DECIZIA nr. 356 din 17 iulie 2025referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 2, ale art. I pct. 3, ale art. I pct. 5, ale art. I pct. 6, ale art. I pct. 7, ale art. I pct. 8, ale art. I pct. 9, ale art. I pct. 14, ale art. I pct. 15 şi ale art. II pct. 1 din Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor, simbolurilor şi faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război, precum şi pentru modificarea Legii nr. 157/2018 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea antisemitismului
Publicat în
MONITORUL OFICIAL nr. 1084 din 25 noiembrie 2025Data intrării în vigoare 25-11-2025
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 2, ale art. I pct. 3, ale art. I pct. 5, ale art. I pct. 6, ale art. I pct. 7, ale art. I pct. 8, ale art. I pct. 9, ale art. I pct. 14, ale art. I pct. 15 şi ale art. II pct. 1 din Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor, simbolurilor şi faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război, precum şi pentru modificarea Legii nr. 157/2018 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea antisemitismului (PLx nr. 168/2025), obiecţie formulată de Preşedintele României. 2. Curtea Constituţională a fost sesizată prin Adresa nr. 832 din 10 iulie 2025, care a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 8.678 din 10 iulie 2025 şi constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.255A/2025.3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt formulate critici de neconstituţionalitate intrinsecă, prin raportare la dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) şi (5), art. 20, art. 30, art. 31 şi art. 33. Totodată, în motivarea obiecţiei, este invocată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la calitatea legii penale, aşadar dispoziţiile art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ce reglementează principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei.
I. Critici de neconstituţionalitate raportate la prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 20 din Constituţie, precum şi la cele ale art. 7 din Convenţie4. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se susţine că dispoziţiile legale criticate sunt lipsite de claritate, precizie şi previzibilitate, motiv pentru care contravin jurisprudenţei Curţii Constituţionale şi celei a Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la calitatea legii. Sunt invocate, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 210 din 8 aprilie 2014, paragrafele 27 şi 28, Decizia Curţii Constituţionale nr. 629 din 4 noiembrie 2014, paragraful 46, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 561 din 15 septembrie 2021, paragraful 35.5. Referitor la noţiunile de „legionar“ şi „fascist“, folosite de către legiuitor în cuprinsul prevederilor legale criticate, se susţine că prima modificare importantă pe care o aduce legea analizată este cea prevăzută la art. I pct. 5 din cuprinsul acesteia, respectiv faptul că extinde sfera organizaţiilor interzise la cele cu caracter legionar, pe care le alătură organizaţiilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob, care sunt, în prezent, interzise, în mod expres, prin dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002. 6. Se arată că, spre deosebire de celelalte organizaţii interzise (rasiste şi xenofobe), care pot fi definite prin raportare la anumite criterii relativ obiective, respectiv discriminarea unor persoane sau a unor grupuri de persoane, în funcţie de rasă sau naţionalitate, noţiunea de „legionar“ nu este definită nicăieri în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002. Se observă că legea criticată defineşte sintagma „Mişcare Legionară“, la art. I pct. 4, fără a lămuri însă care este raportul dintre adjectivul „legionar“ (referitor la organizaţii) şi sintagma anterior menţionată. 7. În acest context, se precizează că noţiunea de „legionar“ nu poate fi înţeleasă nici prin raportare la semnificaţia sa obişnuită, din limba română, respectiv la cea prevăzută în cuprinsul Dicţionarului explicativ al limbii române, interpretare la care obligă, în mod expres, prevederile art. 36 alin. (4) teza întâi din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.8. Se susţine că aceeaşi confuzie semantică este creată în privinţa sensului sintagmei „materiale legionare“ din cuprinsul dispoziţiilor art. I pct. 6 din legea criticată.9. Astfel, se susţine că absenţa unei definiţii legale exprese a noţiunii de „legionar“ lasă loc arbitrarului în activitatea organelor judiciare chemate să urmărească şi să judece cele două infracţiuni prevăzute la art. I pct. 5 şi pct. 6 din legea criticată, aspect ce poate să genereze o jurisprudenţă neunitară şi, în consecinţă, instabilitate juridică. Se subliniază că pericolele anterior menţionate sunt cu atât mai mari cu cât infracţiunile analizate care privesc iniţierea, constituirea, aderarea, sprijinirea unei organizaţii cu caracter legionar sunt sancţionate cu pedepse penale severe (închisoarea de la 3 la 10 ani şi, respectiv, de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi). 10.
Se mai susţine că, în mod similar, nici termenul de „fascist“ nu beneficiază de o definiţie legală, chiar dacă acesta este folosit constant în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002, aspect ce ridică aceeaşi problemă de neconformitate a dispoziţiilor legale criticate cu standardele de calitate a legii impuse de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie.11. Făcându-se apel la dreptul comparat, este invocată legislaţia penală din Franţa (art. R645-1 din Codul penal), din Italia (art. 3 pct. 3 din Legea nr. 654/1975) şi din Germania (art. 86a din Codul penal) ce reglementează domeniul analizat.12. În ceea ce priveşte sintagma „materiale fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe“, se susţine că aceasta este lipsită de claritate, din perspectiva conţinutului, a concentraţiei sale şi a definirii autorului faptelor. 13. Cu privire la conţinutul sintagmei anterior menţionate, se observă că aceasta este folosită de legiuitor în configurarea obiectului material al infracţiunii prevăzute la art. I pct. 6 din legea criticată, care are în vedere, conform art. I pct. 3 din aceeaşi lege, imagini, mesaje text, conţinut audiovideo, cărţi, articole, documente, materiale de propagandă, precum şi alte asemenea reprezentări care transmit idei, concepţii sau doctrine fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe. Se susţine că definiţia astfel dedusă este circulară, deoarece lămureşte numai sensul noţiunii de „materiale“, dar calificarea acestora ca fiind fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe se realizează prin trimitere la noţiunile de „idei“, „concepţii“ şi „doctrine fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe“, semnificaţia atributelor astfel enumerate nefiind precizată; cu alte cuvinte, lipseşte tocmai elementul central (substanţial) al „materialelor“ la care se referă faptele incriminate de art. I pct. 6 din legea criticată, ceea ce lasă loc arbitrarului în interpretarea şi aplicarea noţiunilor analizate de către organele judiciare.14. Se susţine, totodată, că asemenea idei, concepţii şi doctrine fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe nu sunt cele identificate, în mod expres, în cuprinsul art. 2 lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002, normă juridică ce nu a suferit modificări ca urmare a adoptării legii ce face obiectul prezentei sesizări. În acest sens, se arată că enumerarea din cuprinsul normei anterior menţionate nu este una exhaustivă, fapt ce rezultă din utilizarea, în textul ei, a conjuncţiei „precum“ şi că prevederile acesteia utilizează concepte relative ori imposibil de cuantificat, cum ar fi „naţionalismul extremist“. 15. Se arată că legislaţia în vigoare nu delimitează conceptul de „naţionalism“ de superlativul acestuia, „naţionalismul extremist“, astfel că este dificilă delimitarea dintre idei, concepţii şi doctrine simplu naţionaliste, care par să fie permise de legiuitor, şi cele extremiste, a căror distribuire sau punere la dispoziţia publicului se pedepseşte cu închisoarea de la un an la 5 ani şi interzicerea unor drepturi. Cu alte cuvinte, se susţine că, din perspectiva anterior precizată, frontiera ilicitului penal nu este deloc trasată de legiuitorul organic. Totodată, se susţine că sintagma „naţionalism extremist“ din cuprinsul art. 2 lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 este neconstituţională în raport cu dispoziţiile art. 30 alin. (7) din Constituţie, extinzând nepermis sfera limitărilor care pot fi aduse libertăţii de exprimare. De altfel, se susţine că şi caracterul exemplificativ al enumerării prevăzute la art. 2 lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 contravine normei constituţionale anterior menţionate, deoarece caracterul exemplificativ al celei dintâi tinde la extinderea sferei de aplicare a dispoziţiilor art. 30 alin. (7) din Constituţie. 16. Se susţine că sintagma criticată este lipsită de claritate şi din perspectiva concentraţiei sale, deoarece, distinct de cele mai sus invocate, legiuitorul nu precizează nivelul concentraţiei de conţinut fascist, legionar, rasist sau xenofob dincolo de care un astfel de conţinut poate constitui obiectul material al infracţiunilor reglementate prin dispoziţiile legii criticate. Se face trimitere, în acest sens, la versurile poeziei lui Mihai Eminescu, „Scrisoarea III“, despre care se afirmă ca ar putea fi considerate interzise potrivit legii criticate. Din acest punct de vedere, se susţine că dispoziţiile art. I pct. 8 din legea criticată nu reglementează o excepţie suficientă. 
