor juridice trecute, consumate (facta praeterita). În mod corelativ, potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, de la data intrării în vigoare a acesteia, ea se aplică tuturor actelor, faptelor şi situaţiilor juridice viitoare (facta futura), actelor, faptelor şi situaţiilor juridice în curs de constituire, modificare sau stingere începând cu această dată, precum şi efectelor viitoare ale unor situaţii juridice anterior născute, dar neconsumate la data intrării în vigoare a legii noi (facta pendentia) (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 560 din 29 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 499 din 28 mai 2025, paragraful 24). Ca atare, Curtea reţine că formularea cererii de modificare/menţinere a deciziei de înlesnire la plată nu echivalează cu constituirea unui raport juridic epuizat şi, astfel, nu exclude incidenţa principiului aplicării imediate a legii noi.149.

Totodată, Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că aplicarea unui regim juridic temporal diferit nu poate crea o stare de discriminare între diverse persoane, în funcţie de actul normativ incident fiecăreia. Astfel, faptul că, prin succesiunea unor prevederi legale, anumite persoane pot ajunge în situaţii apreciate subiectiv, prin prisma propriilor lor interese, ca defavorabile nu reprezintă o discriminare care să afecteze constituţionalitatea textelor respective (Decizia nr. 44 din 24 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 17 decembrie 1996, Decizia nr. 157 din 30 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 19 iulie 2023, paragraful 21 sau Decizia nr. 357 din 22 iulie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 698 din 25 iulie 2025, paragraful 169). Altfel spus, raportat la prezenta cauză, Curtea constată că inegalitatea de tratament juridic nu reprezintă un viciu de neconstituţionalitate, fiind rezultatul unor regimuri juridice diferite, aplicate succesiv în timp, incidente în virtutea principiului tempus regit actum (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 662 din 15 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 885 din 26 noiembrie 2015, paragraful 19). Mai mult, în jurisprudenţa sa, Curtea a arătat că respectarea principiului constituţional al egalităţii în drepturi presupune luarea în considerare a tratamentului pe care legea îl prevede faţă de cei cărora li se aplică în decursul perioadei în care reglementările sale sunt în vigoare, iar nu în raport cu efectele produse prin reglementările legale anterioare (a se vedea, în acest sens, deciziile nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000, nr. 820 din 9 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 18 ianuarie 2007, nr. 1.541 din 25 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 13 ianuarie 2011, şi nr. 244 din 3 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 9 august 2022, paragraful 20).150. Prin urmare, Curtea constată că prevederile criticate nu încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (3)-(5), ale art. 15 alin. (2), ale art. 16 şi ale art. 44, iar dispoziţiile art. 53 din Constituţie nu au incidenţă în cauză.151. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate susţin că soluţia legislativă preconizată la art. V din lege [care vizează opozabilitatea organului fiscal central a cesiunii părţilor sociale ale asociatului unei societăţi cu răspundere limitată care deţine controlul societăţii, în sensul art. 25 alin. (4) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare] este contrară dispoziţiilor art. 16, 44, 45, 53 şi 135 din Constituţie.152. Cu privire la criticile formulate, Curtea reţine că reglementarea condiţiilor privind opozabilitatea organului fiscal central a cesiunii părţilor sociale ale asociatului unei societăţi cu răspundere limitată, care deţine controlul societăţii, este o chestiune care vizează opţiunea legiuitorului, care, în alegerea soluţiei legislative optime, ţine seama de situaţiile faptice cu care se confruntă organele fiscale. Astfel, în vederea prevenirii păgubirii bugetului de stat prin cesiunea părţilor sociale ale unor societăţi, care au obligaţii fiscale restante, legiuitorul nu a eliminat posibilitatea realizării unor astfel de cesiuni, ci le-a condiţionat de aducerea unor garanţii care să asigure viabilitatea mecanismelor legale de recuperare a acestor obligaţii fiscale, în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, citată la paragrafele 130, 137, 142, 144 şi 146 ale prezentei decizii, potrivit căreia legiuitorul se bucură de o marjă largă de apreciere atunci când pune în practică o politică în materie fiscală, cu condiţia menţinerii unui echilibru între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.153. Prin urmare, Curtea constată că prevederile criticate nu încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 44, 45 şi 135, iar dispoziţiile art. 53 din Constituţie nu au incidenţă în cauză.154. Curtea constată că susţinerile formulate cu privire la art. VI din lege, care privesc majorarea capitalului social minim al societăţilor cu răspundere limitată, sunt neîntemeiate, în condiţiile în care măsurile legislative adoptate au ca efect integrarea societăţilor cu răspundere limitată într-o rigoare legislativă comparabilă cu cea a altor forme de organizare asociativă, din perspectiva constituirii şi menţinerii valorii minime a capitalului social. Premisa istorică a modificărilor adoptate are în vedere atât faptul că, în intervalul 1990-1997, au existat diverse ajustări legislative ale capitalului social minim, iar, prin Legea nr. 223/2020, a fost înlăturată cerinţa cu privire la capitalul social minim la constituirea unei societăţi cu răspundere limitată, cât şi realitatea că, capitalul social este liber utilizabil în activitatea curentă şi rareori supravieţuieşte până la instalarea dificultăţilor financiare. Curtea reţine, totodată, că stabilirea valorii minime a capitalului social al societăţilor cu răspundere limitată în raport cu nivelul cifrei de afaceri nete raportate prin situaţiile financiare anuale aferente exerciţiului financiar precedent ţine de opţiunea legiuitorului exercitată în marja sa de apreciere, câtă vreme o simplă majorare a nivelului capitalului social minim nu poate, de una singură, să îmbunătăţească semnificativ recuperările fiscale, doar reglementarea unui capital social minim, indisolubil legat de mecanisme efective de protecţie a creditorilor (inclusiv fiscali), fiind în măsură să asigure o anumită disciplină economică ori protejarea unor interese generale. Totodată, Curtea reţine că stabilirea capitalului social minim al societăţilor cu răspundere limitată prin raportare la un indicator economic (cifra de afaceri netă, raportată prin situaţiile financiare anuale, aferente exerciţiului financiar precedent) justifică legiferarea prin identificarea unui sediu de reglementare autonom, iar obligaţia suplimentară de a nu reduce capitalul social al societăţilor cu răspundere limitată sub minimul legal, respectiv de a menţine capitalul social la un nivel cel puţin egal cu minimul legal stabilit de lege, sub sancţiunea dizolvării judiciare, impune acestor societăţi o conduită verificabilă de către organele fiscale şi constituie o altă cerinţă legală în vederea asigurării unei discipline economice ex ante. Curtea reţine că răspunderea limitată este o concesie publică, o opţiune a legiuitorului, care, în virtutea competenţelor sale constituţionale, o poate reglementa sau, dimpotrivă, elimina, iar reglementarea valorii minime a capitalului social al societăţilor cu răspundere limitată în funcţie de nivelul cifrei de afaceri nete raportată prin situaţiile financiare anuale, conferă o valoare de semnal capitalului în contractarea comercială şi resubstanţializează regimul juridic al societăţii cu răspundere limitată, ulterior liberalizării din 2020. În fine, Curtea reţine că susţinerea referitoare la prevederile art. VI alin. (7) din lege, care reglementează o reducere a tarifului de publicare a actului constitutiv în Monitorul Oficial al României, pentru societăţile cu răspundere limitată, care îşi majorează capitalul social până la data de 31 decembrie 2026, vizează aplicarea legii, iar nu un aspect de constituţionalitate al normei.155. Prin urmare, Curtea constată că prevederile criticate nu încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5), art. 16 şi art. 45, iar dispoziţiile art. 53 din Constituţie nu au incidenţă în cauză.

156. Curtea constată că susţinerile formulate cu privire la prevederile art. VII şi ale art. VIII din lege [referitoare la declararea în inactivitate a contribuabililor/plătitorilor persoane juridice pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 92 alin. (1^2), respectiv în temeiul art. 92 alin. (4) din Legea nr. 207/2015] sunt neîntemeiate, în condiţiile în care măsurile reglementate de legiuitor cu privire la situaţia contribuabililor/ plătitorilor persoane juridice sau a oricăror altor entităţi juridice, declarate inactive şi cărora le sunt aplicabile prevederile din Codul fiscal privind efectele inactivităţii, ţin de opţiunea legiuitorului, care are competenţa de a adopta un cadru normativ adecvat în vederea asigurării unei anumite discipline economice. De altfel, Curtea observă că, pentru a se conforma obligaţiei de reactivare, contribuabilii/plătitorii persoane juridice sau orice alte entităţi juridice, declarate inactive au la dispoziţie o serie de termene reglementate în mod rezonabil în raport cu perioada de inactivitate, iar sancţiunea dizolvării pentru nerespectarea acestor termene constituie o opţiune legitimă a legiuitorului, care dă expresie preocupării statului de a asigura un mediu economic sănătos, prin prevenirea evaziunii fiscale şi a menţinerii în circuitul economic a unor entităţi inactive. Termenele pentru reactivare (de 30 de zile, respectiv de 90 de zile) vizează entităţi cu o inactivitate între 1-3 ani ori mai mare de 3 ani, astfel că o atitudine diligentă a entităţilor vizate, în sensul respectării termenelor stabilite pentru reactivare, poate determina înlăturarea cauzei de dizolvare. Cu alte cuvinte, legea reglementează o garanţie preventivă prin stabilirea unor astfel de termene, pentru a da posibilitatea entităţilor vizate să evite dizolvarea printr-o atitudine de conformare a acestora. Curtea reţine, totodată, că susţinerile referitoare la termenul de publicare în Buletinul electronic al registrului comerţului a listei societăţilor pentru care Oficiul Naţional al Registrului Comerţului urmează să constate, din oficiu, întrunirea condiţiilor pentru dizolvare, referitoare la sistemul de numire din oficiu a lichidatorilor, referitoare la nivelul remuneraţiilor acestora, referitoare la termenul în care lichidatorul trebuie să depună raportul privind situaţia economică a societăţii, respectiv la termenul în care are loc lichidarea societăţii nu constituie probleme de constituţionalitate, ci de interpretare şi aplicare a legii.157. Prin urmare, Curtea constată că prevederile criticate nu încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 15 alin. (2), 16, 21, 44, 45 şi 124, iar dispoziţiile art. 53 din Constituţie nu au incidenţă în cauză.158. Curtea constată, totodată, că susţinerile formulate cu privire la art. XII pct. 1 (cu referire la art. 25^1 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal) din lege sunt neîntemeiate. Astfel, Curtea reţine că prevederea potrivit căreia contribuabilii care înregistrează în anul precedent o cifră de afaceri de peste 50.000.000 euro şi care înregistrează cheltuieli aferente drepturilor de proprietate intelectuală, cheltuieli de management, consultanţă, în relaţia cu entităţi afiliate care nu sunt înfiinţate/constituite şi nu au locul conducerii efective în România, a căror pondere în totalul cheltuielilor înregistrate este de peste 1%, pot deduce cheltuielile aferente drepturilor de proprietate intelectuală, cheltuielile de management, consultanţă, în relaţia cu entităţi afiliate care nu sunt înfiinţate/constituite şi nu au locul conducerii efective în România, înregistrate în anul fiscal de calcul, în limita de 1% din totalul cheltuielilor înregistrate conform reglementărilor contabile în anul fiscal de calcul - ţine de opţiunea legiuitorului, stabilirea unor procente diferite de deductibilitate fiind în marja sa de apreciere. De asemenea, Curtea observă că stabilirea ponderii cheltuielilor aferente drepturilor de proprietate intelectuală, cheltuielilor de management, consultanţă, în relaţia cu entităţi afiliate care nu sunt înfiinţate/constituite şi nu au locul conducerii efective în România (de peste 1%) prin luarea în considerare a acestor cheltuieli înregistrate în evidenţa contabilă a anului 2024 (exerciţiul financiar 2024, care este diferit de anul calendaristic care începe în anul 2024) are loc doar în situaţia în care cheltuielile nu sunt prezentate detaliat potrivit formatului contului de profit şi pierdere/situaţiei veniturilor şi cheltuielilor/datelor informative din raportările contabile oficiale. În aceste condiţii, Curtea nu poate reţine încălcarea principiului neretroactivităţii legii, întrucât raportarea la situaţiile fiscale anterioare (în contextul în care termenul general de depunere a situaţiilor financiare este 31 mai a anului următor) pentru stabilirea unor obligaţii fiscale viitoare nu reprezintă o aplicare retroactivă a normei. În legătură cu invocarea încălcării prevederilor art. 16 din Constituţie, Curtea reţine că acestea sunt cuprinse în titlul II din Constituţie „Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale“, care îi priveşte pe cetăţeni, iar nu persoanele juridice. Or, în cauză, textele din legea criticată dispun cu privire la contribuabilii, persoane juridice, care înregistrează cheltuieli cu entităţi afiliate, care nu sunt înfiinţate/constituite şi nu au locul conducerii efective în România, astfel că dispoziţiile din Constituţie menţionate nu au incidenţă în cauză.159. În ceea ce priveşte libertatea economică, instanţa de contencios constituţional a reţinut în jurisprudenţa sa (exemplu fiind Decizia nr. 768 din 18 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154 din 4 martie 2015 şi Decizia nr. 880 din 15 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 14 martie 2016, paragrafele 23 şi 24) că principiul libertăţii economice constituie, împreună cu libera iniţiativă, fundamentul economiei de piaţă, având un conţinut normativ complex, care priveşte atât începerea unei activităţi economice, cât şi desfăşurarea acesteia într-un mediu concurenţial nedistorsionat de bariere legale discriminatorii şi practici anticoncurenţiale, abuzive sau neloiale. În considerarea specificului economiei de piaţă, rolul statului este limitat la crearea cadrului general, economic, social şi politic, necesar pentru derularea activităţii operatorilor economici, ceea ce implică adoptarea unor reglementări restrictive, dar în limitele impuse de asigurarea respectării drepturilor şi intereselor legitime ale tuturor, reglementări care nu pot afecta substanţa drepturilor. Accesul liber la o activitate economică nu exclude, ci, dimpotrivă, implică stabilirea unor limite de exercitare a libertăţii economice, prin interzicerea faptelor ilicite, prejudiciabile pentru societate sau pentru alte persoane (în acest sens sunt, de exemplu, Decizia nr. 15 din 22 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 118 din 10 februarie 2004, Decizia nr. 119 din 16 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 264 din 23 martie 2006, şi Decizia nr. 498 din 10 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 28 iunie 2012). Or, Curtea reţine că măsura privind limitarea deducerii cheltuielilor aferente drepturilor de proprietate intelectuală, cheltuielilor de management, consultanţă, efectuate cu entităţi afiliate care nu sunt înfiinţate/constituite şi nu au locul conducerii efective în România, vizează protejarea bazei naţionale de impunere şi combaterea practicilor care conduc la erodarea acesteia, având în vedere frecvenţa şi amploarea fenomenului de alocare către entităţile afiliate a unor costuri fără justificare economică reală sau care nu reflectă o contraprestaţie efectivă. În concret, astfel de cheltuieli pot fi utilizate ca instrumente de optimizare fiscală, având ca efect diminuarea artificială a profitului impozabil în România şi, implicit, erodarea bazei naţionale de impunere. În consecinţă, Curtea nu poate reţine încălcarea libertăţii economice prin adoptarea acestor măsuri, câtă vreme libertatea economică nu este absolută, ci comportă anumite limite. Potrivit dispoziţiilor art. 45 din Constituţie, atât accesul liber al persoanei la o activitate economică, cât şi exercitarea acesteia se desfăşoară „în condiţiile legii“, astfel cum a reţinut Curtea prin Decizia nr. 929 din 18 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 801 din 23 noiembrie 2007, sau Decizia nr. 31 din 14 ianuarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 150 din 8 martie 2010. Ca atare, libertatea economică nu apare ca un drept absolut, ci este condiţionată de respectarea limitelor stabilite de lege, limite ce urmăresc asigurarea unei anumite discipline economice ori protejarea unor interese generale, cum este prevenirea erodării bazei impozabile şi a transferului profiturilor.160. Cât priveşte raportarea la prevederile art. 135 alin. (2) lit. a) şi b) din Legea fundamentală, Curtea reţine că norma constituţională prevede că statul trebuie să asigure libertatea comerţului, dar acest lucru nu echivalează cu lipsa unui cadru normativ adecvat care să reglementeze măsuri potrivit cărora întreprinderile multinaţionale plătesc un impozit echitabil, indiferent de locul în care îşi desfăşoară activitatea. Totodată, Curtea reţine că acţiunea organelor fiscale de a respinge un acord de preţ în avans ce are ca obiect tranzacţii derulate cu persoane afiliate nerezidente, care generează înregistrarea de cheltuieli prezentate în declaraţiile fiscale, pentru sumele respective, cu consecinţa recalculării impozitului pe profit şi, după caz, perceperea de creanţe fiscale accesorii, este supusă controlului judecătoresc, în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi ale Ordonanţei de urgenţă nr. 57/2019 privind Codul administrativ.161. Prin urmare, Curtea constată că prevederile criticate nu încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (4), 15 alin. (2), 16, 45 şi 135 alin. (2) lit. a) şi b), iar dispoziţiile art. 148 din Constituţie nu au incidenţă în cauză.162. De asemenea, Curtea constată că motivele de neconstituţionalitate formulate cu privire la art. XII pct. 2 [cu referire la art. 45 alin. (24) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal] din lege sunt neîntemeiate, impunerea obligaţiei de a păstra în patrimoniu activele pentru o perioadă determinată, de până la 5 ani, sub sancţiunea recalculării impozitului minim pe cifra de afaceri şi perceperii creanţelor fiscale accesorii, nefiind contrară dispoziţiilor art. 44 din Constituţie. Curtea reţine că, în argumentarea susţinerilor, autorii obiecţiei pleacă de la o premisă greşită constând în absolutizarea exerciţiului prerogativelor dreptului de proprietate, făcând abstracţie de prevederile art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, potrivit cărora „conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege“. Conform acestor dispoziţii, legiuitorul ordinar este, aşadar, competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat.