17. Din perspectiva autorului faptei ce vizează materiale fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe, se susţine că, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 4 alin. (1), (2), (2^1) [astfel cum acesta este reglementat prin art. I pct. 6 din legea criticată] şi alin. (3) [astfel cum acesta este modificat prin art. I pct. 8 din legea criticată] din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002, nu rezultă cu certitudine sfera persoanelor care pot fi subiect activ al infracţiunilor incriminate prin legea ce face obiectul prezentei sesizări. 18. Cu privire la sintagma „cultul persoanelor care au făcut parte din conducerea organizaţiilor fasciste, legionare, rasiste şi xenofobe“ din cuprinsul art. I pct. 9 şi pct. 15 din legea criticată, se susţine că aceasta este neconstituţională, fiind contrară standardelor de calitate a legii, prevăzute la art. 1 alin. (5) din Constituţie, pentru cele trei motive care vor fi arătate infra. 19. În primul rând, se susţine că legea criticată nu prevede autoritatea competentă să stabilească că o anumită organizaţie are caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob, astfel că există riscul pronunţării unor soluţii contradictorii în practica administrativă şi în cea judiciară; altfel spus, este posibil ca una şi aceeaşi organizaţie să fie calificată de anumite instanţe sau organe administrative ca având un caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob, pe când alte autorităţi judiciare sau administrative să aprecieze că organizaţia respectivă nu poate să fie încadrată în această categorie. Pentru aceste motive, se arată că dispoziţiile legale criticate creează un climat de insecuritate juridică ce contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Constituţie.20. Mai mult, se arată că prevederile legale criticate se îndepărtează chiar şi de standardele impuse de reglementarea existentă. Astfel, potrivit art. 2 lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002, în categoria persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de război, sunt cuprinse şi persoanele din conducerea unei organizaţii al cărei caracter criminal a fost constatat prin hotărârea unei instanţe penale internaţionale. Noua reglementare nu mai prevede însă condiţia obligatorie a calificării unei organizaţii ca având caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob printr-o hotărâre judecătorească definitivă care să constate acest caracter, aspect care încalcă principiul supremaţiei legii şi competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti de a se pronunţa asupra limitării drepturilor fundamentale.21. În al doilea rând, se arată că legea criticată nu enumeră criteriile potrivit cărora se poate stabili că o persoană a făcut parte din conducerea unei organizaţii dintre cele prohibite de dispoziţiile legale criticate. Mai exact, se susţine că legiuitorul ar fi trebuit să lămurească cel puţin următoarele aspecte: care sunt atribuţiile pe care persoana vizată trebuia să le fi îndeplinit pentru a se considera că face parte din organele de conducere ale organizaţiei, respectiv că nu a deţinut o simplă funcţie de execuţie în cadrul organizaţiei interzise; dacă prevederile nou-introduse în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 se referă doar la conducerea centrală a organizaţiei interzise sau şi la organele locale de conducere ale aceleiaşi organizaţii; dacă este relevantă implicarea efectivă a persoanei în conducerea organizaţiei sau dacă simpla împrejurare că aceasta figurează nominal printre membrii conducerii organizaţiei este suficientă pentru aplicarea prevederilor legale nou-introduse.22. Sunt invocate, totodată, pct. 8 şi 10 din Avizul nr. 125 din 6.05.2025 al Consiliului Legislativ referitor la proiectul legii ce face obiectul prezentei sesizări.23. În al treilea rând, se susţine că legea criticată nu prevede semnificaţia noţiunii de „promovare publică“ a cultului anumitor categorii de persoane. Se subliniază faptul că este evident că un astfel de cult implică o acţiune mai intensă decât simpla admiraţie a unei persoane, însă este total incertă graniţa dintre admiraţia licită a unei persoane (chiar dacă aceasta face parte din categoriile indicate de legiuitor) şi cultul unei astfel de persoane, ca faptă prevăzută de legea penală. Cu alte cuvinte, se susţine că legiuitorul ar fi trebuit să reglementeze un prag minim de intensitate a promovării persoanelor enumerate la art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 care să poată fi luat drept reper de către organele judiciare competente cu prilejul soluţionării cauzelor penale. 
II. Critici de neconstituţionalitate raportate la prevederile art. 30, art. 31 şi art. 33 din Constituţie24. Se arată că dispoziţiile legale criticate instituie o veritabilă cenzură, care anihilează exerciţiul tuturor celor trei drepturi fundamentale: libertatea de exprimare, dreptul la informaţie şi accesul la cultură. 25. În acest sens, se susţine că textele criticate pot fi interpretate ca o interdicţie de difuzare referitoare la texte culturale şi de interacţiune interpersonală, o astfel de interdicţie fiind contrară dreptului la informaţie, prevăzut de art. 31 din Constituţie şi accesului la cultură, prevăzut de art. 33 din Constituţie.26. Se arată, de asemenea, că dispoziţiile legale criticate pot fi interpretate în sensul interzicerii oricăror referiri la o anumită persoană (de exemplu, simpla citare a unor declaraţii făcute de o persoană; promovarea unor idei ale persoanei, care nu au legătură cu vreo ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă; prezentarea unor aspecte considerate pozitive din activitatea persoanei, altele decât cele care au legătură cu discriminarea sau ura naţională, rasială, de clasă sau religioasă), o asemenea interdicţie contravenind libertăţii de exprimare, astfel cum aceasta este reglementată la art. 30 din Constituţie.27. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a comunica punctele lor de vedere.28. Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.29.
Cu privire la criticile formulate prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, se apreciază că acestea sunt neîntemeiate, astfel cum reiese din analiza sistematică a prevederilor legii contestate şi a sintagmelor criticate de autorul sesizării. Sunt invocate, în acest sens, jurisprudenţa Curţii Constituţionale (spre exemplu, Decizia nr. 189 din 2 martie 2006 şi Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012) şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului (spre exemplu, Hotărârea din 5 ianuarie 2000 pronunţată în Cauza Beyeler împotriva Italiei, Hotărârea din 23 noiembrie 2000 pronunţată în Cauza Ex-regele Greciei şi alţii contra Greciei, Hotărârea din 24 mai 2007 pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României şi Hotărârea din 8 iulie 2008 pronunţată în Cauza Fener Rum Patrikligi împotriva Turciei) referitoare la standardele de calitate a legii, precum şi dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, arătându-se că expresiile indicate de autorul sesizării cuprind termeni consacraţi în limbajul juridic, utilizaţi în înţelesul curent din limba română, fără abrevieri ori semnificaţii particulare; totodată, se arată că în cuprinsul acestora nu sunt utilizate noţiuni noi, neologisme, regionalisme ori cuvinte cu sens echivoc.30. Se observă, astfel, că sintagma „idei, concepţii sau doctrine fasciste, legionare, rasiste ori xenofobe“, din cuprinsul art. I pct. 3 din legea contestată, este utilizată unitar în cuprinsul ordonanţei modificate şi completate prin legea criticată, în mod corelativ celorlalte noţiuni, definite la art. 2 lit. a) şi b) al aceleiaşi ordonanţe, care nu sunt supuse intervenţiilor legislative aduse prin legea contestată. 31. În ceea ce priveşte sintagma „aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui asemenea grup“, se arată că aceasta este prevăzută la art. 3 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 şi că asemenea forme de manifestare a infracţiunii au fost incriminate de legiuitor încă din anul 2002 [a se vedea dispoziţiile art. 3 alin. (2) al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002].32. În subsidiar, se observă că autorul sesizării critică şi dispoziţii ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002, în forma lor în vigoare, apreciind că termenul „naţionalismul extremist“ din cuprinsul acesteia este lipsit de claritate, precizie şi previzibilitate. Se arată însă că acest aspect excedează cadrului constituţional al controlului de constituţionalitate a priori în limitele căruia a fost formulată prezenta sesizare.33. Pentru aceste motive, se apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale prin raportare la prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.34. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate formulate prin invocarea dreptului la informaţie (art. 31 din Constituţie), accesului la cultură (art. 33 din Constituţie) şi libertăţii de exprimare (art. 30 din Constituţie), se observă că autorul sesizării foloseşte o tehnică de redactare prin care enumeră, cu caracter generic, mai multe dispoziţii din Legea fundamentală, fără a argumenta pentru fiecare situaţie încălcările pretinse, elementele prezentate constituind doar ipoteze circumstanţiale, invocate din perspectivă interpretativă, care excedează controlului de constituţionalitate.35. Guvernul apreciază că dispoziţiile legale criticate nu contravin prevederilor constituţionale şi convenţionale invocate în susţinerea sesizării.
36. Referitor la criticile de neconstituţionalitate raportate la prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, cu titlu general, sunt invocate considerentele şi soluţiile pronunţate de Curtea Constituţională prin deciziile nr. 189 din 2 martie 2006, nr. 903 din 6 iulie 2010, nr. 743 din 2 iunie 2011, nr. 26 din 18 ianuarie 2012, nr. 183 din 2 aprilie 2014, nr. 845 din 18 noiembrie 2020, nr. 65 din 24 februarie 2022 şi nr. 649 din 15 decembrie 2022, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, făcându-se trimitere, cu titlu exemplificativ, la Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi MilitaruPidhorni împotriva României, paragraful 3, şi la Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi - S.R.L. şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109, Hotărârea din 15 octombrie 2015, pronunţată în Cauza Perincek împotriva Elveţiei, paragraful 133, Hotărârea din 27 iunie 2017, pronunţată în Cauza Satakunnan Markkînaporssi Oy şi Satamedia Oy împotriva Finlandei, paragraful 143.37. Analizând normele criticate din perspectiva jurisprudenţei menţionate mai sus, se arată că, într-adevăr, după cum se susţine de către autorul sesizării, termenul „legionar“ nu este definit expres de dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002. Însă sintagma „organizaţie cu caracter ... legionar“ este definită la art. 2 lit. a) din aceeaşi ordonanţă încă în redactarea acesteia din anul 2015, ca fiind „orice grup format din trei sau mai multe persoane, care îşi desfăşoară activitatea temporar sau permanent, în scopul promovării ideilor, concepţiilor sau doctrinelor ... legionare ... În această categorie pot fi incluse organizaţiile cu sau fără personalitate juridică, partidele şi mişcările politice, asociaţiile şi fundaţiile, societăţile reglementate de Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi orice alte persoane juridice care îndeplinesc cerinţele prevăzute la prezenta literă“. Or, legea criticată nu modifică şi nu completează acest text.38. Referitor la identificarea ideilor, concepţiile sau doctrinelor legionare, se susţine că un număr mare de lucrări documentate istoric au făcut îndeobşte cunoscut că, printr-o intensă propagandă, legionarii au contestat valorile democraţiei şi au acţionat pentru instaurarea unei dictaturi ce viza segregaţia rasială; în percepţia legionară, democraţia şi liberalismul erau impuse de democraţiile occidentale. În acest context, se menţionează că instanţa de contencios constituţional a admis posibilitatea utilizării noţiunilor doctrinare în interpretarea normelor juridice, fiind indicate considerentele Deciziei nr. 404 din 21 septembrie 2022.39. Cu privire la critica referitoare la definiţia circulară a noţiunii de „materiale fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe“ se arată că aceasta se rezumă la faptul că nu poate fi dedus clar sensul termenilor „idei, concepţii sau doctrine fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe“, fiind aplicabile, în mod corespunzător, în privinţa sa, considerentele mai sus arătate.40. Referitor la lipsa de claritate a noţiunii de „materiale fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe, din perspectiva concentraţiei conţinutului“ se apreciază că aceasta se reduce tot la sensul termenilor uzitaţi în cuprinsul său, fiind, de asemenea, aplicabile considerentele mai sus menţionate. 41. În ceea ce priveşte caracterul pretins neclar al sintagmei „cultul persoanelor care au făcut parte din conducerea organizaţiilor fasciste, legionare, rasiste şi xenofobe“ se arată că cea care ar putea fi considerată „autoritatea competentă“ să stabilească dacă o anumită organizaţie are un astfel de caracter este instanţa de judecată. În plus, se menţionează că eventualele soluţii contradictorii pronunţate de instanţele judecătoreşti în aplicarea dispoziţiilor legale criticate pot fi unificate prin deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul unui recurs în interesul legii, potrivit rolului acestei instanţe, consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie. 42. Cât priveşte criteriile prin raportare la care se poate stabili dacă o persoană a făcut parte din conducerea unei astfel de organizaţii, având în vedere multitudinea de situaţii practice, se susţine că o reglementare strictă ar putea să restrângă aplicabilitatea normei şi să lase în afara ipotezei acesteia unele situaţii pe care legiuitorul nu avea cum să le prevadă la momentul redactării textului, ceea ce ar putea da naştere unei aplicări neunitare a unei astfel de soluţii legislative.
43. Referitor la prezentarea, între argumentele expuse în susţinerea criticii, a unor observaţii ale Consiliului Legislativ cu privire la legea analizată, este invocată Decizia Curţii Constituţionale nr. 723 din 12 decembrie 2023, paragraful 125. 44. În privinţa criticilor de neconstituţionalitate raportate la dispoziţiile art. 30, art. 31 şi art. 33 din Constituţie, este invocată Decizia Curţii Constituţionale nr. 649 din 24 octombrie 2018, paragrafele 62 şi 64, Decizia nr. 629 din 4 noiembrie 2014 şi Decizia nr. 137 din 16 martie 2022. Se susţine că aceleaşi argumente sunt valabile şi în ceea ce priveşte accesul la cultură şi dreptul la informaţie, niciunul dintre acestea nefiind un drept absolut.45. Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul de vedere solicitat. 46. La dosarul cauzei, în calitate de amicus curiae, domnul Bogdan Ionescu, avocat în cadrul Baroului Arad, a depus un memoriu prin care solicită respingerea prezentei obiecţii de neconstituţionalitate, iar Asociaţia Culturală „Cealaltă Românie“, cu sediul în Bacău, prin reprezentantul său domnul Vasile Botomei, Asociaţia „Apărătorii Dreptei Credinţe Calendarul Ortodox Iulian“, cu sediul în Paşcani, reprezentată de domnul Gabriel Ilăşoaia, Asociaţia Civică Dreptate - Filiala Prahova, cu sediul în Bucov, reprezentată de domnul vicepreşedinte Costel Cotîrlan Simioniuc, domnul lector univ. dr. Florian Olteanu de la Universitatea din Craiova, domnul Victor Roncea şi domnul Dogaru Victor Dorian au depus la dosar documente prin care solicită admiterea obiecţiei.CURTEA,examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, punctul de vedere al Guvernului, înscrisurile depuse la dosarul cauzei, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:47. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. I pct. 2, ale art. I pct. 3, ale art. I pct. 5, ale art. I pct. 6, ale art. I pct. 7, ale art. I pct. 8, ale art. I pct. 9, ale art. I pct. 14, ale art. I pct. 15 şi ale art. II pct. 1 din Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor, simbolurilor şi faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război, precum şi pentru modificarea Legii nr. 157/2018 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea antisemitismului, care au următorul cuprins:– 
Art. I pct. 2: „Articolul 1 se modifică şi va avea următorul cuprins: «Art. 1. - Pentru prevenirea şi combaterea incitării la ură naţională, rasială sau religioasă, la discriminare şi la săvârşirea de infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de război, prezenta ordonanţă de urgenţă reglementează interzicerea organizaţiilor, simbolurilor, materialelor şi faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de război.»“– Art. I pct. 3: „La articolul 2, după litera b) se introduce o nouă literă, lit. b^1), cu următorul cuprins: «b^1) prin materiale fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe se înţelege: imagini, mesaje text, conţinut audiovideo, cărţi, articole, alte documente şi materiale de propagandă, precum şi alte asemenea reprezentări, care transmit idei, concepţii sau doctrine fasciste, legionare, rasiste ori xenofobe.»“– Art. I pct. 5: „La articolul 3, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins: «Art. 3. - (1) Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi iniţierea sau constituirea unei organizaţii cu caracter fascist, legionar, rasist ori xenofob, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup.»“– Art. I pct. 6: „La articolul 4, alineatul (2^1) se modifică şi va avea următorul cuprins: «(2^1) Distribuirea sau punerea la dispoziţia publicului, în orice mod, de materiale fasciste, legionare, rasiste şi xenofobe constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.»“– Art. I pct. 7: „La articolul 4, după alineatul (2^1) se introduce un nou alineat, alin. (2^2), cu următorul cuprins: «(2^2) Dacă fapta prevăzută la alin. (2^1) este comisă prin intermediul unui sistem informatic, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate.»“– Art. I pct. 8: „La articolul 4, alineatul (3) se modifică şi va avea următorul cuprins: «(3) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută la alin. (1), (2), (2^1) sau (2^2), dacă este săvârşită în interesul artei sau ştiinţei, cercetării ori educaţiei sau în scopul dezbaterii unei chestiuni de interes public.»“– Art. I pct. 9: „Articolul 5 se modifică şi va avea următorul cuprins: «Art. 5. - Fapta persoanei de a promova, în public, cultul persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de război, al persoanelor care au făcut parte din conducerea organizaţiilor fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe, precum şi fapta de a promova, în public, idei, concepţii sau doctrine fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe, în sensul art. 2 lit. a), se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau amendă şi interzicerea unor drepturi.»“
– Art. I pct. 14: „Articolul 12 se modifică şi va avea următorul cuprins: «Art. 12. - Se interzice ridicarea sau menţinerea în locuri publice, cu excepţia muzeelor, a unor statui, grupuri statuare, plăci comemorative, referitoare la persoanele vinovate de săvârşirea infracţiunilor de genocid, contra umanităţii şi de război, precum şi la persoanele care au făcut parte din conducerea organizaţiilor fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe.»“– Art. I pct. 15: „Articolul 13 se modifică şi va avea următorul cuprins: «Art. 13. - (1) Se interzice acordarea sau menţinerea numelor persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de crime de război, precum şi al persoanelor care au făcut parte din conducerea organizaţiilor fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe, unor străzi, bulevarde, scuaruri, pieţe, parcuri sau altor locuri publice. (2) Se interzice, de asemenea, acordarea sau menţinerea numelor persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de război, precum şi ale persoanelor care au făcut parte din conducerea organizaţiilor fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe, unor organizaţii, cu sau fără personalitate juridică.»“– Art. II pct. 1: „La articolul 2, litera d) va avea următorul cuprins: «d) prin materiale antisemite se înţeleg: imagini, mesaje text, conţinut audiovideo, cărţi, articole, alte documente şi materiale de propagandă, precum şi orice alte asemenea reprezentări, care transmit idei, concepţii sau doctrine care promovează antisemitismul.»“48. Dispoziţiile constituţionale pretins încălcate sunt cele prevăzute la art. 1 alin. (3) şi (5) referitoare la statul de drept şi la calitatea legii, art. 30 cu privire la libertatea de exprimare, art. 31 referitor la dreptul la informaţie şi art. 33 privind accesul la cultură. Totodată, având în vedere invocarea art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ce reglementează principiul legalităţii infracţiunii şi a pedepsei, Curtea va reţine ca normă de referinţă şi prevederile art. 23 alin. (12) din Constituţie, astfel cum acestea sunt interpretate, în temeiul art. 20 alin. (1) din Constituţie, şi prin prisma art. 7 din Convenţie.I. Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate49. În prealabil examinării obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea are obligaţia verificării condiţiilor de admisibilitate a acesteia, prin prisma titularului dreptului de sesizare, a termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi a obiectului controlului de constituţionalitate. Dacă primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează să fie cercetate în ordinea aferentă, iar constatarea neîndeplinirii uneia dintre ele are efecte dirimante, făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (Decizia Curţii Constituţionale nr. 66 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018, paragraful 38).50. Prezenta obiecţie de neconstituţionalitate îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie sub aspectul titularului dreptului de sesizare, întrucât a fost formulată de Preşedintele României.
51. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de contencios constituţional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile, începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament, iar, potrivit art. 77 alin. (3) din Constituţie, în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare.52. În cauză, propunerea legislativă a fost adoptată de Senat, în calitate de Cameră de reflecţie, la data de 26 mai 2025, şi de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, la data de 11 iunie 2025. Legea a fost depusă la secretarii generali ai celor două Camere în vederea exercitării dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii la data de 16 iunie 2025, a fost trimisă Preşedintelui României pentru promulgare la data de 21 iunie 2025, iar la data de 10 iulie 2025 a fost formulată prezenta obiecţie de neconstituţionalitate. Astfel, Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată în interiorul termenului de 20 de zile de la data trimiterii legii adoptate spre promulgare.53. Sub aspectul obiectului controlului de constituţionalitate, Curtea reţine că este vorba despre o lege adoptată, dar nepromulgată încă.54. Prin urmare, având în vedere cele mai sus menţionate, Curtea constată că obiecţia este admisibilă (a se vedea, în acest sens, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018, paragraful 70, cea de-a doua ipoteză).55. În consecinţă, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate.II. Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate56.
Cu titlu preliminar, Curtea reţine că nazismul, fascismul şi legionarismul sunt concepte istorice şi politice care definesc o serie de regimuri şi mişcări politice care nu pot fi relativizate prin definiţii juridice de drept pozitiv. Ideologiile ce caracterizează aceste regimuri politice criminale instaurate şi certificate istoric pătrund, prin militantismul ideilor promovate şi propagate, în profunzimea structurilor sociale pe care le afectează în mod iremediabil. Or, o asemenea putere de persuasiune, precum şi mecanismele de promovare sau de exprimare (violenţa sistemică, asasinatul politic, antisemitismul) conduc la fragilizarea însăşi a acestor structuri sociale, precum şi la o îndepărtare de la valorile, principiile şi exigenţele democraţiei constituţionale. Ele fundamentează regimurile autoritare şi dictatoriale, cu consecinţa repudierii a însăşi democraţiei şi a statului de drept. Prin finalitatea lor, aceste regimuri politice totalitare au încălcat principiile statului de drept, drepturile omului şi democraţia. Pentru aceste motive, într-o societate democratică europeană, nu se poate accepta ca valorile şi principiile unor ideologii care au fundamentat mecanisme politice şi instituţionale de exterminare fizică a unor grupuri întregi de populaţie, suprimând demnitatea umană, să fie protejate prin invocarea unui element esenţial şi imanent al democraţiei, şi anume libertatea de exprimare. Constituţia reprezintă un sistem de referinţă şi de validare a democraţiei şi a statului de drept. Astfel, Constituţia descurajează şi sancţionează manifestările ce constituie un risc major în păstrarea naturii democratice a societăţii româneşti. De aceea, legiuitorul constituant a reglementat limite ale acestei libertăţi [art. 30 alin. (7) din Constituţie], ele având scopul de a proteja şi prezerva integritatea sistemului democratic al statului român. 57. Aşa fiind, atât consacrarea normativă a infracţiunilor specifice reglementate prin dispoziţiile legale criticate, cât şi scopul acestora sunt justificate şi legitime pentru că urmăresc să protejeze valorile şi principiile esenţiale ale democraţiei constituţionale împotriva unor fapte care prezintă un pericol considerabil pentru societăţile democratice. 58. Totodată, Curtea reţine că libertatea de exprimare a fiecărui cetăţean şi a mass-mediei joacă un rol fundamental în societate, fiind considerată unul dintre pilonii unei societăţi democratice şi o condiţie prealabilă esenţială pentru asigurarea protecţiei altor drepturi fundamentale ale fiecărui individ (a se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 7 decembrie 1976, pronunţată în Cauza Handyside împotriva Regatului Unit, paragrafele 48-50).59. Chiar înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona şi de integrarea Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene în dreptul primar al Uniunii Europene, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a considerat libertatea de exprimare ca fiind unul dintre principiile fundamentale ale ordinii juridice europene (Hotărârea din 22 decembrie 2008, pronunţată în Cauza Kabel Deutschland, paragraful 37). Aşadar, după recunoaşterea forţei juridice obligatorii a Cartei, instituţiile Uniunii Europene sunt a fortiori chemate să respecte acest drept fundamental atunci când îşi exercită puterile şi competenţele.60. Pe de altă parte, Curtea subliniază faptul că libertatea de exprimare nu este absolută, impunându-se a fi reglementată astfel încât să fie într-un continuu echilibru cu restul drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în sistemul Convenţiei neexistând o ierarhie a drepturilor relative. În acest scop, art. 10 alin. (2) din Convenţie permite statelor semnatare să restrângă, în anumite circumstanţe, libertatea de exprimare, conferindu-le o marjă de apreciere în acest sens. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, această marjă este mai amplă în domenii care implică decizii de natură morală (a se vedea Hotărârea din 24 mai 1988, pronunţată în Cauza Müller şi alţii împotriva Elveţiei, paragraful 43) şi este mai restrânsă în altele, precum discursul politic sau critica sistemului judiciar (a se vedea Hotărârea din 6 mai 2003, pronunţată în Cauza Perna împotriva Italiei, paragraful 39).61. De asemenea, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 355 din 10 iulie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 694 din 24 iulie 2025, a respins, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor, simbolurilor şi faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război, precum şi pentru modificarea Legii nr. 157/2018 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea antisemitismului, în ansamblul său, şi, în mod special, a dispoziţiilor art. I pct. 3 [cu referire la art. 2 lit. b^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. I pct. 4 [cu referire la art. 2 lit. f) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. I pct. 5 [cu referire la art. 3 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. I pct. 6 [cu referire la art. 4 alin. (2^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. I pct. 9 [cu referire la art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. I pct. 10 [cu referire la art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. I pct. 12 [cu referire la art. 6 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. I pct. 14 [cu referire la art. 12 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. I pct. 15 [cu referire la art. 13 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. II pct. 1 [cu referire la art. 2 lit. d) din Legea nr. 157/2018] şi ale art. II pct. 2 [cu referire la art. 4 din Legea nr. 157/2018], constatând că prevederile legale anterior menţionate, printre care se numără şi cvasitotalitatea dispoziţiilor legale criticate în prezenta cauză, nu contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5), art. 4, art. 6 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 20, art. 26, art. 29, art. 30 alin. (1) şi (2), art. 31, art. 32, art. 53, art. 75 şi art. 76 alin. (3) din Constituţie şi nici prevederilor art. 10 din Convenţie. 62. Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut că măsurile de politică penală reglementate prin legea criticată urmăresc să clarifice şi să detalieze legislaţia penală deja existentă, respectiv dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 şi ale Legii nr. 157/2018, prin modificări şi completări ale acestora care au ca scop punerea lor în acord cu noile realităţi sociale şi cu nevoia permanentă de protecţie penală a valorilor sociale vizate, asigurând, totodată, conformitatea acestora cu exigenţele principiului legalităţii, astfel cum acesta este reglementat la art. 23 alin. (12) din Constituţie şi la art. 7 din Convenţie.