163. Sub acest aspect, Curtea constată că, prin reglementarea dedusă controlului, legiuitorul nu a făcut decât să dea expresie acestor imperative, în limitele şi potrivit competenţei sale constituţionale, având în vedere că stabilirea menţinerii în patrimoniu a activelor pentru o perioadă determinată, de până la 5 ani, are în vedere evitarea vânzării imobilizărilor/activelor în situaţia în care cuantumul impozitului a fost diminuat cu valoarea acestora, la momentul calcului impozitului. Astfel de reguli sunt instituite, de lege lata, şi în alte situaţii în care prevederile respective au condus la diminuarea bazei impozabile, cum ar fi, prevederile art. 45 alin. (1) şi (2) din Codul fiscal, potrivit cărora „(1) Contribuabilii care au optat până la data de 30 aprilie 2005 inclusiv, conform prevederilor legale, pentru impunerea veniturilor aferente contractelor de vânzare cu plata în rate, pe măsură ce ratele devin scadente, beneficiază în continuare de această facilitate pe durata derulării contractelor respective; cheltuielile corespunzătoare sunt deductibile la aceleaşi termene scadente, proporţional cu valoarea ratei înregistrate în valoarea totală a contractului. (2) Contribuabilii care au investit în mijloace fixe amortizabile sau în brevete de invenţie amortizabile şi care au dedus cheltuieli de amortizare reprezentând 20% din valoarea de intrare a acestora conform prevederilor legale, la data punerii în funcţiune a mijlocului fix sau a brevetului de invenţie, până la data de 30 aprilie 2005 inclusiv, au obligaţia să păstreze în patrimoniu aceste mijloace fixe amortizabile cel puţin o perioadă egală cu jumătate din durata lor normală de utilizare. În cazul în care nu sunt respectate prevederile prezentului alineat, impozitul pe profit se recalculează şi se stabilesc dobânzi şi penalităţi de întârziere de la data aplicării facilităţii respective, potrivit legii.“164. În ceea ce priveşte presupusa încălcare a prevederilor constituţionale ale art. 45 referitor la libertatea economică, Curtea reţine că, accesul liber la o activitate economică nu exclude, ci, dimpotrivă, implică stabilirea unor limite de exercitare a libertăţii economice, prin interzicerea faptelor ilicite, prejudiciabile pentru societate sau pentru alte persoane (în acest sens sunt, de exemplu, deciziile nr. 15 din 22 ianuarie 2004, nr. 119 din 16 februarie 2006, şi nr. 498 din 10 mai 2012, precitate). Libertatea economică nu este absolută, ci trebuie exercitată în condiţiile legii. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 45 din Constituţie, atât accesul liber al persoanei la o activitate economică, cât şi exercitarea acestuia se desfăşoară „în condiţiile legii“, aşa cum a reţinut Curtea prin Decizia nr. 929 din 18 octombrie 2007, precitată. Curtea constată că impunerea obligaţiei de a păstra în patrimoniu activele pentru o perioadă determinată, de până la 5 ani, nu este de natură a afecta libertatea economică, ci doar de a conferi un tratament fiscal diferit în funcţie de perioada de deţinere în patrimoniu a activelor.165. De asemenea, Curtea constată că textul criticat nu încalcă art. 15 alin. (2) din Constituţie, întrucât vizează doar activele care sunt încă viabile din punct de vedere economic şi juridic, iar, cu privire la activele care sunt transferate în cadrul operaţiunilor de reorganizare, efectuate potrivit legii; sunt înstrăinate în procedura de lichidare/faliment, potrivit legii; sunt distruse, pierdute, furate sau defecte şi înlocuite, în condiţiile în care aceste situaţii sunt demonstrate sau confirmate în mod corespunzător de contribuabil; în cazul activelor furate, dacă contribuabilul demonstrează furtul pe baza actelor doveditoare emise de organele judiciare, precum şi în cazul în care activele sunt scoase din patrimoniu ca urmare a îndeplinirii unor obligaţii prevăzute de lege, contribuabilii nu au obligaţia de a păstra în patrimoniu activele respective cel puţin o perioadă egală cu jumătate din durata de utilizare economică, stabilită potrivit reglementărilor contabile aplicabile, dar nu mai mult de 5 ani. Cu alte cuvinte, Curtea reţine că, pentru aceste din urmă active, legiuitorul recunoaşte caracterul consumat al raportului juridic, însă, pentru cele care încă nu au fost supuse, în mod obiectiv şi efectiv, măsurilor de îndepărtare din patrimoniul contribuabilului, apreciază că situaţia lor juridică nu este consumată şi, astfel, vor face obiectul reglementării criticate. În consecinţă, Curtea constată că textul criticat nu încalcă principiul neretroactivităţii.166. Totodată, Curtea reţine că susţinerile potrivit cărora măsura nu prevede excepţii suficiente pentru situaţiile în care păstrarea activului devine economic neviabilă sau tehnic imposibilă din motive independente de voinţa contribuabilului, intră în marja de apreciere a legiuitorului, iar cele care privesc monitorizarea respectării obligaţiei de păstrare a activelor pentru perioade îndelungate, respectiv verificarea, în practică, a excepţiilor reglementate de normă (distrugerea, pierderea sau furtul activelor) vizează aspecte de interpretare şi aplicare a legii, care excedează competenţei instanţei de control constituţional.167. Prin urmare, Curtea constată că prevederile criticate nu încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 15 alin. (2), 16, 44 şi 45, iar dispoziţiile art. 53 din Constituţie nu au incidenţă în cauză.168. Cu privire la prevederile art. XII pct. 3-11 din lege sunt formulate critici potrivit cărora introducerea unor diferenţieri în tratamentul fiscal al veniturilor din activităţi independente, în funcţie de tipul activităţii sau de nivelul veniturilor, contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (5), 16, 44, 45 şi 53 din Constituţie.169.

Curtea constată că susţinerile autorilor sesizărilor sunt neîntemeiate, în condiţiile în care reglementarea a două regimuri fiscale distincte pentru veniturile din închirierea pe termen scurt a unui număr de camere (între 1 şi 7 camere, respectiv peste 7 camere) situate în locuinţe proprietate personală, pe de o parte, şi stabilirea unui tratament fiscal distinct în interiorul categoriei operatorilor care desfăşoară activităţi independente, pe de altă parte, nu reflectă decât o opţiune legislativă, ce nu poate fi cenzurată de Curtea Constituţională. Legiuitorul are o largă marjă de apreciere în structurarea politicii fiscale a statului, precum şi competenţa exclusivă de a decide cu privire la oportunitatea măsurii.170. De asemenea, Curtea constată că reglementarea unor praguri diferite de impozitare şi taxare în interiorul categoriei operatorilor care desfăşoară activităţi independente intră în marja de apreciere a legiuitorului, în acelaşi sens fiind şi jurisprudenţa instanţei de control constituţional potrivit căreia, „stabilirea cotelor de impozitare este atributul legiuitorului, care, respectând art. 56 din Constituţie privind justa aşezare a sarcinilor fiscale, le poate mări sau micşora în funcţie de politica fiscală promovată şi de interesele generale ale societăţii la un moment dat“ (Decizia nr. 695 din 28 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 623 din 30 august 2012).171. Totodată, Curtea constată că celelalte aspecte criticate (complexitatea regulilor de calcul al venitului brut şi net; obligaţia completării şi păstrării fişei de ocupare a capacităţii de cazare; înţelesul sintagmei „închiriere pe termen scurt“, „afectarea capacităţii contributive reale“ a persoanelor care obţin venituri din activităţi independente, pentru care determinarea venitului net anual se efectuează pe baza normelor de venit), în raport cu argumentele autorilor criticii, vizează fie interpretarea şi aplicarea legii, fie sunt chestiuni de opţiune legislativă ce nu pot fi cenzurate pe calea controlului de constituţionalitate, întrucât nu pun în discuţie exigenţe de natură constituţională, subsumate drepturilor sau libertăţilor fundamentale.172. Prin urmare, Curtea constată că prevederile criticate nu încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5), 16, 44 şi 45, iar dispoziţiile art. 53 din Constituţie nu au incidenţă în cauză.173. Cu privire la criticile aduse prevederilor art. XII pct. 12 din lege, Curtea constată că reglementarea sistemului de impozitare diferenţiată, în funcţie de durata de deţinere, cu referire la veniturile sub forma câştigurilor din transferul titlurilor de valoare şi din operaţiunile cu instrumente financiare derivate, constituie o chestiune ce ţine de opţiunea legiuitorului, stabilirea unor praguri diferite de impozitare fiind în marja sa de apreciere. Astfel că, fiind o opţiune legislativă, Curtea Constituţională nu o poate cenzura. De asemenea, Curtea reţine că susţinerile formulate în sensul că nu sunt reglementate excepţii în anumite situaţii particulare, enumerate de autori, sunt aspecte care excedează controlului de constituţionalitate, iar susţinerea potrivit căreia aplicarea regulii „primul intrat - primul ieşit“ poate fi dificil de monitorizat şi de verificat, în practică vizează interpretarea unor noţiuni prin coroborare cu legislaţia din domeniu.174. Prin urmare, Curtea constată că prevederile criticate nu încalcă dispoziţiile art. 16, 44, 45, 56 şi 135 din Constituţie.175. Cu privire la criticile aduse art. XII pct. 14 [cu referire la art. 116 alin. (2^1) din Legea nr. 227/2015] din lege, referitoare la impozitarea veniturilor din transferul de monedă virtuală sunt invocate dispoziţiile art. 1 alin. (5), 16 şi 56 din Legea fundamentală. Criticile privesc şi art. XII pct. 13 din lege, care a abrogat dispoziţiile art. 116 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 227/2015.

176. Curtea constată că prevederile criticate realizează o majorare a cotei de impozitare de la 10% la 16% asupra câştigului din transferul de monedă virtuală, astfel că reglementarea nouă, departe de a constitui o încălcare a dispoziţiilor constituţionale invocate, este o opţiune a legiuitorului, fiind în marja sa de apreciere o astfel de majorare. De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că „stabilirea cotelor de impozitare este atributul legiuitorului, care, respectând art. 56 din Constituţie privind justa aşezare a sarcinilor fiscale, le poate mări sau micşora în funcţie de politica fiscală promovată şi de interesele generale ale societăţii la un moment dat“ (Decizia nr. 695 din 28 iunie 2012, precitată). Curtea observă, totodată, că nu au fost operate modificări cu privire la pragul de scutire reglementat anterior, prin art. 116 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 227/2015, astfel că în continuare câştigul sub nivelul a 200 lei/tranzacţie nu se impozitează cu condiţia ca totalul câştigurilor într-un an fiscal să nu depăşească nivelul de 600 lei. De asemenea, Curtea reţine că susţinerile formulate în sensul că nu se reglementează reguli clare privind modul de calcul al preţului de achiziţie şi vânzare ori prevederi privind cursul de schimb, care trebuie utilizat pentru conversia în lei a valorilor exprimate în monedă virtuală, sau faptul că România trebuie să implementeze regulile OECD, sunt aspecte care excedează controlului de constituţionalitate, iar criticile privind încălcarea principiului securităţii juridice, având în vedere imposibilitatea determinării câştigurilor pentru fiecare tranzacţie, vizează interpretarea unor noţiuni prin coroborare cu legislaţia din domeniu.177. Prin urmare, Curtea constată că prevederile criticate nu încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (5), 16 şi 56 din Constituţie.178. Cu privire la criticile aduse art. XII pct. 16-21 din lege, Curtea constată că stabilirea impozitului anual datorat de contribuabilii care realizează venituri din cedarea folosinţei bunurilor, altele decât cele pentru care este prevăzută reţinerea la sursă, sau din închirierea pe termen scurt a camerelor situate în locuinţe proprietate personală, precum şi de cei care realizează venituri din drepturi de proprietate intelectuală, prin aplicarea cotei de 10% asupra venitului net anual, vizează opţiunea legiuitorului ce nu poate fi cenzurată pe calea controlului de constituţionalitate, întrucât nu pune în discuţie exigenţe de natură constituţională subsumate drepturilor sau libertăţilor fundamentale. Impunerea unei cote de impozit mai mică pentru aceste categorii de contribuabili este un beneficiu acordat de legiuitor, iar eliminarea sau creşterea acesteia reprezintă tot o opţiune a legiuitorului.179. Cât priveşte critica potrivit căreia prevederile privind „pierderea definitivă“ pentru veniturile din închirierea în scop turistic obţinute în anul 2025 constituie o modificare retroactivă a regulilor fiscale, care afectează negativ contribuabilii care aveau aşteptarea legitimă că pierderile fiscale vor putea fi reportate conform legislaţiei existente, Curtea reţine că pentru veniturile din activităţi independente obţinute în anul 2025 din închirierea în scop turistic, pentru care venitul net a fost determinat în sistem real, obligaţiile fiscale sunt cele în vigoare în anul de realizare a venitului, situaţie în care pierderea reportată, necompensată este luată în calcul la determinarea venitului net anual impozabil aferent anului 2025, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 118 din Codul fiscal. Dispoziţiile din proiectul de act normativ vizează instituirea de reguli tranzitorii în situaţia în care, după aplicarea prevederilor Codului fiscal, referitoare la regulile de reportare a pierderilor, contribuabilul înregistrează pierdere reportată, necompensată sau, după caz, înregistrează pierdere fiscală aferentă anului 2025, caz în care pierderea este definitivă. În aceste condiţii, Curtea reţine că reglementările criticate nu au caracter retroactiv, ci au în vedere situaţia în care, după aplicarea prevederilor legale în vigoare în anul de realizare a venitului, contribuabilul înregistrează pierdere fiscală anuală (reportată şi necompensată, din anii anteriori, sau pierdere fiscală anuală înregistrată în anul 2025), caz în care aceasta reprezintă pierdere definitivă a contribuabilului. Totodată, Curtea reţine că susţinerile privind aplicarea cu dificultate a modificărilor legale adoptate, care, în opinia autorilor sesizărilor, pot genera litigii privind încadrarea corectă a anumitor tipuri de venituri, vizează chestiuni de interpretare şi aplicare a legii.180. Prin urmare, Curtea constată că prevederile criticate nu încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 15 alin. (2), 16 şi 56, iar dispoziţiile art. 53 din Constituţie nu au incidenţă în cauză.181. Cu privire la criticile aduse art. XII pct. 19 din lege, Curtea observă că textul de lege menţionat realizează o creştere a bazei de calcul pe baza căreia se determină contribuţia de asigurări sociale de sănătate pentru persoanele fizice care realizează venituri din activităţi independente. Astfel, Curtea observă că baza de calcul este reprezentată de venitul net anual realizat/brut sau norma anuală de venit/norma anuală de venit ajustată şi nu poate fi mai mare de 72 de salarii minime brute pe ţară, spre deosebire de reglementarea existentă, care stabileşte o bază de calcul de 60 de salarii minime brute pe ţară. Curtea reţine că noua reglementare, departe de a constitui o încălcare a art. 56 din Constituţie prin raportare la criticile invocate, pune în discuţie obligaţia persoanelor vizate de a plăti respectiva contribuţie la o bază de calcul mai mare, de 72 de salarii minime brute pe ţară. Curtea reţine, totodată, că stabilirea unei anume baze anuale de calcul (în speţă, mai mare) pentru plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate pentru persoanele fizice care realizează venituri din activităţi independente este o opţiune a legiuitorului, care, în virtutea competenţelor sale constituţionale, o poate creşte sau, dimpotrivă, micşora. O atare opţiune legislativă nu poate fi cenzurată pe calea controlului de constituţionalitate, întrucât nu pune în discuţie exigenţe de natură constituţională subsumate drepturilor sau libertăţilor fundamentale (în acelaşi sens, a se vedea Decizia nr. 523 din 18 octombrie 2023, paragraful 205).182. Prin urmare, Curtea constată că prevederile criticate nu încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 16, 41, 47 şi 56 din Constituţie.