63. Totodată, Curtea a reţinut că dispoziţiile legale criticate întrunesc standardele constituţionale de claritate, precizie şi previzibilitate, prevăzute la art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală, şi că acestea nu contravin dreptului la viaţă intimă, familială şi privată, prevăzut la art. 26 din Constituţie, şi nici libertăţii de exprimare, astfel cum aceasta este reglementată la art. 30 din Constituţie şi la art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.II.1. Criticile de neconstituţionalitate intrinsecă raportate la prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 23 alin. (12) din Constituţie, precum şi la cele ale art. 7 din Convenţie64. În ceea ce priveşte noţiunile de „legionar“ şi de „fascist“, criticate în cuprinsul sesizării, Curtea reţine că, în realitate, autorul solicită o definiţie legală, de drept pozitiv pentru ideologii şi mişcări politice care au fundamentat regimuri politice totalitare şi represive, care au promovat eliminarea în masă a unor grupuri sociale şi a căror existenţă şi caracter criminal au fost certificate în primul rând, istoric. Potrivit referinţelor istorice, fascismul de sorginte italiană a fundamentat un regim totalitar bazat pe naţionalism şi supremaţia statului şi care s-a manifestat prin militarism, expansionism, dar şi printr-o represiune violentă a opoziţiei şi suprimarea partidelor politice rivale cu ajutorul unei poliţii secrete. Nazismul german a împărtăşit unele trăsături cu fascismul italian, dar a avut şi particularităţi proprii. Prin ideologia sa rasială extremă, nazismul a promovat superioritatea rasei ariene şi a dus la persecutarea brutală a evreilor, romilor, persoanelor cu dizabilităţi şi a altor grupuri considerate „indezirabile“. Realitatea istorică confirmă că aceste regimuri au avut un caracter criminal, printre cele mai dure din istorie. Între aceste mişcări se înscrie şi Mişcarea Legionară din România, care este calificată în termeni istorici ca o mişcare de sorginte fascistă, criminală, întrucât a militat şi a pus în aplicare, prin membrii săi, eliminarea fizică a unor persoane/grupuri sociale, promovând şi practicând violenţa, asasinatele politice şi antisemitismul. 65. Aşa fiind, Curtea constată că scopul legitim al legii este să apere şi să garanteze valori fundamentale pentru o societate democratică şi să prevină promovarea şi diseminarea în prezent şi în viitor a unor curente, ideologii sau mişcări anticonstituţionale şi nedemocratice, şi nu să definească sub aspect juridic concepte consacrate istoric şi documentate în ştiinţele politice. Prin urmare, nu este necesară şi o definiţie legală în sens pozitiv, care să completeze cercetarea politico-istorică a acestor ideologii care au fundamentat regimurile politice totalitare de exterminare în masă menţionate anterior. În acest sens, Curtea a reţinut deja, prin Decizia nr. 355 din 10 iulie 2025, precitată, că scopul legii criticate este unul legitim pentru că urmăreşte să protejeze valorile statului de drept împotriva unor fapte care prezintă un pericol major pentru fundamentele sistemelor politice democratice. Or, este legitim ca într-o societate democratică să fie incriminate deopotrivă promovarea unor ideologii fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe, precum şi iniţierea, constituirea, aderarea, sprijinirea unei mişcări sau organizaţii cu acelaşi caracter manifestat prin acte, fapte şi conduite şi care au avut sau au ca finalitate represiunea, tortura, ura şi violenţa pe motive etnice, rasiale sau religioase, superioritatea unor rase şi inferioritatea altora, incitarea la xenofobie, recurgerea la violenţă pentru schimbarea ordinii constituţionale sau a instituţiilor democratice, precum şi naţionalismul extremist. Aşadar, mişcările politice istorice şi ideologiile care au fundamentat regimurile politice totalitare, precum fascismul, nazismul, legionarismul, dar şi comunismul, nu pot fi definite juridic, în sensul dreptului pozitiv, şi nu pot fi justificate din perspectiva protecţiei libertăţii de exprimare a susţinătorilor acestora, fiind incompatibile, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu principiile şi valorile specifice unei societăţi democratice. Aceste regimuri politice totalitare urmăresc să anihileze valorile fundamentale ale statului de drept, precum şi drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. În lipsa unei definiţii consacrate legal, noţiunile antereferite nu devin neclare, lipsite de precizie ori predictibilitate, interpretarea şi aplicarea acestora fiind posibilă. În acest sens, un rol important revine organelor judiciare (parchetelor şi instanţelor judecătoreşti), care, în procesul de aplicare a legii, vor trebui să analize particularităţile fiecărei cauze penale având ca obiect comiterea unor infracţiuni dintre cele prevăzute în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 şi al Legii nr. 157/2018, astfel cum au fost modificate/completate prin legea criticată, şi, în funcţie de circumstanţele concrete ale acestor cauze şi de pericolul social concret al faptelor comise, să pronunţe soluţii corespunzătoare, rezultat al unui proces echitabil, cu respectarea tuturor drepturilor şi a garanţiilor procesuale ale justiţiei penale. 66. În considerarea expresă a scopului legitim al legii ce face obiectul prezentei sesizări, din analiza normelor criticate Curtea constată că, de lege lata, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002, cu modificările ulterioare, reglementează, la art. 2 lit. a)-f), mai multe noţiuni/sintagme. În ce priveşte noţiunea de „legionar“, invocată în cuprinsul sesizării, Curtea reţine că art. I pct. 4 din legea criticată defineşte, în mod expres, sintagma „Mişcarea Legionară“ ca fiind o organizaţie fascistă din România care a activat în perioada 1927-1941 sub denumirile de „Legiunea Arhanghelul Mihail“, „Garda de Fier“ şi „Partidul Totul pentru Ţară“. În aceste condiţii, într-o interpretare sistematică a normelor legale criticate, prin termenul de „legionar“ se înţelege orice persoană care a făcut parte din Mişcarea Legionară, astfel cum aceasta este definită legal. Desigur, pentru ca în sarcina unei persoane să poată fi reţinută calitatea de membru al Mişcării Legionare, această calitate trebuie să poată fi probată dincolo de orice îndoială rezonabilă de către organele judiciare competente, în procesul de aplicare a legii analizate. Aceleaşi considerente sunt aplicabile, mutatis mutandis, şi în privinţa noţiunii de „fascist“.67. În ceea ce priveşte sensul adjectivului „legionar“, Curtea observă că acesta este folosit de legiuitor, în cuprinsul dispoziţiilor legale criticate, în legătură cu organizaţiile, simbolurile, materialele, faptele, ideile, concepţiile şi doctrinele care au un astfel de caracter. 68. Or, sintagmele „idei, concepţii sau doctrine fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe“, „organizaţie cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob“ şi „simboluri fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe“ sunt definite legal, la art. 2 lit. a) şi b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002, în forma acesteia în vigoare, în prezent, iar expresia „materiale fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe“ este definită prin dispoziţiile art. I pct. 3 din legea criticată, care introduc lit. b^1) în cuprinsul art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002. 69.
Referitor la caracterul exemplificativ al dispoziţiilor art. 2 lit. a), b) şi b^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002, criticat în motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că acesta exprimă dorinţa legiuitorului de a include în sfera ilicitului penal orice alte atitudini/conduite de ordin moral, orice alte însemne care promovează ideile şi concepţiile sau doctrinele organizaţiilor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob, precum şi orice alte reprezentări care transmit idei, concepţii sau doctrine fasciste, legionare, rasiste ori xenofobe, diferite de cele enumerate exemplificativ în cuprinsul celor două dispoziţii legale. Această tehnică de reglementare este des utilizată în domeniul dreptului penal, fără a încălca principiul legalităţii incriminării, câtă vreme sunt avute în vedere elemente ale aceleiaşi categorii. Desigur, în astfel de cazuri, un rol major revine organelor judiciare, care, cu prilejul individualizării legale, vor proceda fie la încadrarea faptelor cercetate în sfera infracţionalităţii, fie la excluderea lor din sfera ilicitului penal, în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze. 70. Cu privire la noţiunea de „naţionalism extremist“, criticată în cuprinsul obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea observă că nici aceasta nu este nou-introdusă în legislaţia analizată, fiind utilizată, în prezent, la art. 2 lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002, prin care sunt definite organizaţiile cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob. 71. Cu toate acestea, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, a făcut referire, în repetate rânduri, la principiul autonomiei conceptuale a dreptului penal, potrivit căruia legiuitorul poate defini anumiţi termeni şi anumite expresii în cuprinsul legii penale, dându-le acestora o semnificaţie specifică dreptului penal, diferită de cea uzuală. Per a contrario, Curtea a statuat că nedefinirea prin legea penală a unor noţiuni şi sintagme utilizate în cuprinsul normelor penale semnifică intenţia legiuitorului de a le conferi acestora înţelesul ce rezultă din sensul comun al termenilor (a se vedea Decizia nr. 364 din 28 iunie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 19 iulie 2023, paragraful 33). De altfel, aceeaşi concluzie rezultă şi din interpretarea literală a dispoziţiilor art. 36 alin. (4) teza întâi din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit cărora „redactarea textelor se face prin folosirea cuvintelor în înţelesul lor curent din limba română modernă, cu evitarea regionalismelor“. Astfel, „naţionalismul“ constituie o ideologie şi o politică derivate din conceptul de naţiune, iar caracterul „extremist“ al acestuia pune în discuţie caracterul exaltat, exacerbat, exagerat, radical sau paroxistic al manifestărilor derivate şi în legătură cu conceptul antereferit. Curtea reţine că legea criticată nu incriminează orice manifestare de naţionalism, ci valorizează conceptele antereferite diferit în funcţie de circumstanţele în care se manifestă, astfel că vizează numai naţionalismul extremist, fundamentat pe o ideologie totalitară, precum fascismul, nazismul sau naţional-socialismul (în germană: Nationalsozialismus) ori legionarismul.72. În ceea ce priveşte necesitatea reglementării unor limite, dincolo de care naţionalismul devine unul extremist, Curtea reiterează că un astfel de prag nu poate fi legiferat, întrucât ar conduce la relativizarea conceptului istorico-politic de „naţionalism extremist“. Revine organelor judiciare rolul de apreciere, în fiecare caz în parte, în funcţie de circumstanţele fiecărei speţe, dacă manifestările se încadrează în conţinutul obiectiv al conceptului unitar de naţionalism extremist. Aşadar, Curtea reţine că nici în cazul noţiunii de „naţionalism extremist“ nu pot fi avute în vedere mijloacele dreptului pozitiv pentru definirea acesteia, mijloace care să se substituie celor istorice, întrucât legea criticată are ca scop protejarea ordinii juridice şi a valorilor democratice de manifestările radicale şi extremiste ale unor mişcări politice şi ale unor ideologii criminale, confirmate ca atare de istorie, care au promovat represiunea şi exterminarea în masă. 73. Având în vedere limitele exercitării libertăţii de exprimare stabilite prin dispoziţiile art. 30 alin. (7) din Constituţie, Curtea reţine că acest caracter extremist al naţionalismului poate să fie reflectat de oricare dintre manifestările interzise de lege precum: defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la săvârşirea de infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de război, la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri, fără a putea însă limita conceptul de naţionalism extremist exclusiv la aceste manifestări.74. Cu privire la critica referitoare la incriminarea faptei persoanei de a promova, în public, cultul unor categorii de persoane, sintagmă care se regăseşte, în prezent, la art. 1 şi art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002, Curtea reţine că aceasta nu este o formulare nou-introdusă în legislaţia penală prin dispoziţiile art. I pct. 2 şi pct. 9 din legea criticată. Deşi noţiunea de „cult al persoanelor (...)“ nu beneficiază de o definiţie legală expresă, potrivit regulilor de interpretare mai sus arătate, aceasta are în vedere un sentiment exagerat de admiraţie, de respect, de veneraţie, de adoraţie faţă de cineva sau de ceva, cu alte cuvinte o apologie a persoanei. Norma criticată nu incriminează orice formă de promovare a cultului unor persoane, ci în mod explicit numai promovarea, în public, a cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de război, precum şi al persoanelor care au făcut parte din conducerea organizaţiilor fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe. Prin urmare, pentru ca fapta de promovare a cultului să intre sub incidenţa legii penale este necesar ca persoanele vizate de actul de promovare să fie (i) persoane vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de război sau (ii) persoane care au făcut parte din conducerea organizaţiilor fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe. Cu privire la calitatea persoanelor vizate de sintagma „cultul persoanelor care au făcut parte din conducerea organizaţiilor fasciste, legionare, rasiste şi xenofobe“, respectiv la funcţiile şi la atribuţiile acestora în cadrul organizaţiilor din categoriile anterior enumerate, Curtea observă că prevederile legale criticate reglementează condiţia apartenenţei acestor persoane la conducerea acestor organizaţii, fără a distinge în funcţie de nivelul naţional sau local al organelor de conducere, de atribuţiile deţinute şi de exercitarea ori neexercitarea efectivă a respectivelor atribuţii. Or, unde legea (norma juridică) nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus), fiind opţiunea exclusivă a legiuitorului, astfel că vor fi incluse în sfera de aplicare a sintagmei analizate toate persoanele care au făcut parte din conducerea organizaţiilor fasciste, legionare, rasiste şi xenofobe, în măsura în care se poate proba de către organele judiciare, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că acestea au deţinut astfel de funcţii de conducere. 75. Referitor la critica privind lipsa reglementării unei autorităţi competente să stabilească caracterul fascist, legionar, rasist sau xenofob al unei organizaţii, cu consecinţa apariţiei unei practici judiciare neunitare la nivel naţional, Curtea reaminteşte şi subliniază rolul constituţional al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, prevăzut la art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală, în temeiul căruia sunt reglementate - în cuprinsul cap. VI - Dispoziţii privind asigurarea unei practici judiciare unitare al titlului III - Judecata al Părţii speciale a Codului de procedură penală - recursul în interesul legii şi sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Totodată, Curtea reţine că, raportat la scopul legii penale, nu există o altă autoritate competentă decât organele de urmărire penală şi instanţele de judecată care au competenţa să stabilească caracterul fascist, legionar, rasist sau xenofob al unei organizaţii.
76. În ceea ce priveşte sensul sintagmelor „în public“ şi „locuri publice“ folosite în cuprinsul dispoziţiilor legale criticate, cu privire la promovarea elementelor ideologice şi a cultului persoanelor interzise prin dispoziţiile art. I pct. 2, pct. 4, pct. 9, pct. 14 şi pct. 15, Curtea reţine că şi acestea se regăsesc, în prezent, în forma în vigoare a prevederilor art. 4 alin. (2), art. 5, art. 6 şi respectiv art. 12 şi art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002, neavând, prin urmare, un caracter de noutate. Cu toate acestea, Curtea reţine că sensul expresiei „în public“/„locuri publice“, folosită în ipoteza unei norme penale de incriminare, nu poate fi altul decât cel prevăzut la art. 184 din Codul penal, conform căruia „fapta se consideră săvârşită în public atunci când a fost comisă: a) într-un loc care prin natura sau destinaţia lui este totdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă nicio persoană; b) în orice alt loc accesibil publicului, dacă sunt de faţă două sau mai multe persoane; c) într-un loc neaccesibil publicului, însă cu intenţia ca fapta să fie auzită sau văzută şi dacă acest rezultat s-a produs faţă de două sau mai multe persoane; d) într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepţia reuniunilor care pot fi considerate că au caracter de familie, datorită naturii relaţiilor dintre persoanele participante“.77. Cu privire la toate aceste aspecte, Curtea constată că, referitor la standardele de calitate a legii penale, prevăzute la art. 1 alin. (5) coroborat cu art. 23 alin. (12) din Constituţie şi la art. 7 din Convenţie, atât Curtea Constituţională, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului au reţinut, pe cale jurisprudenţială, că art. 7 paragraful 1 din Convenţie, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), prevede că legea penală trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie, cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Totodată, Curtea de la Strasbourg a statuat că noţiunea de „drept“ folosită la art. 7 corespunde celei de „lege“ care apare în alte articole din Convenţie şi înglobează atât prevederile legale, cât şi practica judiciară, presupunând cerinţe calitative, îndeosebi cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii (a se vedea Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coëme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat, de asemenea, că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (a se vedea hotărârile pronunţate în Cauza Cantoni împotriva Franţei, precitată, paragraful 35, Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, precitată, paragraful 35, şi în Cauza Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, precitată, paragraful 109).78. S-a reţinut, totodată, că, având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută şi că una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, s-a reţinut că numeroase legi folosesc formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică şi că, oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv întro normă de drept penal. S-a arătat, prin aceeaşi jurisprudenţă, că nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna - din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. S-a statuat, aşadar, că rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016, paragrafele 30 şi 31, precum şi hotărârile pronunţate în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, precitată, paragraful 36, în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, precitată, paragrafele 36 şi 37, în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, precitată, paragraful 141, şi în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93). 79. Or, aplicând aceste standarde constituţionale şi convenţionale în prezenta cauză, pentru argumentele mai sus formulate, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate de autorul prezentei obiecţii de neconstituţionalitate întrunesc cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate astfel statuate.80. De asemenea, referitor la invocarea, în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate, a limitelor speciale ale pedepselor cu închisoarea prevăzute în cuprinsul dispoziţiilor legale criticate, raportate la pretinsa lipsă de claritate, precizie şi previzibilitate a acestora, Curtea reţine că încadrarea în sfera noţiunilor de „legionar“, „fascist“, „idei, concepţii sau doctrine fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe“, „organizaţie cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob“ şi „simboluri fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe“, „naţionalism extremist“, „cultul persoanelor […]“ şi „în public“/„locuri publice“ a persoanelor şi, respectiv a faptelor se va face de către organele judiciare competente să soluţioneze cauzele penale având ca obiect infracţiuni dintre cele prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 şi de Legea nr. 157/2018, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, ţinând cont însă şi de excepţiile reglementate prin dispoziţiile art. I pct. 8 şi ale art. II pct. 2 din legea criticată, care prevăd că faptele incriminate la art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 şi cele incriminate la art. 4 din Legea nr. 157/2018 nu constituie infracţiuni dacă sunt săvârşite în interesul artei sau ştiinţei, cercetării ori educaţiei sau în scopul dezbaterii unei chestiuni de interes public.81. În acest sens, Curtea reţine că noţiunea de „ştiinţe“ din cuprinsul art. 4 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 157/2018 include, printre altele, potrivit anexei nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 412/2024 privind aprobarea Nomenclatorului domeniilor şi al specializărilor/programelor de studii universitare şi a structurii instituţiilor de învăţământ superior pentru anul universitar 2024-2025, ştiinţele exacte (matematica, fizica, chimia etc.), ştiinţele sociale (ştiinţele juridice, ştiinţele administrative, ştiinţele comunicării, sociologia etc.) şi ştiinţele umaniste (filologie, filosofie, istorie, teologie etc.).82. În ceea ce priveşte comiterea faptelor incriminate prin prezenta lege în interesul artelor, Curtea subliniază faptul că libertatea de exprimare a unor idei ce intră în sfera de aplicare a legii analizate, în domeniul artelor, nu este absolută, existând o bogată jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului care sancţionează încălcarea, prin diferitele forme de exprimare artistică, a drepturilor fundamentale reglementate în cuprinsul Convenţiei. În acest context, Curtea reţine că neincriminarea faptelor reglementate de actul normativ examinat, în interesul artei sau ştiinţei, al cercetării ori al educaţiei sau în scopul dezbaterii unei chestiuni de interes public, astfel cum rezultă din art. I pct. 8 şi art. II pct. 2 al legii criticate, dau expresie libertăţii de exprimare prevăzute la art. 30 alin. (1) din Constituţie. 