183. Curtea constată că susţinerile referitoare la art. XII pct. 22-49 din lege sunt neîntemeiate. Astfel, în ceea ce priveşte critica potrivit căreia majorările drastice ale impozitelor (pentru clădiri, terenuri şi mijloace de transport) încalcă principiul aşezării juste a sarcinilor fiscale, afectează capacitatea contributivă a cetăţenilor şi echitatea sistemului fiscal, Curtea reţine că intervenţia legislativă în sensul creşterii valorilor impozitelor şi taxelor prevăzute de Codul fiscal, inclusiv cu luarea în considerare a valorii rezultate din indexarea cu rata inflaţiei, vizează opţiunea legiuitorului, impozitarea şi taxarea fiind în marja sa de apreciere. În acest sens a statuat Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, precitată la paragrafele 130, 137, 142, 144, 146 şi 152 ale prezentei decizii.184. Totodată, Curtea reiterează considerentele de principiu, dezvoltate în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 900 din 15 decembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1274 din 22 decembrie 2020, paragraful 93 şi următoarele), potrivit cărora dreptul statului de a încasa taxe şi impozite, rezultat implicit din dispoziţiile art. 56 alin. (1) din Constituţie, care consacră obligaţia cetăţenilor de a contribui la cheltuielile publice prin plata impozitelor şi a taxelor, este unul dintre drepturile care ţin de esenţa statului, asigurându-i existenţa şi funcţionalitatea. Fiind în strânsă legătură cu fiinţa statului, fără exercitarea acestui drept statul nu îşi poate îndeplini funcţiile şi obligaţiile asumate constituţional faţă de cetăţenii săi. Cu alte cuvinte, prelevarea de taxe şi impozite reprezintă un element esenţial al suveranităţii statului, constituind premisa îndeplinirii rolului său fundamental: organizarea societăţii şi satisfacerea interesului public, general, prin suportarea acelor costuri şi cheltuieli care excedează intereselor individuale. Legitimitatea sistemului fiscal naţional este întemeiată pe trei principii constituţionale: principiul contributivităţii, prevăzut de art. 56 alin. (1), care presupune obligaţia cetăţenilor de a contribui la cheltuielile publice, principiul legalităţii, consacrat de art. 139 alin. (1), care implică obligaţia statului de a stabili impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat numai prin lege, şi principiul justei aşezări a sarcinilor fiscale, prevăzut de art. 56 alin. (2). Acest din urmă principiu este transpus în Codul fiscal care, la art. 3 lit. a) şi c), consacră, printre principiile fiscalităţii şi ale dreptului fiscal, neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori şi capitaluri, cu forma de proprietate, asigurând prin nivelul impunerii condiţii egale investitorilor, capitalului român şi străin, respectiv justeţea impunerii sau echitatea fiscală, care asigură ca sarcina fiscală a fiecărui contribuabil să fie stabilită pe baza puterii contributive, respectiv în funcţie de mărimea veniturilor sau de proprietăţile acestuia. Egalitatea în faţa legii fiscale are la bază universalitatea participării la sarcini fiscale, care este un principiu specific al politicii fiscale. Potrivit dispoziţiilor art. 56 alin. (1) din Constituţie, toţi cetăţenii sunt obligaţi să contribuie la cheltuielile publice. Această obligaţie implică ideea de egalitate în faţa legii fiscale, fără niciun privilegiu sau discriminare. Din reglementările constituţionale rezultă că „stabilirea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat intră în competenţa exclusivă a legiuitorului, acesta având dreptul exclusiv de a stabili cuantumul impozitelor şi taxelor şi de a opta pentru acordarea unor exceptări sau scutiri de la aceste obligaţii în favoarea anumitor categorii de contribuabili şi în anumite perioade de timp, în funcţie de situaţiile conjuncturale, dar, evident, şi în raport cu situaţia economico-financiară a ţării în perioadele respective“ (Decizia nr. 430 din 3 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 9 iulie 2012). De asemenea, în Decizia nr. 92 din 25 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 474 din 4 iunie 2020, instanţa de control constituţional a reţinut că, potrivit jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg, „un stat contractant, mai ales atunci când elaborează şi pune în practică o politică în materie fiscală, se bucură de o marjă largă de apreciere, cu condiţia existenţei unui just echilibru între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului (a se vedea Hotărârea din 23 februarie 2006, pronunţată în Cauza Stere şi alţii împotriva României, paragraful 50).185. Cât priveşte susţinerile potrivit cărora modificările propuse în domeniul taxelor şi impozitelor relevă încălcări ale autonomiei locale (cu referire la eliminarea posibilităţii de a reduce impozitele şi taxele locale; limitarea sistemului de scutiri şi reduceri la maximum 5% din totalul veniturilor din impozitele şi taxele locale încasate în anul fiscal precedent, precum şi cu privire la prevederile potrivit cărora cotele de impozitare nu pot fi mai mici decât cele stabilite pentru anul 2025), Curtea reţine că art. 139 alin. (2) din Constituţie, invocat de autorii obiecţiilor, face referire la impozitele şi taxele locale, prevăzând că acestea „se stabilesc de consiliile locale sau judeţene, în limitele şi în condiţiile legii“. Prevederea constituţională stabileşte în mod clar soluţia aplicabilă impozitelor şi taxelor locale, şi anume aplicarea conjugată a două principii constituţionale - legalitatea impunerii şi autonomia locală. Astfel, prin lege sau act normativ având forţa legii, sunt reglementate limitele şi condiţiile în care pot fi stabilite impozitele şi taxele locale de către autorităţile deliberative locale. Totodată, prin Decizia nr. 154 din 30 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 mai 2004, Curtea Constituţională a constatat că autorităţile administraţiei publice locale nu au totală independenţă în privinţa stabilirii impozitelor şi taxelor locale, făcând trimitere la art. 139 alin. (2) din Constituţie. Această prevedere obligă legiuitorul să determine cota de impunere sau nivelul impozitului/taxei în interiorul unui interval situat între o valoare minimă şi o valoare maximă sau până la o valoare maximă ce trebuie precizată de Codul fiscal, iar dreptul autorităţilor administraţiei publice locale de a stabili taxe şi impozite trebuie să se exercite nu doar în condiţiile legii, ci şi în limitele legii. Aşadar, fără a nega importanţa respectării principiului autonomiei locale în componenta sa financiară, Curtea reţine că textul criticat constituie expresia normei constituţionale, care impune, în mod explicit, legiuitorului primar să reglementeze limitele în care consiliile locale pot stabili impozitele şi taxele locale.186. De asemenea, în jurisprudenţa sa, instanţa constituţională a statuat că principiul autonomiei locale constă în dreptul şi capacitatea efectivă ale autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii. Principiul autonomiei locale nu presupune însă totala independenţă şi competenţa exclusivă ale autorităţilor publice din unităţile administrativ-teritoriale, ci acestea sunt obligate să se supună reglementărilor legale general valabile pe întreg teritoriul ţării şi dispoziţiilor legale adoptate pentru protejarea intereselor naţionale (Decizia nr. 573 din 4 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 21 iunie 2010, şi Decizia nr. 558 din 24 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 382 din 7 iunie 2012). Ca atare, nu se poate susţine că autorităţile administraţiei publice locale beneficiază de un drept primar de reglementare/legiferare, ci ele trebuie să se subsumeze cadrului legislativ adoptat de Parlament. În caz contrar, s-ar ajunge la o putere proprie de decizie de natură să afecteze unitatea şi uniformitatea legislaţiei pe tot cuprinsul teritoriului ţării. Autonomia locală presupune gestionarea treburilor publice locale în cadrul predeterminat de legiuitor, care acordă o anumită marjă de apreciere autorităţilor locale. Aceasta poate varia, în funcţie de domeniul vizat şi de politica fiscală a statului.187. Cât priveşte invocarea dispoziţiilor art. 44 din Constituţie, Curtea reiterează jurisprudenţa sa, potrivit căreia prin instituirea unor taxe şi impozite nu are loc o încălcare a dreptului de proprietate sau a normelor privind nivelul de trai decent al cetăţenilor, ci legiuitorul este îndrituit să instituie un ansamblu de măsuri prin care să asigure protejarea intereselor financiare ale statului, precum şi calitatea vieţii cetăţenilor, fiind de natură a da eficienţă concretă altor dispoziţii din Constituţie (Decizia nr. 410 din 18 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1124 din 23 noiembrie 2020).188. În ceea ce priveşte criticile aduse art. XXII pct. 27 din lege, potrivit căruia „La articolul 457, după alineatul (1) se introduce un nou alineat, alin. (1^1), cu următorul cuprins: «(1^1) Cota impozitului pe clădiri stabilită potrivit alin. (1) pentru anul, nu poate fi mai mică decât cota stabilită pentru anul 2025»“, Curtea reţine că textul de lege se referă la anul 2026, care urmează din punct de vedere cronologic anului 2025, iar eventualele insuficienţe redacţionale nu afectează înţelesul normei criticate.189.

Prin urmare, Curtea constată că prevederile criticate nu încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (3)-(5), 44, 47, 56, 120 şi 139.190. Cu privire la criticile aduse art. XII pct. 50 din lege, Curtea reţine că reglementarea, în Codul fiscal, a indexării anuale a impozitului pe mijloace de transport - în cazul unui autovehicul de transport de marfă cu masa totală autorizată egală sau mai mare de 12 tone, precum şi în cazul unei combinaţii de autovehicule, un autovehicul articulat sau tren rutier, de transport de marfă cu masa totală maximă autorizată egală sau mai mare de 12 tone - în raport cu rata de schimb a monedei euro în vigoare în prima zi lucrătoare a lunii octombrie a fiecărui an şi publicată în Jurnalul Uniunii Europene şi cu nivelurile minime prevăzute în Directiva 1999/62/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 17 iunie 1999 de aplicare a taxelor la vehiculele grele de marfă pentru utilizarea anumitor infrastructuri, a fost introdusă prin Legea nr. 296/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1269 din 21 decembrie 2020. Curtea reţine că menţinerea acestei excepţii de la regula indexării anuale a impozitelor/taxelor locale în funcţie de rata inflaţiei pentru anul fiscal anterior, comunicată pe site-urile oficiale ale Ministerului Finanţelor Publice şi Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, constituie opţiunea legiuitorului, exercitată în limite constituţionale, având în vedere şi angajamentul asumat prin Planul naţional de redresare şi rezilienţă (PNRR), jalonul 59, „Intrarea în vigoare a legislaţiei ce vizează punerea în aplicare a unui nou sistem de taxare bazat pe distanţa parcursă pentru vehiculele grele de marfă (camioane)“. Totodată, Curtea reţine că susţinerile formulate cu privire la textele de lege ce instituie procedura de aprobare a sumelor indexate, prin hotărâre a consiliului local/Consiliului General al Municipiului Bucureşti, adoptată cu cel puţin 3 zile lucrătoare înainte de expirarea exerciţiului bugetar, pentru anul fiscal următor, priveşte aplicarea legii de către autorităţile administrative vizate.191. Prin urmare, Curtea constată că prevederile criticate nu încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 16, 44, 56, 120 şi 139, iar dispoziţiile art. 53 din Legea fundamentală nu au incidenţă în cauză.192. Cu privire la criticile aduse art. XXII pct. 51 din lege, Curtea constată că acest text nu încalcă art. 16, 44, 56 şi 139 din Constituţie, fiind opţiunea legiuitorului să impoziteze suplimentar bunurile care depăşesc o anumită valoare (bunuri de lux), soluţia legislativă criticată reglementând în sensul majorării cotei de impozitare (de la 0,3% la 0,9%). Curtea observă că impozitul special pe bunurile imobile şi mobile de valoare mare a fost introdus în Codul fiscal prin Legea nr. 296/2023 privind unele măsuri fiscal-bugetare pentru asigurarea sustenabilităţii financiare a României pe termen lung, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 977 din 27 octombrie 2023, examinată de Curtea Constituţională în controlul a priori prin pronunţarea Deciziei nr. 523 din 18 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 974 din 26 octombrie 2023, prin care obiecţia de neconstituţionalitate a fost respinsă ca neîntemeiată. În mod similar celor constatate de Curtea Constituţională prin decizia precitată, paragraful 209, Curtea reţine că impozitul special de 0,9% se aplică numai asupra diferenţei dintre valoarea impozabilă a clădirii şi plafonul de 2.500.000 lei, respectiv dintre valoarea de achiziţie a autoturismului şi plafonul de 375.000 lei. Soluţia este un element de oportunitate legislativă dacă legiuitorul impune un asemenea tratament juridic şi când îl impune. Curtea Constituţională poate verifica doar dacă măsurile adoptate sunt în acord cu exigenţele constituţionale în materia respectării drepturilor fundamentale. Astfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că stabilirea prin lege a unui impozit trebuie să respecte cel puţin patru criterii: echitate, proporţionalitate, rezonabilitate şi nediscriminare. Întrunirea cumulativă a acestor patru criterii legitimează din punct de vedere constituţional stabilirea unui impozit. Printr-o atare conduită, legiuitorul respectă întru totul dispoziţiile art. 56 şi 139 din Constituţie, fără a afecta alte drepturi şi libertăţi fundamentale. În schimb, nerespectarea acestor criterii cu valoare constituţională duce implicit la încălcarea dreptului fundamental aplicabil în cauză. Cu privire la rezonabilitatea şi caracterul echitabil al impozitului, Curtea a constatat că „legiuitorul este în drept să stabilească impozite pentru a alimenta în mod constant şi ritmic bugetul de stat, însă trebuie să manifeste o deosebită atenţie atunci când stabileşte materia impozabilă“ (Decizia nr. 940 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 524 din 28 iulie 2010). Ca atare, „legiuitorul trebuie să manifeste o grijă deosebită atunci când determină categoria de venit asupra căreia poartă sarcina fiscală, suma concretă asupra căreia se datorează şi modul concret de calcul al sarcinii fiscale“ (Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012, şi Decizia nr. 900 din 15 decembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1274 din 22 decembrie 2020, paragraful 95).193. Totodată, Curtea reţine că susţinerile potrivit cărora textul de lege nu reglementează excepţii pentru situaţii particulare, cum ar fi bunurile de patrimoniu, vehiculele adaptate pentru persoane cu dizabilităţi sau proprietăţile cu valoare istorică sau culturală, precum şi invocarea unor aspecte de punere în aplicare a legii (cum ar fi evaluarea bunurilor imobile cu privire la care se calculează impozitul special) excedează competenţei Curţii Constituţionale.194. Prin urmare, Curtea constată că prevederile criticate nu încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 16, 44, 56, 120 şi 139, iar dispoziţiile art. 53 din Legea fundamentală nu au incidenţă în cauză.195. Curtea constată că susţinerile ce au ca obiect prevederile art. XV pct. 1 şi 2 şi art. XVI din lege sunt neîntemeiate, întrucât acestea pornesc de la premisa greşită că, în contextul sistemului de carte funciară, care asigură deja publicitatea şi securitatea juridică a drepturilor reale imobiliare, sistemul RO e-Proprietate constituie un sistem paralel de monitorizare fiscală, care poate submina garanţiile constituţionale ale proprietăţii, afectează securitatea juridică a tranzacţiilor imobiliare şi aduce atingere dreptului la viaţa intima, familială şi privată.

196. Curtea reaminteşte că art. 56 alin. (1) din Constituţie consacră, implicit, dreptul statului de a încasa taxe şi impozite, dar şi obligaţia cetăţenilor de a contribui la cheltuielile publice prin plata impozitelor şi a taxelor. Acesta este unul dintre drepturile care ţin de esenţa statului, asigurându-i existenţa şi funcţionalitatea. Fiind în strânsă legătură cu fiinţa statului, fără exercitarea acestui drept statul nu îşi poate îndeplini funcţiile şi obligaţiile asumate constituţional faţă de cetăţenii săi. Cu alte cuvinte, prelevarea de taxe şi impozite reprezintă un element esenţial al suveranităţii statului, constituind premisa îndeplinirii rolului său fundamental: organizarea societăţii şi satisfacerea interesului public, general, prin suportarea acelor costuri şi cheltuieli care excedează intereselor individuale (Decizia nr. 900 din 15 decembrie 2020, precitată, paragraful 93 şi următoarele). Or, Curtea reţine că, în exercitarea acestui drept, statul trebuie să dispună de informaţii corecte şi complete privind materia impozabilă (venituri, avere, tranzacţii economice) pentru a putea calcula corect sarcina fiscală. Dreptul statului la informaţii fiscale derivă din suveranitatea fiscală, dar trebuie întotdeauna armonizat cu garanţiile constituţionale privind dreptul la viaţă privată şi protecţia datelor cu caracter personal. Or, Curtea Constituţională a statuat, în repetate rânduri, că dreptul statului de a colecta informaţii fiscale este legitim, fiind o condiţie a funcţionării sistemului de impuneri (în acest sens sunt Decizia nr. 900 din 15 decembrie 2020, precitată, şi Decizia nr. 49 din 18 februarie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 18 martie 2025). Referitor la invocarea dispoziţiilor art. 26 din Constituţie privind dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, Curtea reţine că nici prevederile Constituţiei, nici Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu interzic consacrarea legislativă a ingerinţei autorităţilor statului în exercitarea dreptului la viaţă intimă, familială şi privată. Astfel, pentru a răspunde exigenţelor art. 8 paragraful 2 din Convenţie, o astfel de ingerinţă trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească unul dintre scopurile legitime menţionate în text, respectiv securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora, şi să fie necesară într-o societate democratică pentru atingerea scopului respectiv. În plus, în conformitate cu jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, actul normativ care reglementează măsuri de natură să producă ingerinţe în exercitarea dreptului la viaţă privată şi de familie trebuie să conţină garanţii adecvate şi suficiente pentru a proteja persoana de eventualul comportament arbitrar al autorităţilor statale. În acest sens sunt, spre exemplu, Hotărârea din 6 septembrie 1978, pronunţată în Cauza Klass şi alţii împotriva Germaniei, paragraful 55, sau Hotărârea din 26 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Dumitru Popescu împotriva României, paragraful 65.197. Curtea constată că instituirea sistemului Ro eProprietate are ca scop automatizarea colectării de date şi informaţii despre bunurile imobile, pentru fundamentarea politicilor publice în scop fiscal. Cu alte cuvinte, acest sistem reprezintă o evidenţă privitoare la bunurile imobile, care nu pune în discuţie constituirea dreptului de proprietate asupra acestora, neavând nicio tangenţă cu modul de funcţionare a registrelor de carte funciară, şi nu aduce atingere dreptului la viaţă privată, ţinând seama de elementele cu caracter general pe care le cuprinde. Curtea reţine că este un obiectiv legitim al statului de a-şi constitui o bază de date care să constituie punctul de plecare în fundamentarea politicilor sale publice, întrucât, fără o evidenţă corespunzătoare a bunurilor asupra cărora poartă, măsurile de politică economică, financiară sau fiscală vor avea caracter aleatoriu şi vor induce insecuritate juridică.198. Prin urmare, Curtea constată că înfiinţarea unui asemenea sistem de evidenţă nu încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 26, 27, 31, 44 şi 61, iar dispoziţiile art. 53 din Legea fundamentală nu au incidenţă în cauză.199. Cu privire la dispoziţiile art. XVII, XIX şi XX din lege sunt formulate critici referitoare la reglementarea detecţiei comportamentului disimulat realizată prin utilizarea tehnicii poligraf pentru funcţionarii din cadrul Oficiului Naţional pentru Jocuri de Noroc şi din sectorul fiscal-vamal. În acest sens sunt invocate, în mod expres, dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (3), art. 16, 24, 26, 28, 41 şi 53, precum şi, implicit, cele ale art. 1 alin. (5) din Constituţie atunci când se invocă lipsa unor standarde clare şi obiective care creează oportunităţi pentru abuz administrativ cu referire la testarea cu poligraful „în situaţia în care există date şi indicii privind abateri de la integritate“.200. Examinând criticile autorilor obiecţiei, Curtea reţine că, în situaţia în care există „date şi indicii“ privind abateri de la integritate ale personalului vizat (cu funcţii publice de conducere sau funcţii generale de execuţie) din cadrul Oficiului Naţional pentru Jocuri de Noroc şi Autorităţii Vamale Române, precum şi de la principiile aplicabile conduitei profesionale a funcţionarilor publici (cu funcţii publice de conducere sau funcţii generale de execuţie) din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, „la solicitarea“ conducerii ONJN/Autorităţii Vamale Române/ANAF, personalul menţionat „poate face obiectul testării“ pentru detecţia comportamentului disimulat realizată prin utilizarea tehnicii poligraf.201. Curtea constată că legiuitorul dispune de o marjă de apreciere atunci când stabileşte categoriile de persoane supuse testului de integritate, precum şi condiţiile declanşării de către autorităţile menţionate a acestui test. Astfel, faptul că legiuitorul a optat pentru posibilitatea utilizării acestui test în privinţa a trei categorii de personal din sfera publică nu înseamnă că, în mod implicit, a creat în privinţa acestora o situaţie dezavantajoasă prin raportare la alte categorii de personal. Din contră, a ţinut cont de situaţia obiectiv diferită în care acestea se află din perspectiva specificului serviciului public prestat (jocuri de noroc, vămuirea bunurilor care intră pe teritoriul naţional, controlul fiscal) şi, ca atare, poate reglementa în privinţa acestora un tratament juridic distinct pentru testarea integrităţii. O astfel de măsură nu echivalează cu aplicarea unui tratament discriminatoriu, ci a unuia adaptat situaţiei specifice a acestor categorii, în conformitate cu art. 16 din Constituţie.202. Curtea observă că, în condiţiile antereferite, legiuitorul trebuie să reglementeze utilizarea tehnicii poligraf într-un mod clar, precis şi previzibil. Or, formularea textelor analizate nu este clară sub aspectul condiţiilor în care poate fi utilizată tehnica poligraf. Astfel, nu rezultă ipotezele în care se dispune utilizarea tehnicii poligraf, nu se înţelege dacă tehnica poligraf este un element obligatoriu al testului de integritate sau doar o opţiune aflată la aprecierea conducerii ONJN/Autorităţii Vamale Române/ANAF ori dacă pentru utilizarea acestei tehnici este necesar sau nu consimţământul persoanei supuse testului de integritate.

203. Ca atare, Curtea observă că folosirea unor termeni generici pentru dispunerea utilizării tehnicii poligraf, precum „datele şi indiciile“, cu conţinut variabil, determinat de modul în care reprezentantul autorităţii se raportează la aceştia, interpretabili prin natura lor, creează un cadru normativ incert şi lipsit de previzibilitate. Curtea constată că reglementarea unui standard de relevanţă a acestor date şi indicii apare ca fiind necesară în vederea stabilirii circumstanţelor în care se dispune şi pentru prevenirea situaţiilor de natură subiectivă, care ar putea genera abuzuri în folosirea psihodetecţiei comportamentului simulat şi, implicit, în declanşarea cercetării disciplinare a funcţionarilor publici din cadrul ONJN/Autorităţii Vamale Române/ANAF. Totodată, Curtea constată că normele criticate prevăd o condiţie de procedibilitate cumulativă, iar nu alternativă („date şi indicii“), în vederea iniţierii testării poligraf, instrument de investigare al cărui rezultat declanşează cercetarea disciplinară a funcţionarilor publici, astfel că, şi din această perspectivă, este de dorit reglementarea standardului de relevanţă a acestor date şi indicii, precum şi a determinării sferei de cuprindere a acestor termeni şi a raportului de complementaritate existent între aceştia.204. Pentru a evita arbitrarul în raport cu diferitele situaţii ce pot să apară în practică, Curtea reţine că „solicitarea“ conducerii autorităţilor (ONJN/Autorităţii Vamale Române/ANAF) de utilizare a testului poligraf, solicitare care poate lua forma unui act administrativ individual al preşedinţilor autorităţilor menţionate, trebuie să indice explicit şi complet „datele şi indiciile“ pe care se întemeiază, aspecte de natură a garanta că „datele şi indiciile“ sunt relevante şi au fost obţinute/indicate bona fide.205. Curtea reaminteşte că, potrivit art. XVII, XIX şi XX din lege, „la solicitarea conducerii Oficiului/Autorităţii/Agenţiei, personalul poate face obiectul testării (...) inclusiv pentru detecţia comportamentului disimulat realizată prin utilizarea tehnicii poligraf“. În pofida faptului că sintagma „poate face“ înseamnă, în general, a avea posibilitatea de a realiza sau de a efectua ceva, fiind formată din adverbul predicativ „poate“ şi verbul „a face“, sensul acesteia vizând o permisiune sau o eventualitate, Curtea constată că, în ipoteza normelor menţionate, atât timp cât testarea poligraf are loc „la solicitarea“ conducerii autorităţii, iar nu cu acordul ori prin voinţa proprie a funcţionarului public, dispoziţiile criticate nu indică dacă testarea poligraf poate fi refuzată sau nu de persoane supusă acesteia. Or, Curtea constată că, atât timp cât norma nu reglementează în mod expres manifestarea acordului funcţionarului cu privire la testarea poligraf, nu este clar dacă investigarea integrităţii prin utilizarea tehnicii poligraf are loc cu sau fără consimţământul expres al funcţionarului public vizat, ceea ce ar putea genera un abuz administrativ. Prin urmare, ţinând seama de faptul că testul poligraf are ca scop detecţia comportamentului disimulat prin măsurarea unor parametri fiziologici, precum tensiunea arterială, pulsul, respiraţia şi conductivitatea pielii, este necesară reglementarea expresă a utilizării respectivei tehnici cu consimţământul persoanei vizate. Numai în aceste condiţii, în care persoana îşi dă acordul expres pentru efectuarea testului poligraf şi are opţiune de a-l retrage oricând în timpul utilizării acestei tehnici, coroborat cu faptul că întrebările adresate vizează activitatea sa în legătură cu serviciul public prestat, nu se poate susţine încălcarea dreptului său la viaţă intimă, familială şi privată, prevăzut de art. 26 din Constituţie.206. Curtea constată că detecţia comportamentului simulat realizată prin utilizarea tehnicii poligraf trebuie să facă obiectul unei proceduri care să stabilească condiţiile/circumstanţele de dispunere a testării poligraf, precum şi relevanţa în procedura disciplinară a rezultatului testării, a refuzului funcţionarului de a se supune testării ori a retragerii consimţământului anterior finalizării testării. Aceste aspecte trebuie reglementate în mod clar, precis şi previzibil, în acord cu dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie.207. Referitor la cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate ale legii, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa, de exemplu, prin Decizia nr. 732 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 27 ianuarie 2015, paragraful 28, că trăsătura esenţială a statului de drept o constituie supremaţia Constituţiei şi obligativitatea respectării legii (a se vedea în acest sens şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 232 din 5 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 15 noiembrie 2001, Decizia Curţii Constituţionale nr. 234 din 5 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 558 din 7 septembrie 2001, sau Decizia Curţii Constituţionale nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011) şi că „statul de drept asigură supremaţia Constituţiei, corelarea tuturor legilor şi tuturor actelor normative cu aceasta“ (Decizia Curţii Constituţionale nr. 22 din 27 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 17 martie 2004), ceea ce înseamnă că aceasta „implică, prioritar, respectarea legii, iar statul democratic este prin excelenţă un stat în care se manifestă domnia legii“ (Decizia Curţii Constituţionale nr. 13 din 9 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 aprilie 1999). În acest sens, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 225, Curtea Constituţională a reţinut că una dintre cerinţele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative şi că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar şi precis pentru a putea fi aplicat. Astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, sau Decizia Curţii Constituţionale nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013).208. Raportând aceste considerente de principiu la dispoziţiile criticate prin prezenta obiecţie, Curtea reţine că legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 1 alin. (5) din Constituţie de a asigura un cadru normativ clar, precis şi previzibil în ceea ce priveşte utilizarea tehnicii poligraf pentru detecţia comportamentului simulat al funcţionarilor ONJN/Autorităţii Vamale Române/ANAF, aşa încât, având în vedere cele reţinute în paragrafele anterioare ale prezentei decizii, Curtea constată că prevederile art. XVII [cu referire la sintagma „inclusiv pentru detecţia comportamentului disimulat realizată prin utilizarea tehnicii poligraf“ din cuprinsul art. 5^3 alin. (5) şi la art. 5^3 alin. (6) fraza întâi], ale art. XIX [cu referire la sintagma „inclusiv pentru detecţia comportamentului disimulat realizată prin utilizarea tehnicii poligraf“ din cuprinsul art. 31^3 alin. (1)] şi ale art. XX [cu referire la sintagma „inclusiv pentru detecţia comportamentului disimulat realizată prin utilizarea tehnicii poligraf“ din cuprinsul art. 20 alin. (2)] din lege sunt neconstituţionale, fiind contrare dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), în componenta privind calitatea normei.209.