83. Cu privire la soluţia legislativă cuprinsă în art. I pct. 10 şi pct. 12 din legea criticată şi, respectiv, ale art. II pct. 2 din aceeaşi lege, prin care se completează regimul sancţionator al infracţiunilor prevăzute la art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 şi la art. 4 din Legea nr. 157/2018 cu pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, prin Decizia nr. 355 din 10 iulie 2025, precitată, Curtea a constatat că aceasta este prevăzută prin lege, este legitimă, adecvată, necesară şi proporţională cu scopul urmărit, fiind justificată de caracterul său disuasiv, respectiv de nevoia de a preveni comiterea, ulterior aplicării şi executării pedepsei ori a considerării acesteia ca fiind executată, a unor fapte de natură penală similare sau conexe cu cele incriminate prin dispoziţiile legale criticate. De altfel, legea supusă controlului de constituţionalitate nu face altceva decât să clarifice, să completeze şi să uniformizeze regimul sancţionator al infracţiunilor din legislaţia în vigoare, extinzând pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, deja prevăzută la art. 3, art. 4 alin. (1) şi art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002, la infracţiunile prevăzute la art. 6 din aceeaşi ordonanţă, precum şi la infracţiunea prevăzută la art. 4 din Legea nr. 157/2018, această soluţie legislativă fiind aptă să asigure finalitatea legii analizate. În acest sens, un rol important revine organelor judiciare, care, în procesul de aplicare a legii, vor dispune, în funcţie de gravitatea faptelor comise şi de restul particularităţilor cauzelor, pedepse complementare pentru perioade adecvate realizării scopului urmărit, cu respectarea tuturor drepturilor şi garanţiilor procesuale ale justiţiei penale. II.2. Critici de neconstituţionalitate raportate la prevederile art. 30, art. 31 şi art. 33 din Constituţie84. Cu privire la pretinsa încălcare, prin textele criticate, a dispoziţiilor art. 30 din Constituţie, prin Decizia nr. 355 din 10 iulie 2025, precitată, Curtea Constituţională, analizând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la dispoziţiile art. 10 şi art. 17 din Convenţie, a reţinut că, potrivit acesteia, promovarea şi justificarea terorismului şi a crimelor de război, incitarea la violenţă, promovarea ideologiilor totalitare (comunismul, ideologia nazistă), incitarea la ură (xenofobia şi discriminarea rasială, ura pe motive etnice, ură religioasă), negarea Holocaustului şi probleme conexe intră sub incidenţa art. 17 din Convenţie, nefiind, de regulă, protejate prin dispoziţiile art. 10 din acelaşi act internaţional (paragraful 67 din Decizia nr. 355 din 10 iulie 2025, precitată).85. Aşadar, Curtea Constituţională a reţinut că toate faptele incriminate prin legea criticată în prezenta cauză fac parte, de principiu, din sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 17 din Convenţie, fiind, aşadar, exceptate, ratione materiae, de la protecţia oferită de prevederile Convenţiei (paragrafele 56-88 din Decizia nr. 355 din 10 iulie 2025, precitată). De altfel, referitor la contestarea existenţei unor evenimente istorice clar stabilite, cum este Holocaustul, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit, ca regulă cu caracter general, că acestea nu pot fi contestate, mai exact că astfel de fapte de negare nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 din Convenţie, intrând în sfera de aplicare a prevederilor art. 17 din Convenţie (a se vedea, în acest sens, Decizia din 24 iunie 2003, pronunţată în Cauza Garaudy împotriva Franţei). Astfel, valorificând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în privinţa dispoziţiilor legale criticate, Curtea a constatat că nu sunt incidente, în privinţa acestora, prevederile convenţionale referitoare la dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, la libertatea conştiinţei şi la libertatea de exprimare, prevăzute la art. 8, 9 şi 10 din Convenţie, şi, în consecinţă, criticile privind încălcarea acestor drepturi fundamentale nu pot fi reţinute (paragraful 90 din Decizia nr. 355 din 10 iulie 2025, precitată). 86. Prin aceeaşi decizie Curtea a statuat, cu privire la caracterul legitim al scopului legii criticate, făcând trimitere la expunerea de motive a acesteia prin care se arată că „într-o societate democratică, care respectă şi garantează drepturile şi libertăţile fundamentale ale tuturor cetăţenilor săi, prevenirea şi combaterea antisemitismului, xenofobiei, radicalizării şi a discursului instigator la ură nu sunt doar acte de justiţie socială, ci şi măsuri esenţiale pentru asigurarea stabilităţii şi coeziunii naţionale“, că „riscul radicalizării prin intermediul mijloacelor de comunicare virtuală, alături de normalizarea discursului antisemit în spaţiul public şi de apologia persoanelor condamnate pentru crime de război şi crime împotriva umanităţii impun o atenţie mult mai mare şi măsuri concrete“ şi că „antisemitismul reprezintă o ameninţare la adresa democraţiei şi a societăţii în ansamblul său, nu doar la adresa membrilor comunităţilor evreieşti. Acest flagel ameninţă pacea, ordinea şi coeziunea socială şi pune la grea încercare principiile şi valorile democratice pe care societatea românească s-a construit în urma Revoluţiei din 1989“ (paragraful 89 din Decizia nr. 355 din 10 iulie 2025, precitată).87. Desigur, Curtea a subliniat faptul că, în procesul de aplicare a dispoziţiilor legale criticate, revine organelor judiciare obligaţia ca, potrivit atribuţiilor ce le sunt conferite prin dispoziţiile Codului de procedură penală şi conform prevederilor Codului penal, să analize particularităţile fiecărei cauze penale având ca obiect comiterea unor infracţiuni dintre cele prevăzute în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 şi al Legii nr. 157/2018 şi, în funcţie de circumstanţele acestora şi de pericolul social concret al faptelor comise, fie să pronunţe soluţii de clasare sau de achitare, fie să dispună renunţarea la urmărirea penală, potrivit art. 318 din Codul de procedură penală, să procedeze la încheierea unor acorduri de recunoaştere a vinovăţiei, conform art. 478-488 din Codul de procedură penală, sau să dispună soluţii de condamnare, aplicând una dintre formele de individualizare a pedepsei prevăzute la art. 80-98 din Codul penal (paragraful 91 din Decizia nr. 355 din 10 iulie 2025).88.