În ceea ce priveşte prevederile art. XVII şi XXXVIII din lege, în formularea criticilor de neconstituţionalitate ce privesc dispoziţiile referitoare la testarea psihologică periodică, evaluarea psihologică complexă, respectiv evaluarea psihologică a integrităţii funcţionarilor publici din cadrul Oficiului Naţional pentru Jocuri de Noroc sunt invocate dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (3), art. 16, 24, 26, 28, 41 şi 53.210. În raport cu criticile formulate, Curtea reţine că testarea psihologică şi cea de integritate a unor categorii de funcţionari publici nu aduce atingere dreptului la viaţa privată, câtă vreme sunt proceduri realizate în cadrul unui raport de serviciu, pentru îndeplinirea căruia funcţionarul public trebuie să fie apt, inclusiv din punct de vedere psihologic. Aceste testări evaluează starea psihologică a funcţionarului, în raport cu serviciul pe care îl prestează, şi reprezintă concretizarea obligaţiei pozitive a statului de a crea un cadru legal adecvat de natură a garanta asigurarea unui serviciu public corect, transparent şi echilibrat. Ca atare, Curtea reţine că testarea psihologică şi cea de integritate vizează evidenţierea unor trăsături, atitudini sau nivelul unor aptitudini în ceea ce priveşte funcţia publică pe care funcţionarul o exercită, şi nu aspecte de viaţă privată, exterioare serviciului public.211. Totodată, Curtea reţine că testarea psihologică periodică este efectuată în scop de monitorizare a adaptării angajatului la cerinţele specifice postului şi instituţiei, precum şi de evaluare a factorilor de risc psihosociali la locul de muncă. Stabilirea obiectivului implicit al testării psihologice periodice este unul de prognostic: dacă un angajat este diagnosticat drept adaptat la un moment dat, atunci se poate afirma că el este adaptabil în viitor. Cu alte cuvinte, adaptarea prezentă este un predictor al adaptării viitoare. Scopul evaluării psihologice periodice îl constituie monitorizarea adaptării angajaţilor la activităţile şi locurile de muncă cu expunere la factori de risc psihosociali şi a impactului acestora asupra sănătăţii şi bunăstării psihologice a angajaţilor. Aşa încât Curtea reţine că sănătatea psihologică la locul de muncă are o dinamică individuală, care justifică periodicitatea testării psihologice. De asemenea, modificarea în timp a factorilor individuali şi a celor organizaţionali-situaţionali justifică efectuarea periodică a testării psihologice a angajaţilor.212. Totodată, având în vedere jurisprudenţa constantă a instanţei de control constituţional (a se vedea în acest sens deciziile nr. 674 din 17 noiembrie 2016, nr. 90 din 27 februarie 2018, nr. 627 din 22 septembrie 2020, nr. 213 din 30 martie 2021, nr. 658 din 15 decembrie 2022 şi nr. 725 din 13 decembrie 2023), Curtea reţine că rămân în domeniul organizării executării legii şi pot fi reglementate printr-un act administrativ cu caracter normativ aspectele referitoare la emiterea avizului privind evaluarea psihologică complexă (procedura interviului anamnestic şi stabilirea setului de teste psihologice), precum şi la emiterea avizului de integritate (modul de integrare a metodelor de apreciere a integrităţii; clarificarea obiectivelor de evaluare; influenţa evaluării asupra deciziei de angajare; monitorizarea performanţei evaluării; procedura interviului; stabilirea numărului de teste psihologice).213. Prin urmare, Curtea constată că prevederile criticate nu încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (3), art. 16, 24, 26, 28 şi 41, iar dispoziţiile art. 53 din Legea fundamentală nu au incidenţă în cauză.214. În ceea ce priveşte intervenţia legislativă propusă prin art. XVIII-art. XXI pct. 1-4 din lege sunt invocate dispoziţiile art. 26, 28, 30, 40 şi 53 din Legea fundamentală, cu referire la utilizarea body worn camera/bodycam-urilor de către funcţionarii din sectorul fiscal-vamal.215. Analizând criticile formulate, Curtea, pronunţându-se în limitele sesizării sale, reţine că utilizarea unor body worn camera/bodycam de către funcţionarii care interacţionează cu cetăţenii reprezintă concretizarea unor obligaţii pozitive de natură normativă ale statului, în sensul asigurării unui serviciu public corect, transparent şi echilibrat, pentru garantarea securităţii juridice a cetăţeanului. Folosirea lor este limitată la evidenţierea acestei interacţiuni pentru a preveni eventualele conduite contrare legii sau eticii profesionale. De altfel, atât funcţionarul, cât şi persoana cu care interacţionează în exercitarea raportului de serviciu cunosc că întreaga lor discuţie, conduită şi comportament vor fi înregistrate tocmai pentru a preveni actele de nerespectare a legii din partea ambelor părţi. Prin urmare, Curtea constată că dotarea funcţionarilor cu asemenea body worn camera/bodycam-uri nu poate fi privită decât ca o garanţie pentru respectarea legii de către ambele părţi care interacţionează (reprezentantul statului şi persoana cu care acesta intră în contact, în exercitarea atribuţiilor de serviciu).

216. Cu privire la folosirea înregistratoarelor audio-video portabile de timp bodycam/body worn camera fără consimţământul persoanelor vizate, Curtea observă că există dispoziţii similare celor criticate în Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, art. 56 alin. (1) lit. a) şi b) din această lege stabilind că, în scopul realizării activităţilor desfăşurate de organele de poliţie, acţiunile poliţistului în spaţii publice pot fi înregistrate cu mijloacele fotoaudio-video din dotare, fără consimţământul persoanelor vizate, şi, de asemenea, Poliţia Română este autorizată să fixeze, ocazional, cu mijloace foto-audio-video sau prin alte mijloace tehnice din dotare, momente operative cu privire la activităţi publice desfăşurate în locuri publice, fără consimţământul persoanelor vizate, în cazul în care există motive verosimile pentru a bănui că în aceste locuri publice ar putea fi comise infracţiuni. La nivelul Inspectoratului General al Poliţiei Române au fost stabilite reguli de utilizare a înregistratoarelor audio-video portabile de tip body worn camera, precum: semnalarea existenţei înregistratoarelor audiovideo portabile de tip body worn camera prin intermediul unei pictograme, ataşate pe uniforma poliţistului sau pe înregistratoarele audio-video portabile de timp body worn camera, informarea persoanelor ce fac obiectul măsurilor cu privire la faptul că intervenţia sau acţiunea poliţiei este înregistrată audio-video, în condiţiile legii, şi, de asemenea, o procedură de înregistrare, descărcare, stocare şi acces a/la înregistrărilor/înregistrările audio-video, garanţii ale persoanelor vizate, precum sunt: prelucrarea datelor cu caracter personal colectate prin înregistratoarele audio-video portabile de tip body worn camera, cu respectarea Legii nr. 363/2018 sau a Regulamentului (UE) 2016/679, după caz; interzicerea prelucrării datelor cu caracter personal în alte scopuri, cu excepţia situaţiilor prevăzute expres de lege şi numai dacă sunt asigurate garanţiile necesare pentru protejarea drepturilor persoanelor vizate; drepturile persoanelor vizate în contextul prelucrării datelor cu caracter personal prin intermediul înregistratoarelor audio-video portabile de tip body worn camera, care se exercită potrivit prevederilor Legii nr. 363/2018 sau ale Regulamentului (UE) 2016/679, după caz; înregistrările audio şi video realizate, care conţin date cu caracter personal, nu reprezintă informaţii de interes public, în conformitate cu art. 12 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, cu modificările şi completările ulterioare; datele colectate se descarcă securizat din înregistratorul audio-video portabil de tip body worn camera în mediul de stocare, cu asigurarea integrităţii şi autenticităţii datelor, conform manualului de utilizare pus la dispoziţie de furnizorul/producătorul acestuia; descărcarea înregistrărilor se face în mod automat sau manual, în mediul de stocare constituit la nivelul structurii de poliţie, la ieşirea din serviciu, de către poliţistul care a utilizat înregistratorul audio-video portabil de tip body worn camera, sub supravegherea poliţistului anume desemnat, denumit administrator al înregistratoarelor audio-video portabile; pentru ţinerea evidenţei operaţiunilor de descărcare a înregistrărilor în mod manual, consultarea ulterioară şi multiplicarea datelor înregistrate cu înregistratoarele audio-video portabile, la nivelul structurii de poliţie, se întocmeşte şi se completează, în format electronic sau fizic, de către administratorii înregistratoarelor audio-video portabile, registrul de evidenţă a operaţiunilor de descărcare, consultare, multiplicare, al cărui model este prevăzut într-o anexă a dispoziţiei; stocarea datelor se realizează astfel încât să permită identificarea exactă a înregistrărilor după numele poliţistului, data şi ora realizării; datele cu caracter personal colectate se stochează pe teritoriul României; înregistrările audio şi video se păstrează pe o perioadă de 6 luni de la data înregistrării; înregistrările audio şi video care fac obiectul unor proceduri judiciare se păstrează după perioada prevăzută anterior, urmând regimul probelor; cel puţin o dată la doi ani, la nivelul unităţii care prelucrează datele, se verifică necesitatea stocării datelor în condiţiile menţionate anterior; la împlinirea termenelor prevăzute anterior, înregistrările audio şi video se distrug, prin proceduri ireversibile.217. În aceste condiţii, Curtea constată că procedura privind utilizarea înregistratoarelor audio-video portabile în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu, precum şi procedura privind înregistrarea şi fixarea cu mijloace foto-audio-video, stocarea şi accesarea înregistrărilor, precum şi garanţiile aferente acestor operaţiuni constituie aspecte ce pot fi circumscrise domeniului organizării executării legii, astfel că pot fi reglementate printr-un act administrativ cu caracter normativ, cum sunt: ordinul preşedintelui Autorităţii Vamale Române, respectiv ordinul preşedintelui ANAF ori ordinul comun al ministrului finanţelor şi al preşedintelui ANAF, astfel cum prevăd art. XVIII şi XXI pct. 2 şi 3 din lege. Un astfel de act individualizează, în mod specific, obligaţiile stabilite în Regulamentul UE 2016/679, act cu aplicabilitate directă în ordinea juridică naţională.218. Aşadar, Curtea reţine că, potrivit art. XVIII şi XXI pct. 2 din lege, înregistrarea şi fixarea de către personalul autorităţilor (Autorităţii Vamale Române, respectiv ANAF) a activităţilor specifice, prin utilizarea mijloacelor foto-audio-video din dotare, precum şi păstrarea înregistrărilor audio şi/sau video şi a imaginilor fotografice astfel obţinute se realizează cu respectarea prevederilor Regulamentului (UE) 2016/679 al Parlamentului European şi al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date şi de abrogare a Directivei 95/46/CE. Curtea reţine că Regulamentul (UE) 2016/679 prevede o serie de principii (art. 6) şi garanţii, precum sunt: principiul prelucrării datelor cu caracter personal în mod legal, echitabil şi transparent faţă de persoana vizată; colectarea datelor cu caracter personal în mod legal în scopuri determinate, explicite şi legitime; datele cu caracter personal trebuie să fie adecvate, relevante şi limitate la ceea ce este necesar în raport cu scopurile în care sunt prelucrate; datele cu caracter personal trebuie să fie păstrate într-o formă care permite identificarea persoanelor vizate pe o perioadă care nu depăşeşte perioada necesară îndeplinirii scopurilor în care sunt prelucrate datele; datele cu caracter personal trebuie să fie prelucrate într-un mod care asigură securitatea adecvată a datelor cu caracter personal, inclusiv protecţia împotriva prelucrării neautorizate sau ilegale şi împotriva pierderii, a distrugerii sau a deteriorării accidentale, prin luarea de măsuri tehnice sau organizatorice corespunzătoare („integritate şi confidenţialitate“); dreptul la informare (art. 13, 14 şi 34); dreptul de acces al persoanei vizate (art. 15); dreptul la ştergerea datelor - „dreptul de a fi uitat“ (art. 17); dreptul de a depune o plângere la o autoritate de supraveghere (art. 77); dreptul de a se adresa justiţiei (art. 79).219. Aşa încât Curtea constată că libera circulaţie a datelor cu caracter personal pe teritoriul naţional, circumscrisă realizării activităţilor autorităţilor menţionate în art. XVIII şi XXI din legea criticată (Autoritatea Vamală şi ANAF), nu poate fi împiedicată din motive legate de protecţia persoanei faţă de prelucrarea de date cu caracter personal atât timp cât prevederile legii, precum şi ale actului administrativ cu caracter normativ, emis în aplicarea acesteia, adoptate în acord cu principiile din Regulamentul (UE) 2016/679, sunt îndeplinite.220. Prin urmare, Curtea constată că prevederile criticate nu încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 26, 28, 30 şi 40, iar dispoziţiile art. 53 din Legea fundamentală nu are incidenţă în cauză.221. Cât priveşte criticile aduse art. XXII din lege privind instituirea unei taxe logistice pentru gestionarea fluxurilor extracomunitare de bunuri, de 25 lei pentru fiecare colet extracomunitar sub 150 euro, Curtea reiterează considerentele de principiu, dezvoltate în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 900 din 15 decembrie 2020, precitată, paragraful 93 şi următoarele), potrivit cărora dreptul statului de a încasa taxe şi impozite, rezultat implicit din dispoziţiile art. 56 alin. (1) din Constituţie, care consacră obligaţia cetăţenilor de a contribui la cheltuielile publice prin plata impozitelor şi a taxelor, este unul dintre drepturile care ţin de esenţa statului, asigurându-i existenţa şi funcţionalitatea. Cu alte cuvinte, prelevarea de taxe şi impozite reprezintă un element esenţial al suveranităţii statului, constituind premisa îndeplinirii rolului său fundamental: organizarea societăţii şi satisfacerea interesului public, general, prin suportarea acelor costuri şi cheltuieli care excedează intereselor individuale.222. Aşa încât, având în vedere considerentele de principiu menţionate, Curtea reţine că instituirea unei taxe logistice pentru gestionarea fluxurilor extracomunitare de bunuri, în valoare de 25 de lei pentru fiecare colet ce conţine bunuri cu valoare comercială care intră pe teritoriul României, cu loc de începere a livrării în afara teritoriului Uniunii Europene, a cărei valoare declarată se situează sub plafonul de 150 de euro, vizează opţiunea legiuitorului, fiind în marja sa constituţională de apreciere să stabilească efectele pe care scutirea de taxe vamale pentru astfel de colete le-ar produce asupra bugetului de stat. De altfel, analizând evoluţia numărului de colete livrate în România, cu origine din spaţiul extracomunitar, în expunerea de motive la lege Guvernul a arătat că aceasta a crescut de peste 50 de ori, situaţie care generează o serie de efecte negative asupra economiei, mediului şi cetăţenilor/locuitorilor din România, cum ar fi: costuri de mediu, suprasolicitarea autorităţilor vamale, concurenţă neloială, risc crescut de produse neconforme, costuri directe datorate evaziunii fiscale comise de furnizori externi nerezidenţi fiscali în România, pierdere de venituri bugetare. Prin urmare, Curtea reţine că implementarea unei taxe de gestionare a fluxurilor extracomunitare de bunuri este o măsură necesară pentru protejarea intereselor economice ale României, asigurarea echităţii fiscale şi îmbunătăţirea controlului asupra produselor importate, precum şi pentru încurajarea dezvoltării de centre logistice pe teritoriul României. Taxa este justificată şi rezonabilă în contextul expus mai sus, nu are implicaţii pentru consumatorul final şi nu creează distorsiuni sau bariere artificiale în calea comerţului liber. Cuantumul fix al acesteia nu se raportează la valoarea bunurilor, ci la o categorie de bunuri cu un flux ridicat, având aşadar un caracter logistic. Totodată, Curtea constată că textul criticat nu aduce atingere dispoziţiilor art. 135 din Constituţie, ţinând seama de faptul că acest text constituţional nu acoperă ipoteza analizată. Astfel, obligaţia statului de a asigura libertatea comerţului nu se confundă cu posibilitatea statului de a reglementa impozite şi taxe. Celelalte aspecte criticate (obligaţia furnizorilor poştali de a identifica, urmări şi taxa fiecare colet extracomunitar, precum şi obligaţia de subrogare în cazul neîncasării taxei), în raport cu argumentele autorilor criticii, vizează aspecte de interpretare şi aplicare a legii.

223. Prin urmare, Curtea constată că prevederile criticate nu aduc atingere dispoziţiilor constituţionale ale art. 16, 44, 45, 56 şi 135.224. Curtea constată că susţinerile referitoare la prevederile art. XXIV pct. 1-3 sunt neîntemeiate. Soluţiile legislative, care instituie reguli noi în ceea ce priveşte împărţirea între asociaţi a beneficiilor realizate de societate, acordarea/restituirea de împrumuturi acţionarilor sau asociaţilor, după caz, sau altor persoane afiliate ori conversia împrumuturilor în capital social, nu pun în discuţie efectivitatea acestor drepturi şi, prin urmare, nu reflectă decât o opţiune legislativă, ce nu poate fi cenzurată de Curtea Constituţională. Curtea reţine că prevederile în cauză nu pot fi interpretate ca reprezentând restricţii în derularea activităţilor economice, dimpotrivă urmăresc întărirea situaţiei financiare a societăţilor vizate şi vin în sprijinul mediului de afaceri, reprezentat atât de societăţile decapitalizate, cât şi de partenerii acestora, constituie un factor de stabilizare a mediului economic, precum şi un element care vizează preîntâmpinarea în viitor a altor cazuri de decapitalizare. Prin urmare, Curtea reţine că legiuitorul are atributul constituţional de a stabili condiţiile privind modul de distribuire a dividendelor, având ca obiectiv protejarea intereselor societăţii şi echilibrul economic al acesteia. Soluţiile legislative criticate nu interzic în mod absolut încasarea dividendelor ori acordarea/restituirea de împrumuturi acţionarilor sau asociaţilor, după caz, sau altor persoane afiliate, ci condiţionează distribuirea/acordarea/restituirea lor, justificat de scopul legitim de a proteja stabilitatea financiară a societăţilor şi a pieţei, prevenirea decapitalizării societăţilor şi asigurarea resurselor necesare pentru onorarea obligaţiilor fiscale, salariale, precum şi comerciale ale acestora. De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că principiul libertăţii economice nu este un drept absolut, ci este condiţionat de respectarea limitelor stabilite de lege, limite ce urmăresc asigurarea unei anumite discipline economice ori protejarea unor interese generale, precum şi asigurarea respectării drepturilor şi intereselor legitime ale tuturor (a se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 162 din 8 februarie 2011, precitată).225. Totodată, Curtea nu poate reţine instituirea unei discriminări a societăţilor private în raport cu societăţile la care statul este acţionar/asociat ori la care unităţile administrativ-teritoriale deţin calitatea de acţionar/asociat, cât priveşte neincluderea în datoriile faţă de acţionari/asociaţi a datoriilor faţă de bugetul general consolidat şi împrumuturile pe care societăţile le primesc din veniturile rezultate din privatizare, întrucât acestea din urmă nu se află în aceeaşi situaţie juridică cu cele private. Curtea reţine că societăţile la care statul este acţionar/asociat ori la care unităţile administrativ-teritoriale deţin calitatea de acţionar/asociat sunt, sub aspectul stabilirii regimului juridic al datoriilor, într-o situaţie diferită de operatorii privaţi, acest aspect fiind suficient pentru ca legiuitorul să poată aplica un tratament juridic diferenţiat în privinţa lor (a se vedea în acelaşi sens Decizia nr. 683 din 23 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 56 din 19 ianuarie 2017, paragraful 30).226. Totodată, Curtea reţine că stabilirea unei fapte ce constituie contravenţie şi a sancţiunii aplicabile acesteia reprezintă o opţiune legitimă a legiuitorului, care dă expresie preocupării statului pentru a asigura stabilitatea mediului economic. Celelalte critici formulate, care privesc termenul de 2 ani pentru conversia forţată, exceptările prevăzute pentru anumite categorii de investitori, criteriile pentru acordarea exceptărilor, procedura de conversie a creanţei prin hotărâri guvernamentale sau ale consiliilor locale, vizează interpretare şi aplicare a legii, care excedează competenţei instanţei de control constituţional.227. Prin urmare, Curtea constată că prevederile criticate nu aduc atingere dispoziţiilor constituţionale ale art. 44, 45 şi 135, iar dispoziţiile art. 53 din Legea fundamentală nu au incidenţă în cauză.228. În ceea ce priveşte prevederile art. XXIX pct. 1-52 din lege, referitoare la modificările adoptate cu privire la procedura de insolvenţă, Curtea reţine că instituirea unei categorii distincte de creditori, aceea a „persoanelor strâns legate de debitor“, astfel cum este reglementată în art. XXIX pct. 1 [cu referire la art. 5 alin. (1) pct. 42^2 lit. a)-f) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă], având un înţeles propriu în reglementarea procedurii insolvenţei şi un regim juridic similar „persoanele care deţin controlul într-o societate“, astfel cum sunt acestea definite în art. 5 alin. (1) pct. 9 din Legea nr. 85/2014, constituie o măsură rezonabilă, în acord cu principiile care stau la baza aplicării procedurilor de insolvenţă, astfel cum se regăsesc acestea în art. 4 din Legea nr. 85/2014 (maximizarea gradului de valorificare a activelor şi de recuperare a creanţelor, acordarea unei şanse debitorilor de redresare eficientă a afacerii, asigurarea unor proceduri de prevenire a insolvenţei şi insolvenţă eficientă, asigurarea unui grad ridicat de transparenţă şi previzibilitate în aceste proceduri etc.), în vederea respectării scopului procedurii insolvenţei, respectiv acoperirea pasivului debitorului, cu acordarea, atunci când este posibil, a şansei de redresare a activităţii acestuia. Curtea reţine că reglementarea acestei categorii de creditori are în vedere calitatea lor specială, în virtutea căreia au sau au avut acces la informaţii privind situaţia financiară a debitorului şi la bunurile din patrimoniul acestuia, astfel că sunt create premise pentru o conduită procedurală a creditorilor incluşi în categoria persoanelor strâns legate de debitor care nu ar fi în interesul general al masei credale.229.

Totodată, Curtea reţine că includerea în categoria „persoanelor strâns legate de debitor“ a „persoanelor care au acces la informaţii fără caracter public“ nu conferă textului un caracter vag, astfel cum susţin autorii, câtă vreme sfera acestor persoane este clar delimitată prin două condiţii cumulative, reglementate în text, respectiv să aibă acces la informaţii fără caracter public cu privire la întreprinderea debitorului, pe de o parte, şi să aibă posibilitatea de a controla operaţiunile acestuia, pe de altă parte, condiţii aplicabile inclusiv în cazul în care aceste persoane se află într-un raport de muncă cu debitorul. Prin urmare, Curtea reţine că nu orice partener contractual al debitorului se poate încadra în categoria persoanelor strâns legate de persoana debitorului, ci doar acele persoane care, pe lângă faptul că au acces la informaţii cu caracter nepublic despre debitor, au şi posibilitatea de a controla operaţiunile acestuia.230. De asemenea, Curtea reţine că reglementarea unui interval de timp de 2 ani, anterior deschiderii procedurii insolvenţei, în care persoana strâns legată de debitor să fi avut una dintre calităţile enumerate în text şi prin raportare la care se determină situaţiile ce conduc la încadrarea în această categorie, nu este o noţiune nou-introdusă în Legea nr. 85/2014. Reglementarea actuală are corespondent în art. 79 şi 80 alin. (1) lit. a), b) şi c) şi alin. (2) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, care stabilea însă o perioadă extinsă de 3 ani cât priveşte prezumţia de fraudă, perioadă pe care literatura de specialitate a denumit-o „perioadă suspectă“. Curtea observă că această din urmă noţiune („perioadă suspectă“) a fost introdusă printre termenii definiţi în art. 5 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, la pct. 42^1 al acestui articol, prin Legea nr. 216/2022, şi include „oricare dintre intervalele prevăzute de prezenta lege, anterioare deschiderii unei proceduri de insolvenţă, în care sunt încheiate acte sau operaţiuni frauduloase ale debitorului în dauna drepturilor creditorilor, supuse verificării potrivit prevederilor prezentei legi“. Totodată, Curtea nu poate reţine că reperul temporal al stabilirii calităţii de persoană strâns legată de debitor este arbitrar, astfel cum susţin autorii. Dimpotrivă, Curtea observă că reperul menţionat este raportat la criteriul temporal folosit de Legea insolvenţei în stabilirea regimului acţiunilor în anulare pentru conduita frauduloasă a debitorului. În acest sens Curtea reţine că art. 82 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 reglementează obligaţia debitorului de a pune la dispoziţia administratorului judiciar/lichidatorului judiciar şi a creditorului, care deţine cel puţin 20% din valoarea totală a creanţelor cuprinse în tabelul definitiv de creanţe, toate informaţiile şi documentele apreciate ca necesare cu privire la activitatea şi averea sa, precum şi lista cuprinzând plăţile efectuate în ultimele 6 luni anterioare deschiderii procedurii şi transferurile patrimoniale făcute în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii, sub sancţiunea ridicării dreptului de administrare, iar art. 117 alin. (1) din acelaşi act normativ stabileşte că administratorul judiciar/lichidatorul judiciar poate introduce la judecătorul-sindic acţiuni pentru anularea actelor sau operaţiunilor frauduloase ale debitorului în dauna drepturilor creditorilor, în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii, în timp ce art. 258 lit. h), lit. i) pct. 1, lit. j) pct. 1, 2 şi 5 din Legea nr. 85/2014 prevede că printre atribuţiile lichidatorului judiciar se includ: introducerea acţiunilor pentru anularea actelor frauduloase, încheiate de societatea de asigurare/reasigurare debitoare în dauna drepturilor creditorilor de asigurări în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii, introducerea acţiunilor pentru anularea constituirilor de drepturi de preferinţă sau transferuri de drepturi patrimoniale către terţi şi pentru restituirea de către aceştia a bunurilor transmise şi a valorii altor prestaţii executate, efectuate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare prin acte de transfer cu titlu gratuit, cu excepţia sponsorizărilor în scop umanitar, efectuate în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii; introducerea de acţiuni pentru anularea constituirilor de cauze de preferinţă sau transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi şi pentru restituirea de către aceştia a bunurilor transmise şi a valorii altor prestaţii, executate de societatea de asigurare/ reasigurare debitoare în dauna creditorilor de asigurări prin: acte încheiate în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii, cu intenţia părţilor implicate de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditorii de asigurări sau de a leza în orice mod drepturile acestora; operaţiuni comerciale în care prestaţia societăţii de asigurare/reasigurare debitoare o depăşeşte în mod vădit pe cea primită, efectuate în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii; acte de transfer cu titlu gratuit, cu excepţia sponsorizărilor în scop umanitar derulate potrivit legii, efectuate în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii falimentului.231. Curtea constată, totodată, că susţinerile potrivit cărora nu sunt reglementate proceduri pentru contestarea încadrării în categoria „persoanelor strâns legate de debitor“, contrar dispoziţiilor art. 21, 24 şi 124 din Constituţie, sunt neîntemeiate. În acest sens Curtea observă că art. XXIX pct. 20 din lege prevede că creditorul care face parte din categoria persoanelor strâns legate de debitor, prevăzute la art. 5 alin. (1) pct. 42^2 lit. a)-c) şi f) din Legea nr. 85/2014, are obligaţia de a informa administratorul judiciar/lichidatorul judiciar în legătură cu raportul său cu debitorul, iar administratorul judiciar/lichidatorul judiciar verifică încadrarea unui creditor în categoria persoanelor strâns legate de debitor prin consultarea registrului comerţului, registrului beneficiarilor reali, precum şi registrului acţionarilor societăţii debitoare, ţinut de aceasta sau de o societate independentă, şi informează judecătorul-sindic şi adunarea creditorilor. Totodată, Curtea reţine că persoana încadrată în categoria „persoanelor strâns legate de debitor“ - în ipoteza în care încadrarea în această categorie a unui anumit creditor se realizează de către administratorul/lichidatorul judiciar, în cazul în care nu există o declaraţie a creditorului în acest sens - are posibilitatea de a contesta această calitate în temeiul art. 45 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 85/2014, astfel că judecătorul-sindic va verifica şi va analiza legalitatea măsurilor luate de administratorul judiciar. Distinct, în măsura în care administratorul judiciar reţine calitatea de persoană strâns legată de debitor în cadrul unui raport cuprinzând descrierea modului în care şi-a îndeplinit atribuţiile, oricare dintre creditori, precum şi orice altă persoană interesată pot face contestaţie împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar, în temeiul art. 59 alin. (5) din Legea nr. 85/2014.232. De asemenea, Curtea constată că susţinerea referitoare la restricţiile impuse „persoanelor strâns legate de debitor“, în ceea ce priveşte limitarea dreptului de vot al acestora în adunările creditorilor, precum şi excluderea acestor persoane din comitetul creditorilor este neîntemeiată. Curtea observă că persoanele strâns legate de debitor îşi pot exercita în mod deplin dreptul de vot în adunarea creditorilor, în timp ce, în comitetul creditorilor, legea impune o limitare a posibilităţii de desemnare a unei singure persoane aflate în strânsă legătură cu debitorul, iar nu o excludere a acestora. Curtea reţine că restrângerea posibilităţii acestor creditori de a fi desemnaţi ca membri în comitetul creditorilor este justificată de relaţia specială a acestei categorii de creditori cu debitorul, care poate influenţa luarea unor decizii esenţiale în cadrul derulării procedurii insolvenţei. În plus, Curtea observă că limitarea nu se aplică tuturor persoanelor strâns legate de debitor, ci doar celor enumerate la lit. a)-c) şi f) ale pct. 42^2 al art. 5 din Legea nr. 85/2014. Prin urmare, categoriile de creditori cu privire la care autorii obiecţiei invocă neconstituţionalitatea normei (cum sunt persoanele care au acces la informaţii fără caracter public cu privire la întreprinderea debitorului, persoanele care au posibilitatea de a obţine beneficii de pe urma situaţiei financiare a debitorului, soţul/soţia sau rudele până la gradul al III-lea inclusiv - mătuşi, verişori, unchi) nu sunt incluse în categoria creditorilor care nu pot fi desemnaţi în comitetul creditorilor.233. Curtea constată că susţinerea referitoare la restricţiile impuse cu privire la transferul bunurilor debitorului (ca ansamblu independent ori în bloc, ca ansamblu funcţional) către o persoană strâns legată de debitor este neîntemeiată. În acest sens Curtea reţine că normele criticate nu sunt prohibitive, ci urmăresc ca procesul de achiziţie să se deruleze în condiţii de transparenţă şi previzibilitate, pentru a se asigura atingerea unuia dintre principiile de bază ale legii insolvenţei, şi anume maximizarea gradului de valorificare a activelor şi de recuperare a creanţelor. În acest sens norma criticată prevede că persoana strâns legată de debitor trebuie să precizeze în ofertă că are această calitate, arătând şi elementele de legătură, şi, totodată, vânzarea se va autoriza prin confirmarea planului de către judecătorul-sindic. Aşa încât, în condiţiile în care devoalarea calităţii de persoană strâns legată de debitor se face chiar de către persoana aflată în această ipostază, prin precizarea acestei calităţi în cuprinsul ofertei pe care o depune, nu se mai poate susţine că ar mai fi necesar ca, în această procedură, să îşi conteste propria declaraţie. Totodată, cât priveşte ipoteza transferului bunurilor debitorului în bloc, ca ansamblu funcţional, Curtea constată că norma criticată este chiar mai permisivă în raport cu dreptul comun, care interzice participarea debitorului la licitaţie fie direct, fie prin interpuşi [în acest sens fiind art. 843 alin. (2) din Codul de procedură civilă].234. Cu privire la criticile ce vizează întârzierea valorificării activelor şi reducerea preţurilor obţinute, excluderea unor creditori experimentaţi din comitetele creditorilor, care poate reduce calitatea deciziilor şi poate prelungi procedurile prin lipsa expertizei necesare, cerinţele suplimentare de documentare şi de procedură, care pot creşte costurile procedurilor şi pot reduce sumele disponibile pentru distribuirea către creditori, identificarea şi monitorizarea „persoanelor strâns legate de debitor“, care vor necesita resurse administrative substanţiale şi vor crea sarcini birocratice ce vor îngreuna procedurile, Curtea constată că cele relevate sunt chestiuni de aplicare a legii, instanţa constituţională fiind chemată să realizeze un control de constituţionalitate, iar nu să determine modul de interpretare a legii supuse controlului.235. Cât priveşte critica referitoare la extinderea răspunderii pentru cauzarea insolvenţei (art. XXIX pct. 49 din lege) în ipoteza „transferării activelor sau a unei părţi semnificative din întreprinderea debitorului aflat în dificultate financiară către o persoană strâns legată de debitor, cu nerespectarea obligaţiilor prevăzute la art. 73 alin. (2^1) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi cu intenţia de a continua activitatea prin intermediul acestei noi entităţi şi de a sustrage activele de la urmărirea creditorilor debitorului“, Curtea observă că se susţine că aceasta este „mai problematică“, nefiind indicate motivele care ar conduce la această concluzie. Or, Curtea nu se poate substitui autorilor obiecţiei pentru ca ea însăşi să invoce critici de neconstituţionalitate punctuale, la care tot instanţa de control constituţional să răspundă (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012).