Cu toate acestea, având în vedere excepţiile de la aplicarea dispoziţiilor art. 17 din Convenţie statuate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi analizând dispoziţiile legale criticate din punctul de vedere al politicii penale a statului, deşi nu sunt incidente în cazul legii criticate dispoziţiile art. 53 din Constituţie cu privire la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, Curtea Constituţională a considerat oportună realizarea unui test de proporţionalitate a normelor legale criticate prin raportare la drepturile fundamentale presupus încălcate. Astfel, aplicând criteriile pe care atât Curtea Constituţională, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului le-au consacrat pe cale jurisprudenţială (măsura să fie prevăzută de lege, să respecte substanţa dreptului, să aibă un scop legitim, să fie adecvată şi necesară într-o societate democratică, asigurând un just echilibru între interese concurente), instanţa de contencios constituţional a reţinut că definiţia noţiunii de „materiale fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe“ reglementată la art. I pct. 3 din legea criticată şi de „materiale antisemite“ reglementată la art. II pct. 1 - definiţii ce vizează exclusiv clarificarea şi armonizarea sferei obiectului material al infracţiunilor reglementate prin actele normative antereferite; introducerea, prin dispoziţiile art. I pct. 9 din legea criticată, în cuprinsul elementului material al laturii obiective a infracţiunii prevăzute la art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 a faptei de a promova în public cultul „persoanelor care au făcut parte din conducerea organizaţiilor fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe“, precum şi soluţia similară reglementată la art. I pct. 14 şi 15; completarea, prin dispoziţiile art. I pct. 10 şi pct. 12 din legea criticată şi, respectiv, ale art. II pct. 2 din aceeaşi lege, a regimului sancţionator al infracţiunilor prevăzute la art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 şi la art. 4 din Legea nr. 157/2018 cu pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi întrunesc exigenţele testului de proporţionalitate efectuat (paragrafele 92 şi 94-96 din Decizia nr. 355 din 10 iulie 2025, precitată).89. Integrat testului de proporţionalitate efectuat prin Decizia nr. 355 din 10 iulie 2025, Curtea mai subliniază faptul că, în ceea ce priveşte necesitatea ingerinţei într-o societate democratică, trebuie evaluate şi următoarele elemente reţinute şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului: contextul în care s-a produs ingerinţa/circumstanţele cauzei (Hotărârea din 28 august 2018, pronunţată în Cauza Savva Terentyev împotriva Rusiei, paragraful 66), calitatea persoanei care face comunicarea, forma de vinovăţie cu care a fost comisă fapta care trebuie să îmbrace forma intenţiei (Hotărârea din 16 iulie 2009, pronunţată în Cauza Féret împotriva Belgiei, paragraful 71), conţinutul şi forma comunicării (Hotărârea din 15 octombrie 2015, pronunţată în Cauza Perinçek împotriva Elveţiei, paragraful 230), amploarea comunicării şi probabilitatea producerii consecinţelor negative [Hotărârea din 8 iulie 1999, pronunţată în Cauza Sürek împotriva Turciei (nr. 4), paragraful 58]. Aceste aspecte, anterior enumerate, se impune să fie avute în vedere şi de către organele judiciare naţionale cu prilejul soluţionării cauzelor penale având ca obiect infracţiuni prevăzute prin actele normative analizate. 90. De asemenea, prin Decizia nr. 355 din 10 iulie 2025, Curtea Constituţională a constatat că reglementarea răspunderii penale, precum şi a regimului sancţionator constând în pedepse principale sau complementare reprezintă chestiuni ce ţin de politica penală a statului, fiind atributul exclusiv al legiuitorului de a stabili pedepsele aplicabile în cazul săvârşirii unor infracţiuni, în funcţie de elemente precum gradul de pericol social al faptei, calitatea făptuitorului, forma de vinovăţie cu care acesta a comis fapta, condiţiile comiterii faptei, mijloacele folosite şi urmările produse. Aşadar, fără a înlătura posibilitatea exercitării controlului de constituţionalitate asupra oricărei soluţii legislative în materie penală, Curtea a reţinut că reglementarea politicii penale a statului este de competenţa exclusivă a Parlamentului, implicarea instanţei de contencios constituţional în acest domeniu constituind o imixtiune în competenţa acestei autorităţi constituţionale (a se vedea Decizia nr. 629 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 932 din 21 decembrie 2014, paragraful 26 şi Decizia nr. 682 din 30 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 971 din 21 octombrie 2020, paragraful 29). Astfel, Curtea Constituţională a recunoscut că, în acest domeniu, legiuitorul se bucură de o marjă largă de apreciere, având în vedere că acesta se află întro poziţie care îi permite să aprecieze, în funcţie de o serie de criterii, necesitatea unei anumite politici penale. De altfel, prin reglementarea, în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 şi al Legii nr. 157/2018, a infracţiunilor analizate în prezenta cauză, legiuitorul român îşi îndeplineşte obligaţia pozitivă de a sancţiona, prin mijloacele legale existente la nivel naţional, faptele menţionate la art. 1 şi 2 din Decizia-cadru 2008/913/JAI a Consiliului din 28 noiembrie 2008 privind combaterea anumitor forme şi expresii ale rasismului şi xenofobiei prin intermediul dreptului penal, potrivit exigenţelor prevăzute în acelaşi act european. În acest sens, un rol important revine organelor judiciare, care, în procesul de aplicare a legii, vor dispune pedepse penale pentru perioade adecvate realizării scopului acestora şi în funcţie de gravitatea faptelor comise, cu respectarea tuturor drepturilor şi garanţiilor procesuale ale justiţiei penale (paragraful 97 din Decizia nr. 355 din 10 iulie 2025).91. Totodată, în ceea ce priveşte regimul sancţionator al faptelor incriminate prin dispoziţiile legale criticate, Curtea a reţinut că limitele speciale maxime ale pedepselor prevăzute pentru acestea, precum şi obligativitatea dispunerii pedepselor complementare sunt justificate şi proporţionale, în condiţiile posibilităţii comiterii acestor fapte prin intermediul sistemelor informatice, care permit diseminarea informaţiilor din sfera ilicitului penal prevăzute prin legea criticată cu o foarte mare viteză (practic, în timp real), în tot mediul public virtual, şi menţinerea acestora într-o formă accesibilă oricărei persoane, în acord cu voinţa făptuitorului (paragraful 98 din Decizia nr. 355 din 10 iulie 2025).92. De altfel, instanţa de contencios constituţional a subliniat faptul că, în Hotărârea din 15 mai 2023, pronunţată în Cauza Sanchez împotriva Franţei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a atras atenţia asupra riscurilor pe care utilizarea internetului şi a noilor mijloace de comunicare în masă le prezintă din perspectiva diseminării rapide a discursului urii, având în vedere accesibilitatea sa şi capacitatea sa de a stoca şi comunica cantităţi vaste de informaţii. În acelaşi timp, riscul ca drepturile şi libertăţile fundamentale, şi, în special, dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, să fie prejudiciate prin conţinutul comunicărilor de pe internet este cu siguranţă mai mare decât cel pe care îl prezintă comunicările prin presa din afara mediului online. La paragraful 162 al hotărârii anterior menţionate s-a reţinut că „Discursul defăimător şi alte tipuri de discursuri în mod evident ilegale, inclusiv discursul instigator la ură şi discursul care incită la violenţă, pot fi răspândite aşa cum nu au mai fost niciodată înainte, la nivel mondial, în câteva secunde şi uneori rămân disponibile în mod persistent online (Hotărârea din 28 august 2018 pronunţată în Cauza Savva Terentyev împotriva Rusiei, paragraful 79, şi Decizia din 18 mai 2021 pronunţată în Cauza Savcı Çengel împotriva Turciei, paragraful 35). Având în vedere necesitatea de a proteja valorile care stau la baza Convenţiei şi considerând că drepturile prevăzute la articolele 10 şi 8 din Convenţie merită un respect egal, trebuie găsit un echilibru care să păstreze esenţa ambelor drepturi. Deşi Curtea recunoaşte că internetul poate aduce beneficii importante în exercitarea libertăţii de exprimare, a constatat, de asemenea, că posibilitatea de a angaja răspunderea pentru discursuri defăimătoare sau alte tipuri de discursuri ilegale trebuie, în principiu, menţinută, aceasta constituind un remediu eficient pentru încălcarea drepturilor personalităţii (Hotărârea din 16 iunie 2015, pronunţată în Cauza Delfi AS împotriva Estoniei, paragraful 110)“ (paragraful 99 din Decizia nr. 355 din 10 iulie 2025).93. Referitor la pretinsa încălcare, prin dispoziţiile legii criticate, a dreptului la informaţie prevăzut la art. 31 din Constituţie, Curtea a reţinut că acesta este asigurat cu privire la informaţiile vizate de textele criticate, prin prevederile art. I pct. 8 şi prin cele ale art. II pct. 2 din legea ce face obiectul prezentei sesizări. În acest sens, în concordanţă şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului precitată, Curtea Constituţională a reţinut că art. 4 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 8 din legea criticată, prevede că nu constituie infracţiuni, atunci când sunt comise în interesul artei sau ştiinţei, cercetării ori educaţiei sau în scopul dezbaterii unei chestiuni de interes public, faptele incriminate la alin. (1) (confecţionarea, vânzarea, răspândirea, precum şi deţinerea în vederea răspândirii de simboluri fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe), alin. (2) (utilizarea în public a simbolurilor fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe), alin. (2^1) (distribuirea sau punerea la dispoziţia publicului, în orice mod, de materiale fasciste, legionare, rasiste şi xenofobe) şi alin. (2^2) (distribuirea sau punerea la dispoziţia publicului, în orice mod, de materiale fasciste, legionare, rasiste şi xenofobe, comisă prin intermediul unui sistem informatic) ale aceluiaşi art. 4. De asemenea, art. 4 alin. (3) din Legea nr. 157/2018, astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 2 din legea criticată, prevede că nu constituie infracţiuni, atunci când sunt comise în interesul artei sau ştiinţei, cercetării ori educaţiei sau în scopul dezbaterii unei chestiuni de interes public, faptele incriminate la alin. (1) (distribuirea sau punerea la dispoziţia publicului, prin orice mijloace, de materiale antisemite) şi alin. (2) (distribuirea sau punerea la dispoziţia publicului, prin orice mijloace, de materiale antisemite, comise prin intermediul unui sistem informatic) ale aceluiaşi articol. 94. Curtea constată că aceleaşi considerente, mai sus menţionate, sunt aplicabile mutatis mutandis şi în privinţa accesului la cultură, prevăzut la art. 33 din Constituţie, invocat în cuprinsul prezentei sesizări. 
95. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României şi constată că dispoziţiile art. I pct. 2, ale art. I pct. 3, ale art. I pct. 5, ale art. I pct. 6, ale art. I pct. 7, ale art. I pct. 8, ale art. I pct. 9, ale art. I pct. 14, ale art. I pct. 15 şi ale art. II pct. 1 din Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor, simbolurilor şi faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război, precum şi pentru modificarea Legii nr. 157/2018 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea antisemitismului sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 17 iulie 2025.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU
Magistrat-asistent-şef,
Cristina Teodora Pop
------
| EMITENT |
| Elena-Simina Tănăsescu | - preşedinte |
| Asztalos Csaba-Ferenc | - judecător |
| Mihai Busuioc | - judecător |
| Mihaela Ciochină | - judecător |
| Dacian Cosmin Dragoş | - judecător |
| Dimitrie-Bogdan Licu | - judecător |
| Laura-Iuliana Scântei | - judecător |
| Cristina Teodora Pop | - magistrat-asistent-şef |
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU
Magistrat-asistent-şef,
Cristina Teodora Pop