236. Prin urmare, Curtea constată că normele criticate nu aduc atingere dispoziţiilor constituţionale ale art. 16, 21 şi 125, iar dispoziţiile art. 53 din Legea fundamentală nu au incidenţă în cauză.237. Totodată, Curtea nu poate reţine caracterul retroactiv al prevederilor art. XXXII din lege, câtă vreme textul criticat stabileşte că procesele începute, în temeiul Legii nr. 85/2014, înainte de intrarea în vigoare a legii criticate, rămân supuse legii aplicabile anterior intrării în vigoare a legii criticate, legea nouă fiind aplicabilă tuturor actelor, faptelor şi situaţiilor juridice născute după intrarea în vigoare a acesteia. De asemenea, Curtea observă că excepţiile reglementate la alin. (2)-(12) ale art. XXXII din lege, care privesc, printre altele, termenele pentru formularea acţiunii în anulare, contestaţiile împotriva deciziilor comitetului creditorilor, vânzările către persoane strâns legate de debitor care au loc după data intrării în vigoare a legii criticate, dacă până la această dată nu a fost publicat tabelul definitiv de creanţe, evaluarea periodică de către administratorul judiciar a posibilităţii reale de reorganizare efectivă, în procedurile în care nu a fost depus încă la dosar primul raport în care se efectuează această verificare, fiind dispoziţii de natură procedurală, sunt de imediată aplicare şi intră în domeniul propriu de aplicare a legii, astfel că textele de lege, de modificare a Legii nr. 85/2014, sunt aplicate proceselor în curs fără a se putea susţine că se aduce atingere principiului neretroactivităţii. De altfel, Curtea reţine că stabilirea legii aplicabile actelor, faptelor şi situaţiilor juridice născute după intrarea în vigoare a acesteia constituie un aspect ce vizează interpretarea şi aplicarea legii de către instanţele judecătoreşti.238. Prin urmare, Curtea constată că prevederile criticate nu aduc atingere dispoziţiilor art. 15 alin. (2), 21 şi 124 din Constituţie.239. Cu privire la prevederile art. XXXIII din lege, care introduc art. 19^1 în Legea nr. 108/1999 pentru înfiinţarea şi organizarea Inspecţiei Muncii, referitor la purtarea de înregistratoare audio-video portabile de tip body worn camera de către personalul din cadrul Inspecţiei Muncii şi al inspectoratelor teritoriale de muncă, care ocupă funcţii publice specifice, sunt invocate dispoziţiile constituţionale ale art. 26, 41, 45 şi 53.240. Analizând criticile formulate, Curtea constată că sunt aplicabile mutatis mutandis considerentele reţinute cu privire la dispoziţiile art. XVIII - art. XXI pct. 1-4 din lege, în ceea ce priveşte libera circulaţie a datelor cu caracter personal pe teritoriul naţional, circumscrisă realizării activităţii Inspecţiei Muncii, precum şi în ceea ce priveşte stabilirea, prin ordin al ministrului muncii, familiei, tineretului şi solidarităţii sociale, a procedurii privind utilizarea înregistratoarelor audio-video portabile în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu, a procedurii privind înregistrarea şi fixarea cu mijloace foto-audio-video, stocarea şi accesarea înregistrărilor, precum şi a garanţiilor aferente acestor operaţiuni.241. Prin urmare, Curtea constată că prevederile criticate nu încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 26 şi 41, iar dispoziţiile art. 45 şi 53 din Legea fundamentală nu au incidenţă în cauză.242. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi în privinţa art. XVIII, art. XXI pct. 1-4 şi art. XXXIII din Legea privind stabilirea unor măsuri de redresare şi eficientizare a resurselor publice şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi cu unanimitate de voturi cu privire la legea în ansamblu şi la celelalte dispoziţii,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:1. Admite obiecţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile art. XVII [cu referire la sintagma „inclusiv pentru detecţia comportamentului disimulat realizată prin utilizarea tehnicii poligraf“ din cuprinsul art. 5^3 alin. (5) şi la art. 5^3 alin. (6) fraza întâi], ale art. XIX [cu referire la sintagma „inclusiv pentru detecţia comportamentului disimulat realizată prin utilizarea tehnicii poligraf“ din cuprinsul art. 31^3 alin. (1)] şi ale art. XX [cu referire la sintagma „inclusiv pentru detecţia comportamentului disimulat realizată prin utilizarea tehnicii poligraf“ din cuprinsul art. 20 alin. (2)] din Legea privind stabilirea unor măsuri de redresare şi eficientizare a resurselor publice şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative sunt neconstituţionale.2. Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate şi constată că Legea privind stabilirea unor măsuri de redresare şi eficientizare a resurselor publice şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, în ansamblul său, precum şi dispoziţiile art. I pct. 1-4 şi pct. 7-25, art. II pct. 1-5, art. III pct. 1-10, art. IV-art. IX, art. XII pct. 1-14 şi pct. 16-51, art. XV pct. 1 şi 2, art. XVI, art. XVII [cu referire la celelalte dispoziţii faţă de cele constatate neconstituţionale], art. XVIII, art. XIX [cu referire la celelalte dispoziţii faţă de cele constatate neconstituţionale], art. XX [cu referire la celelalte dispoziţii faţă de cele constatate neconstituţionale], art. XXI pct. 1-4, art. XXII, art. XXIV pct. 1-3, art. XXIX pct. 1-52, art. XXXII, art. XXXIII şi art. XXXVIII din lege, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Preşedintelui României, celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 20 octombrie 2025.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU

Prim-magistrat-asistent,
Benke Károly
Magistrat-asistent,
Mihaela Ionescu*OPINIE SEPARATĂÎn dezacord cu opinia majoritară, considerăm că sesizarea formulată de un număr de 28 de senatori aparţinând Grupului parlamentar al Alianţei pentru Unirea Românilor, respectiv de un număr de 57 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Alianţei pentru Unirea Românilor, Grupului parlamentar S.O.S. România şi al Grupului parlamentar al Partidului Oamenilor Tineri şi care formează obiectul dosarelor Curţii Constituţionale nr. 4.030A/2025 şi nr. 4.058A/2025 trebuia admisă şi constatată neconstituţionalitatea dispoziţiilor:art. XVII - care priveşte art. 5^3 şi art. 5^4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2013 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Oficiului Naţional pentru Jocuri de Noroc, precum şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2009 privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 3 aprilie 2013, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2013, cu modificările şi completările ulterioare;art. XVIII - care priveşte completarea art. 20^1 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 19 aprilie 2006, cu modificările şi completările ulterioare;art. XIX - care priveşte art. 31^3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10/2004 privind Statutul personalului vamal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 23 martie 2004, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 243/2004, cu modificările şi completările ulterioare;art. XX - care priveşte art. 20 din Ordonanţa Guvernului nr. 86/2003 privind unele reglementări în domeniul financiar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 624 din 31 august 2003, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 609/2003, cu modificările şi completările ulterioare;art. XXI - care priveşte art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 29 iunie 2013, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 144/2014, cu modificările ulterioare,pentru următoarele motive:1. Conform dispoziţiilor art. 5^4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2013 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Oficiului Naţional pentru Jocuri de Noroc, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2013, cu modificările şi completările ulterioare, în aplicarea dispoziţiilor art. 5^3, testarea psihologică se desfăşoară în condiţiile prezentate în anexa nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 355/2017 privind supravegherea sănătăţii lucrătorilor şi constă în două tipuri de evaluări, respectiv o evaluare psihologică complexă, ce are în vedere analiza nivelului cognitiv, stabilitatea emoţională, conştiinciozitatea şi rezilienţa la stres, şi o evaluare psihologică a integrităţii, care urmăreşte identificarea tendinţelor comportamentale ce pot afecta integritatea profesională.Pe de altă parte, conform art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 355/2007 privind supravegherea sănătăţii lucrătorilor, scopul actului normativ este acela de a stabili cerinţele minime pentru supravegherea lucrătorilor faţă de riscurile pentru securitate şi sănătate, în vederea prevenirii îmbolnăvirii acestora cu boli profesionale cauzate de agenţi nocivi chimici, fizici, fizico-chimici sau biologici, caracteristice locurilor de muncă, precum şi a solicitării diferitelor organe sau sisteme ale organismului în procesul de muncă.Acelaşi actul normativ stipulează, la art. 2, faptul că supravegherea sănătăţii lucrătorilor reprezintă totalitatea serviciilor medicale care asigură prevenirea, depistarea şi dispensarizarea bolilor profesionale şi a bolilor legate de profesie, precum şi menţinerea sănătăţii şi a capacităţii de muncă a lucrătorilor, supravegherea sănătăţii acestora fiind asigurată de către medicii specialişti de medicina muncii.Prezenta lege nu defineşte noţiunea de integritate profesională, astfel că, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, noţiunea de „integritate“ se referă la cinste, corectitudine, probitate şi onestitate, fiind un concept moral care vizează acţiuni conforme cu propriile valori, principii şi aşteptări, rezultatele fiind o dovadă a acestei consistenţe.Ca atare, legiuitorul a făcut, pe de o parte, o distincţie între cele două tipuri de evaluări, având în vedere, pe de o parte, finalităţile diferite urmărite, iar, pe de altă parte, faptul că scopul urmărit şi rezultat ca urmare a susţinerii evaluării integrităţii este diferit faţă de ceea ce a avut în vedere legiuitorul delegat prin adoptarea Hotărârii Guvernului nr. 355/2007, care a impus angajatorului obligaţia de a se afla în posesia unei evaluări a riscului asupra sănătăţii lucrătorilor (art. 5).

Astfel, se constată că prezenta lege nu defineşte acest concept, ci precizează doar ceea ce se urmăreşte, şi anume identificarea unor potenţiali candidaţi sau funcţionari care au predispoziţie ori prezintă un risc ce ar putea afecta integritatea lor profesională, ca urmare a unui comportament contraproductiv.Această integritate, pentru a fi considerată profesională, presupune respectarea regulilor, evitarea conflictelor de interese şi acţionarea în interes public şi/sau instituţional, conform normelor şi ghidurilor etice specifice fiecărei autorităţi sau instituţii publice.Ca atare, integritatea funcţionarului este raportată atât la activitatea pe care acesta o desfăşoară în cadrul entităţii publice al cărei angajat este, cât şi la integritatea personală, având în vedere faptul că integritatea unei persoane se poate proba prin raportare la întreaga sa activitate, şi nu doar la anumite situaţii.În cazul de faţă se constată că acest tip de integritate se evaluează într-un cadru organizat şi produce consecinţe juridice.Prin urmare, evaluarea psihologică a integrităţii nu reprezintă un tablou moral al candidatului sau funcţionarului pus la dispoziţia societăţii, aşadar, fără vreo consecinţă juridică, ci este un act oficial prin care se stabileşte integritatea necesară îndeplinirii funcţiei publice de conducere sau de execuţie în cadrul unei autorităţi ori instituţii publice, act care trebuie să se bazeze pe criterii obiective, determinante, specifice, previzibile şi cuantificabile, şi nu pe aprecierea subiectivă fundamentată pe parametri psihologici care generează criterii de măsurare ce nu pot fi obiectivaţi.Or, fără identificarea in concreto a cauzelor care demonstrează şi angajează ideea de integritate discutabilă, pentru fiecare categorie de funcţionar public în parte, nu sunt îndeplinite exigenţele constituţionale ale previzibilităţii legii şi se creează o insecuritate juridică permanentă pentru candidaţii sau funcţionarii aflaţi în situaţia de a fi evaluaţi din punctul de vedere al integrităţii.Revine legiuitorului obligaţia de a reglementa astfel de cauze obiective, sens în care trebuie să se ţină seama atât de specificul activităţii desfăşurate de diferitele categorii de funcţionari publici, cât şi de faptul că integritatea reprezintă o parte componentă a drepturilor generale ale personalităţii, care, la rândul lor, se întemeiază pe demnitatea umană - valoare supremă a statului de drept, conform art. 1 alin. (3) din Constituţie.În consecinţă, textul criticat încalcă exigenţele constituţionale referitoare la previzibilitatea legii şi securitatea juridică, întrucât nu reuşeşte să normeze criteriile sau regulile în baza cărora candidatul ori funcţionarul nu beneficiază de integritate profesională, fiind astfel încălcate prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie.În titlurile XVII-XIX ale legii supuse controlului de constituţionalitate s-a reglementat faptul că, în cazul funcţionarilor care ocupă funcţii publice de conducere şi funcţii publice generale de execuţie în cadrul structurilor de control ale Oficiului Naţional pentru Jocuri de Noroc, Autorităţii Vamale Române şi Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, la solicitarea conducerilor acestor autorităţi, personalul poate face obiectul testării integrităţii în situaţia în care există „date şi indicii privind abateri de la integritate“.În cazul în care testarea funcţionarului public indică un comportament disimulat, se declanşează cercetarea disciplinară, conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ.Aceste testări se efectuează de către unităţi specializate (psihologi autorizaţi în condiţiile legii), iar costurile aferente testărilor psihologice sunt suportate de către instituţiile publice solicitante.Ca atare, legiuitorul oferă conducerii autorităţii posibilitatea de a dispune testarea psihologică de integritate a funcţionarilor aflaţi în situaţia antereferită, testare care dobândeşte calitatea de probă, producând totodată consecinţe juridice majore.Din aceste dispoziţii legale rezultă faptul că testarea integrităţii funcţionarului public se dispune, în mod esenţialmente, pe baza aprecierii subiective a conducerii autorităţii publice, întrucât în lege nu este stipulată nicio condiţie cu privire la existenţa unor indicii clare că funcţionarul şi-a încălcat atribuţiile de serviciu.Sintagma „date şi indicii privind abateri de la integritate“ are o doză mare de generalitate, lăsând loc arbitrarului, care, pe lângă faptul că nu a fost definită în mod concret de legiuitor, creează un cadru ce permite superiorului ierarhic să exercite comportamente ce pot dobândi valenţele hărţuirii morale a subalternului, sub protecţia legii. Astfel, legiuitorul nu specifică sursa şi natura acestor date şi indicii care ar putea afecta integritatea funcţionarului, de care acesta ar trebui să ţină seama pentru a-şi adapta conduita profesională în raporturile de serviciu.În acest context, măsura dispusă de legiuitor, prin consecinţele pe care le produce, poate avea un impact psihologic semnificativ.Or, faptul că textul de lege nu condiţionează testarea integrităţii de existenţa unor situaţii palpabile şi obiective, care să justifice această măsură a şefului ierarhic, poate constitui terenul manifestării unor acţiuni ce au ca simplu temei dorinţa de exercitare a autorităţii asupra unei persoane aflate într-o poziţie subordonată şi care nu dispune de un mijloc eficient de apărare (rezultatele testelor de integritate fiind opozabile atât candidatului sau funcţionarului, cât şi instituţiei solicitante şi lăsând o sferă largă de apreciere psihologului pentru a decide dacă persoana admisă îndeplineşte condiţia integrităţii).Aşa cum Curtea Constituţională a României a statuat în jurisprudenţa sa, „demnitatea umană este însăşi sursa, temeiul şi esenţa drepturilor şi libertăţilor fundamentale“, constituind atât un principiu director în privinţa drepturilor şi libertăţilor, cât şi un drept fundamental distinct.Curtea a arătat că sunt incompatibile cu demnitatea umană orice acţiuni sau inacţiuni care vizează ori au ca rezultat desconsiderarea existenţei umane a individului, umilirea, stigmatizarea, persecutarea, ostracizarea, punerea în afara legii sau aplicarea unui tratament dispreţuitor (a se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 464 din 18 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 5 august 2019, paragrafele 52 şi 53).În egală măsură, Curtea a apreciat că o reglementare care, prin lipsa de precizie şi claritate, permite comportamente abuzive ori discreţionare ce generează efectele menţionate anterior este incompatibilă cu demnitatea umană (a se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 833 din 17 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 3 februarie 2021).Or, în acest context, apreciem că reglementările supuse controlului de constituţionalitate creează o breşă legală care poate genera comportamente de natură să aducă atingere demnităţii umane, valoare ocrotită de prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie.

Având în vedere aspectele menţionate mai sus, apreciem că, printr-o reglementare lipsită de precizie şi claritate cu privire la condiţiile în care funcţionarii publici pot face obiectul testării integrităţii, textele legale sunt apte să genereze comportamente subiective de natură a afecta calitatea, claritatea şi previzibilitatea legii, pe de o parte, şi demnitatea umană, pe de altă parte, contravenind astfel prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.Ca atare, textul criticat încalcă exigenţele constituţionale referitoare la previzibilitatea legii şi securitatea juridică, întrucât nu normează criteriile sau eventual cazurile în care persoana nu îndeplineşte condiţia de integritate pentru a accede în această funcţie (lipsa reperelor de claritate, precizie şi predictibilitate).2. La art. XVIII care priveşte modificarea şi completarea Legii nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, la art. 20^1 alin. (1) legiuitorul oferă personalului vamal posibilitatea ca, în scopul realizării activităţilor de control şi supraveghere, să utilizeze camere audio-video portabile şi să înregistreze foto, audio şi video activităţile desfăşurate în spaţii publice, fără consimţământul persoanelor vizate.Din acest text de lege nu rezultă în mod indubitabil că persoanele supravegheate sunt atenţionate în prealabil cu privire la faptul că urmează să fie înregistrate. Spunem acest lucru întrucât, acolo unde a dorit, legiuitorul a precizat în mod expres această obligaţie [a se vedea art. 10 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege].La alin. (2) al art. 20^1, legiuitorul autorizează funcţionarul vamal să efectueze înregistrări foto, video şi audio, cu mijloacele din dotare, respectiv înregistratoare audio-video portabile de tip body worn camera, ale momentelor operative, fără consimţământul persoanelor vizate, în situaţiile în care există suspiciuni privind săvârşirea unor fapte de fraudă fiscală şi vamală.Sintagma „moment operativ“ nu este definită de legiuitor, însă ar putea fi interpretată în funcţie de context, referindu-se la un moment în care se iau acţiuni rapide şi eficiente (activ, rapid, eficace) sau la un moment critic în cadrul unei operaţiuni/proceduri. Pe de altă parte, fapta de „fraudă“ este o infracţiune care constă într-un act de înşelăciune comis pentru a obţine câştiguri personale sau pentru altul ori de a cauza o pierdere unei alte părţi.Prin aceste dispoziţii legale, legiuitorul derivat acordă puteri discreţionare funcţionarilor vamali, substituindu-i practic organului de urmărire penală.Apreciem că, în contextul legal actual, funcţionarii vamali au toate pârghiile legale de a preîntâmpina comiterea de fapte antisociale şi de a descoperi fapte de fraudă vamală şi fiscală.Autoritatea păstrează înregistrările şase luni în lipsa unei proceduri stabilite prin ordin al preşedintelui Autorităţii.Or, cu privire la modalităţile şi metodele de supraveghere tehnică şi la actele de autorizare, acestea, conform legislaţiei în vigoare, sunt dispuse doar în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură penală sau ale Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională.În ceea ce priveşte modul de autorizare a mandatelor din care pot rezulta înregistrări audio-video sau foto, Curtea, în jurisprudenţa sa, a constatat că legislaţia în vigoare normează două sisteme normative diferite - cel reglementat de Codul de procedură penală şi cel reglementat de Legea nr. 51/1991 - subliniind diferenţele care decurg din reglementarea separată a acestor două sisteme.Scopul pentru care este dispusă autorizarea mandatelor: primele au ca scop tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, iar celelalte au ca scop securitatea naţională. Toate aceste activităţi pot fi realizate numai de către organele de urmărire penală, aşa cum sunt enumerate în art. 55 din Codul de procedură penală: respectiv procurorul, organele de cercetare penală, ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare penală speciale. Mai mult, prin Decizia nr. 55/2022 Curtea a stabilit în mod ferm că în această categorie nu intră organele statului cu atribuţii care, potrivit legislaţiei în vigoare, se exercită în domenii care nu ţin de prevenirea şi descoperirea infracţiunilor şi de tragerea la răspundere a persoanelor care au săvârşit infracţiuni.Dacă efectele procedurii presupuse administrative sunt înlăturarea din funcţie a funcţionarului, conform jurisprudenţei CEDO, gravitatea sancţiunilor face necesară asimilarea cu regimul penal, în ceea ce priveşte probele, garanţiile etc. În consecinţă, atribuirea mascată a calităţii de organ de cercetare penală unor organe cu atribuţii în domeniile vamal, fiscal şi al dreptului muncii încalcă prevederile art. 1 alin. (5), ale art. 26 şi 28 din Constituţie.Pe de altă parte, sfera drepturilor şi obligaţiilor poate fi restrânsă prin măsuri legislative naţionale numai în cazul în care restrângerea respectivă constituie o măsură necesară, corespunzătoare şi proporţională, în cadrul unei societăţi democratice, pentru protejarea anumitor interese publice, cum ar fi pentru a permite desfăşurarea cercetării penale, protejarea securităţii naţionale, apărarea sau siguranţa publică.Cu privire la limitarea exerciţiului dreptului la viaţă intimă, familială şi privată, Curtea a subliniat că aceasta trebuie să aibă loc într-o manieră clară, previzibilă şi lipsită de echivoc, astfel încât să fie îndepărtată, pe cât posibil, eventualitatea arbitrarului sau a abuzului autorităţilor în acest domeniu.În concret, datele avute în vedere conduc la concluzii precise privind viaţa privată a persoanelor ale căror date au fost păstrate, concluzii ce pot viza obiceiuri din viaţa privată, locuri de şedere permanente, activităţi desfăşurate.În aceste condiţii, înregistrările foto-audio-video nu sunt supuse autorizării prealabile a judecătorului de drepturi şi libertăţi, motiv pentru care nu respectă condiţiile impuse de principiul proporţionalităţii şi nu oferă garanţii care să asigure confidenţialitatea datelor cu caracter personal.Cu privire la etapa mecanismului de reţinere, stocare şi accesare a acestor înregistrări foto-audio-video, se observă că legiuitorul omite să reglementeze prin lege, lăsând la latitudinea preşedintelui Autorităţii stabilirea, printr-un ordin încheiat la o dată ulterioară, reglementarea acestei proceduri - aspect care încalcă dispoziţiile constituţionale, având în vedere că astfel de date cuprind conţinutul acestor comunicări, iar persoanele vizate nu sunt informate cu privire la acest aspect, fiind susceptibile să imprime în conştiinţa acestora sentimentul că viaţa lor privată face obiectul unei supravegheri.

Ca atare, în condiţiile în care legiuitorul nu a adoptat printr-o lege procedura reţinerii, stocării şi accesării înregistrărilor fotoaudio-video ale multiplelor persoane vizate, dispoziţiile art. 20^1 sunt lipsite de efecte juridice, reglementând o obligaţie ulterioară, dar aflată într-un raport de necesitate sine qua non cu o obligaţie anterioară - aceea a reţinerii şi stocării acestor informaţii - pe care legiuitorul omite să o reglementeze.Chiar dacă norma prevede garanţiile necesare accesului la informaţiile stocate, prin modul ambiguu de redactare, lipsit de predictibilitate, datorită faptului că obligaţia reţinerii şi stocării informaţiilor poate fi reglementată prin acte normative infralegale, adoptate de autorităţi publice administrative cu competenţe în diferite materii (vamal, fiscal, inspecţia muncii), aceasta este incompatibilă cu drepturile fundamentale a căror protecţie este consacrată constituţional, prin raportare la art. 1 alin. (5), art. 26 şi 28 din Constituţie.În acest mod se deschide posibilitatea unor excese în activitatea de stocare şi accesare a unor astfel de date, cu riscul afectării dreptului la viaţă privată a persoanei, iar proporţionalitatea nu este asigurată prin reglementarea legală a unor garanţii corespunzătoare.Ca atare, apreciem că măsura legislativă instituită prin reglementările criticate depăşeşte limitele a ceea ce este adecvat, fiind de natură a deturna scopul pe care legiuitorul şia propus să îl realizeze, consecinţa fiind afectarea unor drepturi fundamentale.În ceea ce priveşte justul echilibru între interesele concrete ale beneficiarilor legii, apreciem că, în aplicarea principiului proporţionalităţii în materie de legiferare, legiuitorul este ţinut de o condiţie de rezonabilitate, respectiv să fie preocupat ca exigenţele instituite să fie îndeajuns de rezonabile, încât să nu pună sub semnul întrebării însăşi existenţa unor drepturi; or, prin măsurile prevăzute, legiuitorul nu a respectat această condiţie de rezonabilitate, întrucât prevederile criticate au ca efect juridic producerea unui dezechilibru între interesul public general şi interesele individuale ale persoanelor.Prin atribuirea către inspectorii vamali, fiscali şi ai inspecţiei muncii a competenţei funcţionale de a înregistra şi fixa fotoaudio-video în procedurile penale, aspect de specialitate fiscală, activităţi al căror rezultat să fie folosit de către organele judiciare ca mijloace de probă, acestora li se acordă explicit atribuţii care le depăşesc pe cele ale unui simplu expert sau specialist, întrucât inspectorii vamali, fiscali şi ai inspecţiei muncii au puterea (fiind autorizaţi) de a desfăşura activităţi investigative, intruzive şi discreţionare, care au calitatea unor adevărate acte de cercetare penală.Se constată că art. 5 alin. (1) ind. 1 stabileşte că mijloacele de probă sunt obţinute de către organele fiscale cu ocazia activităţii de control, chiar şi în situaţia în care procurorul nu a fost sesizat, iar urmărirea penală nu a fost începută. Or, conform Codului de procedură penală, reglementarea procedural-fiscală referitoare la relaţia dintre organul de urmărire penală şi organele fiscale trebuie să se refere, de principiu, la posibilitatea obţinerii, de către organul de urmărire penală, a concursului organului fiscal numai în cazul procesului penal, adică după începerea urmăririi penale, conform art. 305 din Codul de procedură penală.Or, în contextul actual, cadrul legal propus relativizează însuşi conceptul de proces penal.Prin urmare, colaborarea dintre autorităţile antereferite, în privinţa obţinerii mijloacelor de probă, trebuie să se subsumeze concepţiei de ansamblu a Codului de procedură penală, care prevede la art. 97 alin. (2) că proba se obţine în procesul penal prin mijloacele strict prevăzute acolo.În consecinţă, dispoziţiile legale ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 trebuie interpretate şi aplicate în mod obligatoriu prin coroborare cu dispoziţiile Codului de procedură penală aplicabile în această materie.În versiunea propusă prin asumarea răspunderii, legiuitorul delegat atribuie calitatea de mijloc de probă acestor înregistrări foto-audio-video, care nu pot fi interpretate şi aplicate prin coroborarea cu dispoziţiile Codului de procedură penală aplicabile în materia mijloacelor de probă, ci, dimpotrivă, se relevă o tensiune majoră normativă în conţinutul textelor legale propuse şi art. 100 din Codul de procedură penală.Din evaluarea cadrului legislativ, atât a celui supus controlului de constituţionalitate în materie fiscală, cât şi a celui care reglementează în materie procesual-penală, apreciem că statul, prin autorităţile sale cu competenţe legislative, deşi a procedat la o reformă, nu a stabilit un sistem de referinţă unitar în privinţa administrării probelor.În materie penală, raportat la dreptul fiscal, modalitatea în care a fost configurat textul criticat indică faptul că aceasta reglementează, în fapt, o procedură în materie penală care nu se încadrează în sistemul legal de obţinere a probelor, cu nerespectarea principiului unicităţii reglementării în materie.Mai mult, în filosofia actualului Cod de procedură penală, nici măcar procesul-verbal încheiat de organul de constatare nu mai este mijloc de probă, ci doar act de sesizare a organelor de urmărire penală. Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, a reţinut că, „deşi organul de constatare poate întocmi un proces-verbal de constatare, într-un cadru extraprocesual, acesta nu poate constitui în acelaşi timp şi mijloc de probă“ (Decizia nr. 80 din 14 februarie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 382 din 24 aprilie 2024, paragraful 24 şi urm.). În aceste condiţii, ne punem întrebarea legitimă: care este statutul juridic real al înregistrărilor foto-video efectuate de funcţionari publici din cadrul ANAF şi din cadrul Autorităţii Vamale Române fără consimţământul persoanelor vizate? Pe baza lor, aceşti funcţionari încheie procese-verbale de constatare? Dacă da, ele nu pot fi folosite în procesul penal, iar dacă nu, care este scopul înregistrărilor şi al păstrării lor pe o durată de 6 luni de la data obţinerii acestora în ipoteza în care nu sunt considerate probe?3. Argumentele de mai sus sunt valabile mutatis mutandis şi în cazul funcţionarilor publici care ocupă funcţii de conducere şi funcţii generale de execuţie şi de executare silită din cadrul ANAF, care poartă „înregistratoare audio-video portabile de tip body-cam“ şi care înregistrează şi fixează „cu mijloacele foto-audio-video din dotare activităţi desfăşurate în spaţii publice, fără consimţământul persoanelor vizate“ sau „momente operative ... în cazul în care există suspiciuni privind săvârşirea unor acte şi fapte de evaziune fiscală şi fraudă fiscală“.
Judecători,

Cristian Deliorga
Gheorghe Stan------

`CTRL` + `F` sau `F3`	Căutare rapidă pe textul actului
`CTRL` + `G`	Salt la articolul, din act, dorit
`F1`	Manual de utilizare
`F12`	Descărcare acces la distanţă

`FB`	Forma de bază a actului
`FC`	Forma consolidată a actului
`FR`	Forma republicată a actului (ex: FR1, FR2..)
Text roşu	Reprezintă textul formei de bază modificat
Text albastru	Reprezintă textul anterior ultimei modificări
Text albastru	Reprezintă textul ultimei modificări
Fundal roz	Culoarea asociată articolului monitorizat
Fundal albastru	Culoarea asociată comentarilui pe articol / paragraf
Fundal fosforescent	Culoarea asociată adnotării la articol / paragraf
Fundal galben	Culoarea asociată notelor
Fundal verde	Culoarea normelor în text
	Acţiuni suferite, Diferenţe, Jurisprudenţă pe act

Sfaturi şi Scurtături

Structură Act

Explicaţii Acte

Salvează criteriul de selecţie?
Actualizată automat?
Monitorizată?

ultimele 20 acte accesate

Sfaturi şi Scurtături

Structură Act

Jurisprudenţă

Explicaţii Acte